Audienţa generală de miercuri

Familia – 4. Copiii
miercuri, 11 februarie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

După ce am reflectat asupra figurilor mamei și a tatălui, în această cateheză despre familie aș vrea să vorbesc despre copil sau, mai bine zis, despre copii. Pornesc de la o frumoasă imagine din Isaia. Scrie profetul: „Toți se adună și vin spre tine! Fiii tăi vin de departe și fiicele tale sunt purtate pe brațe. Atunci vei vedea și te vei lumina; îți va bate inima și se va lărgi” (60,4-5a). Este o imagine splendidă, o imagine a fericirii care se realizează în reîntregirea dintre părinți și copii, care merg împreună spre un viitor de libertate și de pace, după un timp lung de privări și de despărțire, când poporul ebraic se afla departe de patrie.

De fapt, există o strânsă legătură între speranța unui popor și armonia dintre generații. Acest lucru trebuie să îl gândim bine. Există o legătură strânsă între speranța unui popor și armonia dintre generații. Bucuria copiilor face să palpite inimile părinților și redeschide viitorul. Copiii sunt bucuria familiei și a societății. Nu sunt o problemă de biologie reproductivă, nici unul din multele moduri de a se realiza. Și cu atât mai puțin nu sunt o posesie a părinților… Nu. Copiii sunt un dar, sunt un cadou: ați înțeles? Copiii sunt un dar. Fiecare este unic și irepetabil; și în același timp este în mod inconfundabil legat de rădăcinile sale. De fapt, a fi fiu sau fiică, conform planului lui Dumnezeu, înseamnă a purta în sine amintirea și speranța unei iubiri care s-a realizat pe sine însăși tocmai aprinzând viața unei alte ființe umane, originale și noi. Și pentru părinți fiecare copil este el însuși, este diferit, este divers. Permiteți-mi o amintire de familie. Eu îmi amintesc de mama mea, spunea despre noi – eram cinci -: „Dar eu am cinci copii”. Când o întrebau: „Care este preferatul tău?”, ea răspundea: „Eu am cinci copii, ca cinci degete. [Arată degetele de la mână] Dacă îmi lovesc degetul acesta, mă doare; dacă îmi lovesc alt deget, mă doare. Mă dor toate cele cinci degete. Toți sunt copiii mei, dar toți diferiți ca degetele unei mâini.” Și așa este familia! Copiii sunt diferiți, dar toți sunt copii.

Un copil este iubit pentru că este copil: nu pentru că este frumos, sau pentru că este așa sau altfel; nu, pentru că este copil! Nu pentru că gândește ca mine, sau întrupează dorințele mele. Un copil este un copil: o viață generată de noi dar destinată lui, pentru binele său, pentru binele familiei, al societății, al întregii omeniri. De aici vine și profunzimea experienței umane a faptului de a fi fiu sau fiică, ce ne permite să descoperim dimensiunea cea mai gratuită a iubirii, care nu încetează niciodată să ne uimească. Este frumusețea de a fi iubiți mai înainte: copiii sunt iubiți înainte de a veni. De câte ori văd mame în piață care îmi arată pântecele și îmi cer binecuvântarea… acești prunci sunt iubiți înainte de a veni pe lume. Și aceasta este gratuitate, aceasta este iubire; sunt iubiți înainte de naștere, ca iubirea lui Dumnezeu care ne iubește mereu mai înainte. Sunt iubiți înainte de a fi făcut orice lucru pentru a merita asta, înainte de a ști să vorbească sau să gândească, ba chiar înainte de a veni pe lume! A fi copii este condiția fundamentală pentru a cunoaște iubirea lui Dumnezeu, care este izvorul ultim al acestei minuni autentice. În sufletul fiecărui copil, oricât de vulnerabil, Dumnezeu pune sigiliul acestei iubiri, care este la baza demnității sale personale, o demnitate pe care nimic și nimeni n-o va putea distruge.

Astăzi pare mai dificil pentru copii să își imagineze viitorul lor. Tații – aminteam asta în catehezele precedente – poate că au făcut un pas înapoi și copiii au devenit mai nesiguri în a face pașii lor înainte. Putem învăța raportul bun dintre generații de la Tatăl nostru ceresc, care lasă liber pe fiecare dintre noi, dar nu ne lasă niciodată singuri. Și dacă greșim, El continuă să ne urmărească răbdător fără a diminua iubirea sa față de noi. Tatăl ceresc nu face pași înapoi în iubirea sa față de noi, niciodată! Merge mereu înainte și dacă nu poate să meargă înainte ne așteaptă, dar nu merge niciodată înapoi; vrea că fiii săi să fie curajoși și fac pașii lor înainte.

Copiilor, la rândul lor, nu trebuie să le fie frică de angajarea de a construi o lume nouă: este corect pentru ei să dorească să fie mai bună decât aceea pe care au primit-o! Însă acest lucru trebuie făcut fără aroganță, fără îngâmfare. Trebuie să se știe să se recunoască valoarea copiilor și trebuie să se dea mereu cinste părinților.

Porunca a patra cere copiilor – și toți suntem copii! – să cinstească pe tatăl și pe mama (cf. Ex 20,12). Această poruncă vine imediat după cele care se referă la Dumnezeu însuși. De fapt, conține ceva sacru, ceva divin, ceva care se află la rădăcina oricărui al gen de respect între oameni. Și în formularea biblică a celei de-a patra porunci se adaugă: „ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău”. Legătura virtuoasă dintre generații este garanție de viitor și este garanție a unei istorii cu adevărat umane. O societate de copii care nu îi cinstesc pe părinți este o societate fără onoare; când nu sunt cinstiți părinții se pierde propria onoare! Este o societate destinată se să umple cu tineri arizi și avizi. Însă, și o societate avară de generație, căreia nu-i place să se înconjoare de copii, care îi consideră mai ales o preocupare, o povară, un risc, este o societate deprimată. Să ne gândim la multe societăți pe care le cunoaștem aici în Europa: sunt societăți deprimate, pentru că nu vor copiii, nu au copii, nivelul de naștere nu ajunge la unu la sută. De ce? Fiecare dintre noi să se gândească și să răspundă. Dacă o familie generoasă în copii este privită ca și cum ar fi o povară, există ceva ce nu merge!

Nașterea de copii trebuie să fie responsabilă, așa cum învață și enciclica Humanae vitae a fericitului Papă Paul al VI-lea, dar a avea mai mulți copii nu poate să devină în mod automat o alegere iresponsabilă. A nu avea copii este o alegere egoistă. Viața reîntinerește și dobândește energii înmulțindu-se: se îmbogățește, nu sărăcește! Copiii învață să ia asupra lor familia lor, se maturizează în împărtășirea jertfelor sale, cresc în aprecierea darurilor sale. Experiența fericită a fraternității însuflețește respectul și îngrijirea față de părinți, cărora li se cuvine recunoștința noastră. Mulți dintre voi prezenți aici au copii și cu toții suntem copii. Să facem un lucru, un minut de tăcere. Fiecare dintre noi să se gândească în inima sa la copiii săi – dacă are; să se gândească în tăcere. Și noi toți să ne gândim la părinții noștri și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul vieții. În tăcere, cei care au copii să se gândească la ei, și toți să ne gândim la părinții noștri. (Tăcere). Domnul să îi binecuvânteze pe părinții noștri și să îi binecuvânteze pe copiii voștri.

Isus, Fiul veșnic, făcut copil în timp, să ne ajute să găsim drumul unei noi iradieri a acestei experiențe umane așa de simple și așa de mari care este faptul de a fi copii. În înmulțirea generației există un mister de îmbogățire a vieții tuturor, care vine de la Dumnezeu însuși. Trebuie să îl redescoperim, sfidând prejudecata; și să îl trăim, în credință, în bucuria perfectă. Și vă spun: cât de frumos este când eu trec prin mijlocul vostru și văd tații și mamele care îi ridică pe copiii lor pentru a fi binecuvântați; acesta este un gest aproape divin. Mulțumesc pentru că faceți aceasta!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.02.2015
Publicarea pe acest sit: 11.02.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns