Predica Papei la Consistoriul cu creare de Cardinali

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Consistoriul cu crearea a 19 de Cardinali
sâmbătă, 14 februarie 2015

Iubiți frați cardinali,

Demnitatea de cardinal este desigur o demnitate, dar nu este onorifică. O spune asta deja numele – „cardinal” – care evocă termenul „cardine” (= țâțână); așadar nu e ceva accesoriu, decorativ, care să ne facă să ne gândim la o distincție, ci o bază, un punct de sprijin și de mișcare esențial pentru viața comunității. Voi sunteți „țâțâni” și sunteți încardinați în Biserica de Roma, care „prezidează comuniunea universală a carității” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția Lumen gentium, 13; cf. Ignațiu din Antiohia, Ad Romanos, Prolog).

În Biserică orice președinție provine din caritate, trebuie să se exercite în caritate și are ca scop caritatea. Și în asta Biserica ce este în Roma desfășoară un rol exemplar: așa cum ea prezidează în caritate, tot așa fiecare Biserică particulară este chemată, în locul său, să prezideze în caritate.

De aceea mă gândesc că „imnul adus iubirii” din Prima Scrisoarea a sfântului Paul către Corinteni poate să fie cuvântul-călăuză pentru această celebrare și pentru slujirea voastră, îndeosebi pentru cei dintre voi care astăzi intră în Colegiul Cardinalilor. Și ne va face bine să ne lăsăm călăuziți, eu mai întâi și voi împreună cu mine, de cuvintele inspirate ale apostolului Paul, îndeosebi acolo unde el prezintă caracteristicile iubirii. Să ne ajute în această ascultare Mama noastră Maria. Ea l-a dat lumii pe Cel care este „Calea cea mai bună dintre toate” (cf. 1Cor 12,31): pe Isus, Iubirea întrupată; să ne ajute să primim acest Cuvânt și să mergem mereu pe această Cale. Să ne ajute cu atitudinea sa umilă și duioasă de mamă, deoarece iubirea, dar al lui Dumnezeu, crește acolo unde sunt umilința și duioșia.

Înainte de toate sfântul Paul ne spune că iubirea este „îndelung răbdătoare” și „binevoitoare”. Cu cât se lărgește mai mult responsabilitatea în slujirea Bisericii, cu atât mai mult trebuie să se lărgească inima, să se dilate după măsura inimii lui Cristos. Îndelunga răbdare este, într-un anumit sens, sinonimă cu catolicitatea: înseamnă a ști să iubim fără margini, dar în același timp fideli față de situațiile particulare și cu gesturi concrete. A iubi ceea ce este mare fără a neglija ceea ce este mic; a iubi lucrurile mici în orizontul celor mari, pentru că „Non coerceri a maximo, contineri tamen a minimo divinum est”. A ști să iubim cu gesturi binevoitoare. Bunăvoința este intenția fermă și constantă de a voi mereu binele și pentru toți, chiar și pentru cei care nu ne iubesc.

Apostolul spune apoi că iubirea „nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă”. Aceasta este cu adevărat o minune a iubirii, pentru că noi ființele umane – toate, și la orice vârstă a vieții – suntem înclinate la invidie și la orgoliu de natura noastră rănită de păcat. Și nici chiar demnitățile ecleziastice nu sunt imune de această ispită. Dar tocmai pentru asta, iubiți frați, poate să iasă în evidență și mai mult în noi forța divină a iubirii, care transformă inima, așa încât nu mai trăiești tu, ci Cristos trăiește în tine. Și Isus este în întregime iubire.

În afară de asta, iubirea „nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale”. Aceste două trăsături revelează că acela care trăiește în iubire este des-centrat de sine. Cel care este auto-centrat este în mod inevitabil lipsit de respect și adesea nu-și dă seama de asta, pentru că „respectul” este tocmai capacitatea de a ține cont de celălalt, de a ține cont de demnitatea sa, de condiția sa, de necesitățile sale. Cel care este auto-centrat caută în mod inevitabil propriul interes și i se pare că acest lucru este normal, aproape necesar. Acest „interes” poate să fie îmbrăcat și cu acoperăminte nobile, dar dedesubt este mereu „propriul interes”. În schimb iubirea de des-centrează și te pune în adevăratul centru care este numai Cristos. Atunci da, poți să fii o persoană respectuoasă și atentă la binele celorlalți.

Iubirea, spune Paul, „nu se mânie, nu ține cont de răul primit”. Păstorului care trăiește în contact cu oamenii nu-i lipsesc ocaziile de a se înfuria. Și probabil și mai mult riscăm să ne supărăm în raporturile dintre noi confrații, pentru că de fapt noi suntem mai puțin scuzabili. Și în asta iubirea, și numai iubirea, e cea care ne eliberează. Ne eliberează de pericolul de a reacționa impulsiv, de a spune și a face lucruri greșite; și mai ales ne eliberează de riscul mortal al mâniei reținute, „cuibărite” înăuntru, care te face să ții cont de relele pe care le primești. Nu. Acest lucru nu este acceptabil în omul Bisericii. Chiar dacă se poate scuza o înfuriere momentană și imediat este potolită, nu la fel este pentru supărare. Dumnezeu să ne scape de ea și să ne elibereze!

Iubirea – adaugă Apostolul – „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”. Cel care este chemat în Biserică la slujirea conducerii trebuie să aibă un puternic simț al dreptății, așa încât orice nedreptate să-i rezulte inacceptabilă, chiar și aceea care ar putea să fie avantajoasă pentru el sau pentru Biserică. Și în același timp „se bucură de adevăr”: ce expresie frumoasă este asta! Omul lui Dumnezeu este unul care e fascinat de adevăr și care îl găsește pe deplin în Cuvânt și în Carnea lui Isus Cristos. El este izvorul inepuizabil al bucuriei noastre. Fie ca poporul lui Dumnezeu să poată găsi mereu în noi denunțarea fermă a nedreptății și slujirea bucuroasă a adevărului.

În sfârșit, iubirea „toate le iartă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură”. Aici există, în patru cuvinte, un program de viață spirituală și pastorală. Iubirea lui Cristos, revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt, ne permite să trăim așa, să fim așa: persoane capabile să ierte mereu; să dea mereu încredere, pentru că sunt pline de credință în Dumnezeu; capabile să reverse mereu speranță, pentru că sunt pline de speranța în Dumnezeu; persoane care știu să suporte cu răbdare orice situație și pe orice frate și soră, în unire cu Isus, care a suportat cu iubire povara tuturor păcatelor noastre.

Iubiți frați, toate aceste nu vin de la noi, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu este iubire și face toate acestea, dacă suntem docili față de acțiunea Duhului său Sfânt. Iată așadar cum trebuie să fim: încardinați și docili. Cu cât suntem mai încardinați în Biserica ce este în Roma cu atât trebuie să devenim mai docili față de Duhul, pentru ca iubirea să poată da formă și sens la tot ceea ce suntem și ceea ce facem. Încardinați în Biserica ce prezidează în iubire, docili față de Duhul Sfânt care revarsă în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu (cf. Rom 5,5). Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.02.2015
Publicarea pe acest sit: 15.02.2015
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?