Audiența generală de miercuri

14. Rugăciunea perseverentă
miercuri, 11 noiembrie 2020

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Continuăm catehezele despre rugăciune. Cineva mi-a spus: „Dumneavoastră vorbiți prea mult despre rugăciune. Nu este necesar”. Da, este necesar. Pentru că dacă noi nu ne rugăm, nu vom avea forța pentru a merge înainte în viață. Rugăciunea este ca oxigenul vieții. Rugăciunea înseamnă a atrage asupra noastră prezența Duhului Sfânt care ne duce mereu înainte. Pentru aceasta, eu vorbesc mult despre rugăciunea.

Isus a dat exemplul unei rugăciuni continue, practicate cu perseverență. Dialogul constant cu Tatăl, în tăcere și în reculegere, este fundamentul întregii sale misiuni. Evangheliile ne prezintă și îndemnurile sale adresate discipolilor, pentru ca să se roage cu insistență, fără încetare. Catehismul amintește cele trei parabole conținute în Evanghelia lui Luca ce subliniază această caracteristică a rugăciunii (cf. CBC, 2613) lui Isus.

Rugăciunea trebuie să fie înainte de toate tenace: ca personajul din parabolă care, trebuind să primească un oaspete venit pe neașteptate, în toiul nopții merge să bată la ușa unui prieten și îi cere pâine. Prietenul răspunde „nu!”, pentru că este deja culcat, însă el insistă și insistă până când îl constrânge să se ridice și să-i dea pâinea (cf. Lc 11,5-8). O cerere tenace. Însă Dumnezeu este mai răbdător decât noi și cine bate cu credință și perseverență la ușa inimii sale nu rămâne dezamăgit. Dumnezeu răspunde mereu. Mereu. Tatăl nostru știe bine ce avem nevoie; insistența nu folosește pentru a-l informa sau pentru a-l convinge, ci folosește pentru a alimenta în noi dorința și așteptarea.

A doua parabolă este cea a văduvei care se adresează judecătorului pentru ca s-o ajute să obțină dreptate. Acest judecător este corupt, este un om fără scrupule, însă la sfârșit, exasperat de insistența văduvei, se decide s-o mulțumească (cf. Lc 18,1-8). Și se gândește: „Însă, este mai bine ca să-i rezolv problema și scap de ea și să nu vină încontinuu să se plângă în fața mea”. Această parabolă ne face să înțelegem că credința nu este elanul de moment, ci o dispoziție curajoasă de a-l invoca pe Dumnezeu, chiar de „a discuta” cu el, fără a ne resemna în fața răului și a nedreptății.

A treia parabolă prezintă un fariseu și un vameș care merg la templu ca să se roage. Primul se adresează lui Dumnezeu lăudându-se cu meritele sale; celălalt se simte nevrednic chiar și numai să intre în sanctuar. Însă Dumnezeu nu ascultă rugăciunea celui dintâi, adică a celor mândri, în timp ce o ascultă pe cea a celor umili (cf. Lc 18,9-14). Nu există rugăciune adevărată fără spirit de umilință. Tocmai umilința ne face să cerem în rugăciune.

Învățătura evangheliei este clară: trebuie să ne rugăm mereu, chiar și atunci când totul pare zadarnic, când Dumnezeu ne apare surd și mut și ne pare că pierdem timp. Chiar dacă cerul se întunecă, creștinul nu încetează să se roage. Rugăciunea sa merge în același pas cu credința. Și credința, în atâtea zile ale vieții noastre, poate să pară o iluzie, o trudă sterilă. Există momente întunecate în viața noastră și în acele momente credința pare o iluzie. Însă a practica rugăciunea înseamnă a accepta și această trudă. „Părinte, eu merg să mă rog și nu simt nimic… mă simt așa, cu inima uscată, cu inima aridă”. Însă trebuie să mergem înainte, cu această trudă a momentelor urâte, a momentelor în care nu simțim nimic. Atâția sfinți și sfinte au experimentat noaptea credinței și tăcerea lui Dumnezeu – când noi batem și Dumnezeu nu răspunde – și acești sfinți au fost perseverenți.

În aceste nopți ale credinței, cel care se roagă nu este singur niciodată. De fapt, Isus nu este numai martor și învățător al rugăciunii, este mai mult. El ne primește în rugăciunea sa, pentru ca noi să ne putem ruga în el și prin el. Și aceasta este lucrare a Duhului Sfânt. Pentru acest motiv evanghelia ne invită să-l rugăm pe Tatăl în numele lui Isus. Sfântul Ioan prezintă aceste cuvinte ale Domnului: „Orice veți cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul” (14,13). Și Catehismul explică faptul că „certitudinea că suntem ascultați în rugăciunile noastre este întemeiată pe rugăciunea lui Isus” (nr. 2614). Ea dăruiește aripile pe care rugăciunea omului a dorit întotdeauna să le aibă.

Cum să nu amintim aici cuvintele din psalmul 91, încărcate de încredere, izvorâte dintr-o inimă care speră totul de la Dumnezeu: „El te va acoperi cu aripile lui și vei găsi un refugiu sub aripile sale; adevărul lui îți va fi scut și pavăză. Nu te vei teme nici de spaima nopții, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care se răspândește în întuneric, nici de molima care bântuie în plină zi” (v. 4-6). În Cristos se împlinește această rugăciune minunată, în el își are ea adevărul deplin. Fără Isus, rugăciunile noastre ar risca să se reducă la niște eforturi umane, destinate de cele mai multe ori eșecului. Însă el a luat asupra sa fiecare strigăt, fiecare geamăt, fiecare jubilare, fiecare implorare… fiecare rugăciune umană. Și să nu-l uităm pe Duhul Sfânt care se roagă în noi; este Cel care ne face să ne rugăm, ne duce la Isus. Este darul pe care Tatăl și Fiul ni l-au oferit pentru a înainta spre întâlnirea lui Dumnezeu. Și Duhul Sfânt, atunci când noi ne rugăm, Duhul Sfânt este cel care se roagă în inimile noastre.

Cristos este totul pentru noi, și în viața noastră de rugăciune. Spunea asta Sfântul Augustin cu o expresie iluminantă, pe care o găsim și în Catehism: Isus „se roagă pentru noi ca preotul nostru; se roagă în noi drept capul nostru; este rugat de noi ca Dumnezeul nostru. Așadar, să recunoaștem în el glasul nostru și în noi glasul său” (nr. 2616). Și pentru aceasta creștinul care se roagă nu se teme de nimic, se încredințează Duhului Sfânt, care ne-a fost dăruit ca dar și care se roagă în noi, provocând rugăciunea. Același Duh Sfânt, Învățător al rugăciunii, să ne învețe calea rugăciunii.

Apel

Ieri a fost publicat Raportul despre cazul dureros al fostului cardinal Theodore McCarrick. Reînnoiesc apropierea mea de victimele oricărui abuz și angajarea Bisericii pentru a dezrădăcina acest rău.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 11.11.2020
Publicarea pe acest sit: 11.11.2020
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.