A treia predică de Postul Mare a pr. Cantalamessa

A treia predică de Postul Mare 2019
a părintelui Raniero Cantalamessa
vineri, 29 martie 2019

Idolatria, antiteză a Dumnezeului celui viu

În fiecare dimineață, la trezire, noi trăim o experiență singulară, de care nu ținem seama aproape niciodată. În timpul nopții, lucrurile din jurul nostru existau, erau așa cum le-am lăsat cu o seară înainte: patul, fereastra, camera. Probabil că afară deja strălucește soarele, dar nu-l vedem pentru că avem ochii închiși și perdelele trase. Numai acum, la trezire, lucrurile încep să existe sau revin la existență pentru mine, pentru că eu conștientizez asta, îmi dau seama de ele. Înainte era ca și cum n-ar exista, ca și cum eu însumi n-aș exista.

Se întâmplă același lucru cu Dumnezeu. El există mereu: „în el trăim, ne mișcăm și suntem”, le spunea Paul atenienilor (Fap 17,28); dar de obicei asta se întâmplă ca în somn, fără ca să ne dăm seama. Este nevoie și pentru spirit de o trezire, o tresăltare a conștiinței. Iată pentru ce Scriptura ne îndeamnă așa de des să ne trezim din somn: „Trezește-te, tu, care dormi, și ridică-te dintre cei morți, iar Cristos te va lumina” (Ef 5,14), „Este deja ceasul să vă treziți din somn!” (Rom 13,11).

Idolatria veche și nouă

Dumnezeul „viu” din Biblie este definit astfel pentru a-l distinge de idolii care sunt lucruri moarte. Este bătălia care unește toate cărțile din Vechiul și din Noul Testament. Este suficient să deschidem aproape la întâmplare o pagină din profeți sau din psalmi pentru a găsi acolo semnele acestei lupte epice în apărarea Dumnezeului unic al lui Israel. Idolatria este antiteza exactă a Dumnezeului celui viu. Despre idoli, un psalm spune:

Idolii lor sunt argint și aur,

lucrarea mâinilor omului.

Ei au gură, dar nu vorbesc;

au ochi, dar nu pot să vadă;

au urechi, dar nu aud;

au nas, dar nu pot să miroase;

au mâini, dar nu pipăie;

au picioare, dar nu pot să meargă;

din gâtul lor nu iese nici un sunet (Ps 115,4-7).

Din contrastul cu idolii, Dumnezeul cel viu apare ca un Dumnezeu care „face tot ce voiește”, care vorbește, care vede, care aude, un Dumnezeu „care respiră”! Respirația lui Dumnezeu are și un nume în Scriptură: se numește Ruah Jahwe, Duhul lui Dumnezeu.

Din păcate bătălia împotriva idolatriei nu s-a terminat cu sfârșitul păgânismului istoric; este mereu în desfășurare. Idolii și-au schimbat numele, dar sunt mai prezenți ca oricând. Și în fiecare dintre noi, vom vedea, există unul care este cel mai de temut dintre toți. De aceea merită să ne oprim o dată asupra acestei probleme, ca problemă actuală, și nu numai din trecut.

Cel care a făcut analiza cea mai lucidă și mai profundă a idolatriei este apostolul Paul. De el ne lăsăm conduși în descoperirea „vițelului de aur” care se cuibărește în fiecare dintre noi. La începutul Scrisorii către Romani citim aceste cuvinte: „Într-adevăr, mânia lui Dumnezeu se face cunoscută din cer asu­pra oricărei nelegiuiri și nedreptăți a oamenilor care înăbușă adevărul prin nelegiuire; pentru că ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, este vădit în ei, întrucât Dumnezeu li s-a făcut cunoscut. De fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veșnică și dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii, în făpturile lui, așa încât ei nu se pot scuza. Căci, deși l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au preamărit ca Dumnezeu și nu i-au adus mulțumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat” (Rom 1,18-21).

În mintea celor care au studiat teologie, aceste cuvinte sunt legate aproape exclusiv de teza cunoașterii naturale a existenței lui Dumnezeu pornind de la creaturi. De aceea, odată rezolvată această problemă, sau după ce ea a încetat să fie actuală ca în trecut, se întâmplă ca foarte rar aceste cuvinte să fie amintite și valorizate. Însă problema cunoașterii naturale a lui Dumnezeu este, în context, o problemă complet marginală. Cuvintele apostolului au cu totul altceva să ne spună; ele conțin unul din acele „tunete ale lui Dumnezeu” capabile să despice și cedri din Liban.

Apostolul vrea să demonstreze care este situația omenirii înainte de Cristos și în afara Lui; cu alte cuvinte, de unde pornește procesul răscumpărării. El nu pornește de la zeri, de la natură, ci de la sub zero, de la păcat. Toți au păcătuit, fără nicio excepție. Apostolul desparte lumea în două categorii: greci și iudei, adică păgâni și credincioși, și începe rechizitoriul său tocmai de la păcatul păgânilor. Găsește păcatul fundamental al lumii păgâne în fărădelege și în nedreptate. Spune că el este un atentat la adresa adevărului; nu la adresa acestui sau acelui adevăr, ci la adresa adevărului originar al tuturor lucrurilor.

Păcatul fundamental, obiectul primar al mâniei divine, este găsit în asebeia, adică în fărădelege. În ce constă, mai exact, această fărădelege, apostolul explică imediat, spunând că ea constă în refuzul de „a-l glorifica” pe Dumnezeu și de „a-i mulțumi”. Cu alte cuvinte, în refuzul de a-l recunoaște pe Dumnezeu ca Dumnezeu, nu în a nu-i da Lui considerația care i se cuvine. Costă, am putea spune, în „a-l ignora” pe Dumnezeu, unde, însă, a ignora nu înseamnă atât „a nu ști că există”, cât mai ales „a face ca și cum n-ar exista”.

În Vechiul Testament îl auzim pe Moise care strigă la popor: „Recunoașteți că Dumnezeu este Dumnezeu!” (cf. Dt 7,9) și un psalmist preia acest strigăt, spunând: „Recunoașteți că Domnul este Dumnezeu: el ne-a făcut și ai lui suntem!” (Ps 100,3). Redus la nucleul său germinativ, păcatul înseamnă a nega această „recunoaștere”; este tentativa, din partea creaturii, de a anula infinita diferență calitativă care există între creatură și Creator, refuzând să depindă de El. Acest refuz a luat trup, concret, în idolatrie, prin care se adoră creatura în locul Creatorului (cf. Rom 1,25). Păgânii, continuă apostolul, „pretinzându-se înțelepți, au înnebunit și au înlocuit gloria Dumnezeului nepieritor cu imitația chipului omului pieritor, al păsărilor, al patrupedelor și al reptilelor” (Rom 1,22-23).

Apostolul nu vrea să spună că toți păgânii, fără deosebire, au trăit subiectiv în acest tip de păcat (mai departe va vorbi despre păgâni care se fac plăcuți lui Dumnezeu urmând legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor, cf. Rom 2,14 șu); vrea numai spună care este situația obiectivă a omului în fața lui Dumnezeu după păcat. Omul, creat „drept” (în sensul fizic de în picioare și în cel moral de drept), cu păcatul a devenit „gârbovit”, adică aplecat asupra sieși, este „pervertit”, adică orientat spre sine însuși, în loc să fie orientat spre Dumnezeu.

În idolatrie, omul nu-l „acceptă” pe Dumnezeu, ci se face un dumnezeu. Părțile sunt inversate: omul devine olarul și Dumnezeu vasul pe care el îl modelează după propria plăcere (cf. Rom 9,20 șu). Există în toate acestea o trimitere, cel puțin implicită, la relatarea creației (cf. Gen 1,26-27). Acolo se spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa; aici se spune că omul l-a înlocuit pe Dumnezeu cu imaginea și figura omului coruptibil. Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, acum omul îl face pe Dumnezeu după copilul său. Pentru că omul este violent, iată că va face din violență unui zeu, Marte; pentru că este desfrânat, va face din desfrâu o zeiță, Venus, și așa mai departe. Face din Dumnezeu proiecția de sine însuși.

„Tu ești omul acela!”

Ar fi ușor de demonstrat că aceasta este și situația în care, în anumite privințe, am ajuns să fim, în Occident, din punct de vedere religios și de la care a pornit ateismul modern cu maxima celebră a lui Feuerbach: „Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, ci omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul său”. Într-un anumit sens trebuie admis că această afirmație este adevărată! Da, zeul este cu adevărat un produs al minții umane. Însă problema este de a ști despre care zeu este vorba. Desigur nu despre Dumnezeul cel viu din Biblie, ci numai despre un surogat al său.

Să ne imaginăm că astăzi un dezechilibrat începe să dea cu ciocanul în statuia lui David a lui Michelangelo care este în aer liber, în fața Palatului Domniei din Firenze, și apoi începe să strige cu aer de triumf: „L-am distrus pe David al lui Michelangelo! David nu mai este! David nu mai este!”. Nu știe, sărmanul amăgit, că aceea era numai un calc, o copie pentru turiștii grăbiți, pentru că adevăratul David al lui Michelangelo, ca urmare a unui atentat de acest gen petrecut în trecut, a fost retras din circulație și pus în siguranță în Galeria Academiei. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Nietzsche când, prin gura unui personaj al său, a proclamat: „L-am ucis pe Dumnezeu!”[1]. Nu-și dă seama că nu l-a ucis pe adevăratul Dumnezeu, ci o copie a lui „din ipsos”.

Este suficientă o simplă observație pentru a ne convinge că ateismul moderna n-a avut de-a face cu Dumnezeul credinței creștine, ci cu o idee deformată despre el. Dacă s-ar fi ținut vie în teologia ideea despre Dumnezeul Unul și Întreit (în loc de a vorbi despre o vagă „Ființă supremă”) n-ar fi fost atât de ușor pentru Feuerbach să facă să triumfeze teza sa că Dumnezeu este o proiecție pe care omul o face despre sine însuși și despre propria esență. Ce nevoie ar avea omul să se scindeze în trei: în Tată, Fiu și Duh Sfânt? Este deismul vag care este demolat de ateismul modern, nu credința în Dumnezeu Unul și Întreit.

Dar să trecem la altceva. Noi nu suntem aici pentru a contesta ateismul modern sau pentru un curs de teologie pastorală; suntem aici pentru a parcurge un drum de convertire personală. Ce parte avem noi – înțeleg acum „noi” în sensul de noi care suntem aici, de noi credincioșii –, în rechizitoriul teribil al Bibliei împotriva idolatriei? De fapt, conform celor spus până aici, ar părea că noi avem, mai degrabă, un rol de acuzatori. Dar să ascultăm bine ceea ce urmează în Scrisoarea către Romani. După ce a smuls masca de pe fața lumii, în ea apostolul smulge masca și de pe fața noastră și să vedem cum. „De aceea, tu, omule care judeci, oricine ai fi, nu ai scuze, căci tocmai prin faptul că îl judeci pe altul, te condamni pe tine, pentru că tu, care judeci, săvârșești aceleași lucruri. Noi știm că judecata lui Dumnezeu asupra celor care săvârșesc aceste lucruri este după adevăr. Dar tu, omule, care îi judeci pe cei care săvârșesc acestea, dar le practici și tu, crezi că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” (Rom 2,1-3).

Biblia relatează această istorie. Regele David săvârșise un adulter; pentru a-l acoperi a ucis în război pe soțul femeii, așa încât, la acel punct, a o lua de soție putea să apară chiar un act de generozitate, din partea regelui, față de soldatul mort luptând pentru el. Un adevărat lanț de păcate. Atunci a venit la el profetul Natan, trimis de Dumnezeu, și i-a povestit o parabolă (dar regele nu știa că era o parabolă). Era – a spus el – în oraș un om foarte bogat care avea turme de oi și era și un sărăcuț care avea o singură oiță foarte îndrăgită de el, de la care lua întreținerea sa și care dormea cu el. A ajuns la cel bogat un oaspete și el, cruțând oile sale, a luat pentru sine oița săracului și a tăiat-o pentru a pregăti oaspetelui masa. Auzind această istorie, mânia lui David s-a aprins împotriva acelui om și a spus: „Cel care a făcut asta merită moartea!”. Atunci Natan, părăsind dintr-o dată parabola și îndreptând degetul spre el, i-a spus lui David: „Tu ești omul acela!” (cf. 2Sam 12,1 șu).

Este ceea ce face apostolul Paul cu noi. După ce ne-a târât în urma sa într-o mânie și oroare corectă datorită fărădelegii lumii, trecând de la capitolul întâi la capitolul al doilea al Scrisorii sale, ca și cum s-ar îndrepta dintr-o dată spre noi, el ne repetă: „Tu ești omul acela!”. În acest moment, reapariția termenului „nescuzabil” (anapologetos), folosit mai sus pentru păgâni, nu lasă îndoieli cu privire la intențiile lui Paul. În timp ce îi judecai pe alții – el vine să spună –, tu te condamnai pe tine însuți. Oroarea pe care ai conceput-o față de idolatrie a venit ora s-o îndrepți împotriva ta.

„Judecătorul”, în cursul capitolului al doilea, se revelează a fi iudeul care aici este luat, însă, mai degrabă ca tip. „Iudeu” este non-grecul, non-păgânul (cf. Rom 2,9-10); este omul pios și credincios care, întărit de principiile sale și având o morală revelată, judecă restul lumii și, judecând, se simte în siguranță. „Iudeu” este, în acest sens, fiecare dintre noi. Origene chiar spunea că, în Biserică, sunt luați în vizor de aceste cuvintele ale apostolului episcopii, preoții și diaconii, prim urmare conducătorii, învățătorii[2].

Paul a experimentat el însuși acest șoc, când, din fariseu, a devenit creștin și de aceea acum poate vorbi cu atâta siguranță și să le arate credincioșilor drumul pentru a ieși din fariseism. El demască iluzia stranie și frecventă a persoanelor pioase și religioase de a se considera la adăpost de mânia lui Dumnezeu, numai pentru că au o idee clară despre bine și despre rău, cunosc legea și, când este ocazia, știu s-o aplice altora, în timp ce, cât îi privește pe ei înșiși, cred că privilegiul de a sta de partea lui Dumnezeu sau, oricum, „bunătatea” și „răbdarea” lui Dumnezeu, pe care le cunosc bine, vor face o excepție pentru ei.

Să ne imaginăm această scenă. Un tată îl ceartă pe unui din copiii săi pentru vreo obrăznicie; un alt copil, care a comis aceeași greșeală, crezând că va capta simpatia tatălui și va scăpa de certare, începe să strige și el, cu glas tare, la fratele său, în timp ce tatăl aștepta cu totul altceva și anume ca, auzindu-l cum îl ceartă pe fratele său și văzând bunătatea și răbdarea sa față de el, să alerge ca să se arunce la picioarele sale, mărturisind că este vinovat și el de aceeași greșeală și promițându-i că se va corecta.

„Sau disprețuiești bogăția bunătății sale, a îngăduinței și a îndelungii lui răbdări, nu-ți dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire? Dar prin împietrirea ta și prin inima ta nepocăită îți aduni mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu” (Rom 2,4-5).

Ce cutremur în ziua în care îți dai seama că Cuvântul lui Dumnezeu îți vorbește chiar ție și că acel „tu” ești chiar tu! Se întâmplă ca atunci când un jurist este complet concentrat să analizeze o vestită sentință de condamnare dată în trecut și care este text, când, dintr-o dată, observând mai bine, își dă seama că acea sentință se aplică și lui și încă este în vigoare deplină: se schimbă dintr-o dată starea sufletească și inima încetează să fie sigură de sine. Aici cuvântul lui Dumnezeu este angajat într-un adevărat tour de force; el trebuie să răstoarne situația celui care-l tratează. Aici nu este scăpare: trebuie „să ne prăbușim” și să spunem ca David: „Am păcătuit!” (2Sam 12,13), sau are loc o altă împietrire a inimii și se întărește impenitența. Din ascultarea acestui cuvânt al lui Paul ieșim ori convertiți ori împietriți.

Dar care este acuza specifică pe care apostolul o aduce împotriva celor „pioși”? Aceea – spune el – că fac „aceleași lucruri” pe care le judecă în alții. În ce sens „aceleași lucruri”? În sensul de materialmente aceleași? Și asta (cf. Rom 2,21-24); dar mai ales aceleași lucruri, cât privește substanța, care este fărădelegea și idolatria. Apostolul scoate în evidență mai bine acest lucru în cursul restului Scrisorii sale, când denunță pretenția de a se mântui cu propriile fapte și astfel fac din ei înșiși niște creditori și din Dumnezeu un debitor. Dacă tu, vine să spună, respecți legea și face tot soiul de fapte bune, dar pentru a afirma dreptatea ta, tu te pui pe tine însuți în locul lui Dumnezeu. Paul nu face altceva decât să repete cu alte cuvinte ceea ce Isus, în Evanghelie, a încercat să spună cu parabola fariseului și a vameșului la templu și în infinite alte moduri.

Să aplicăm totul la noi creștinii, dat fiind că, așa cum spuneam, ținta lui Paul nu sunt atât evreii ca popor, cât mai ales omul religios în general și în cazul specific așa-numiții „iudeo-creștini”. Există o idolatrie ascunsă care îl ispitește pe omul religios. Dacă idolatrie înseamnă „a adora lucrarea propriilor mâini” (cf. Is 2,8; Os 14,4), dacă idolatrie înseamnă „a pune creatura în locul Creatorului”, eu sunt idolatru atunci când pun creatura – creatura mea, lucrarea mâinilor mele – în locul Creatorului. Creatura mea poate să fie casa sau biserica pe care o construiesc, familia pe care o creez, copilul pe care l-am adus pe lume (câte mame, chiar creștine, fără să-și dea seama, fac din copilul lor, în special dacă este unic, zeul lor!); poate să fie institutul călugăresc pe care l-am întemeiat, funcția pe care o am, munca pe care o fac, școala pe care o conduc. Pentru mine care vă vorbesc, chiar această predică pe care v-o fac vouă!

La capătul oricărei idolatrii există autolatria, cultul de sine, iubirea proprie, faptul de a mă pune în centru și pe primul loc în univers, sacrificând tot restul pentru asta. Este suficient să învățăm să ne ascultăm în timp ce vorbim pentru a descoperi cum se numește idolul nostru, pentru că, așa cum spune Isus, „gura vorbește din prisosul inimii” (Mt 12,34). Ne vom da seama câte fraze ale noastre încep cu cuvântul „eu”.

Rezultatul este întotdeauna fărădelegea, a nu-l glorifica pe Dumnezeu, ci mereu și numai pe noi înșine, a face să folosească și binele, și slujirea pe care o prestăm lui Dumnezeu – și pe Dumnezeu! –, pentru propria reușită și pentru propria afirmare personală. Mulți copaci cu trunchi înalt au pivotul, o rădăcină mamă care coboară perpendicular sub trunchi și face copacul trainic și de neînlăturat. Atât timp cât nu se pune securea la acea rădăcină, se pot tăia numai rădăcinile laterale, dar copacul nu cade. Acel loc este foarte strâmt, nu există loc pentru două: ori este eu-l meu, ori este Cristos.

Poate că, reintrând în mine însumi, eu sunt gata, în acest moment, să recunosc adevărul, adică faptul că până acum, cel puțin într-o oarecare măsură, am trăit „pentru mine însumi”, că sunt și eu implicat în misterul fărădelegii. Duhul Sfânt m-a „convins de păcat”. Începe pentru mine miracolul mereu nou al convertirii. Dacă păcatul, așa cum ne-a explicat Augustin, a constat într-o concentrare asupra noastră înșine, convertirea cea mai radicală constă în „a ne îndrepta” în ne re-îndrepta spre Dumnezeu. Nu putem face asta în cursul unei predici, sau al unui Post Mare; însă putem măcar să luăm decizia serioasă de a face asta și este deja într-un fel, pentru Dumnezeu, ca și cum am fi făcut asta.

Dacă mă situez cu toată ființa mea de partea lui Dumnezeu, împotriva „eu”-lui meu, devin aliat al său; suntem doi care luptăm împotriva aceluiași dușman și victoria este asigurată. Eu-l nostru, ca un pește scos din apa sa, poate să se mai zbată și să se zvârcolească un pic, dar este destinat să moară. Însă nu este o moarte, ci o naștere. „Cine vrea să-și salveze viața o va pierde; cine însă își pierde viața pentru mine, acela o va afla” (Mt 16,25). În măsura în care moare omul vechi, se naște în noi „omul nou, creat după Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului” (Ef 4,24). Bărbatul sau femeia care toți în secret vrem să fim.

Dumnezeu să ne ajute să realizăm mereu din nou adevărata acțiune a vieții care este convertirea noastră.

Note:
[1] F. Nietzsche, Știința veselă, nr. 125.
[2] Origene, Comentariu la Scrisoarea către Romani, 2,2 (PG 14. 873).

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.03.2019
Publicarea pe acest sit: 29.03.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns