Scrisoarea Papei către preoţi pentru Joia Mare

Scrisoarea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către preoți pentru Joia Sfântă

Iubiți Frați întru preoție,

1. Ne regăsim astăzi în jurul Euharistiei, care cuprinde întreaga comoară spirituală a Bisericii, așa cum amintește Conciliul Vatican II (decretul Presbyterorum Ordinis, 5). Atunci cînd celebrăm instituirea Euharistiei în cursul liturgiei din Joia Sfîntă, vedem foarte limpede ceea ce ne-a lăsat Cristos într-un sacrament atît de sublim: „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, pînă la sfîrșit i-a iubit” (In 13, 1). Această afirmație a Sfîntului Ioan cuprinde, într-un sens, întregul adevăr despre Euharistie, și acest adevăr constituie în același timp centrul adevărului despre Biserică. Într-adevăr, e ca și cum Biserica s-ar naște în fiecare zi din Euharistie, celebrată în multe locuri pe pămînt, în condiții atît de variate și în culturi atît de diferite, încît reînnoirea misterului euharistic devine într-un fel o „creație” zilnică. Datorită celebrării Euharistiei, conștiința evanghelică a poporului lui Dumnezeu se maturizează mereu mai mult, atît la națiunile de tradiție creștină seculară, cît și la popoarele intrate de curînd în această nouă perspectivă pe care o dă mereu și pretutindeni culturii oamenilor misterul Întrupării Cuvîntului și al Răscumpărării împlinite prin moartea lui pe Cruce și prin Învierea lui.

Triduumul pascal ne introduce în chip neasemuit, pentru tot anul liturgic, în acest mister. Liturgia instituirii Euharistiei constituie o anticipare unică a Paștelui, care se va dezvolta în decursul Vinerii Sfinte și al Vigiliei pascale, pînă în duminica și în octava Învierii.

În apropierea celebrării acestui mare mister al credinței, iubiți Frați întru preoție, vă adunați astăzi în jurul episcopilor voștri, în catedralele Bisericilor voastre diecezane, pentru a retrăi instituirea sacramentului preoției o dată cu sacramentul Euharistiei. Episcopul Romei celebrează această liturgie înconjurat de preoțimea Bisericii sale, așa cum o fac frații mei întru episcopat cu preoții comunităților lor diecezane.

De aceea vin să vă întîlnesc astăzi. Aș vrea ca în această împrejurare să primiți un cuvînt deosebit din partea mea, pentru ca toți împreună să putem celebra marele dar pe care ni l-a făcut Cristos. Într-adevăr, pentru noi, preoții, preoția constituie darul suprem, o chemare specială de a participa la misterul lui Cristos care ne oferă minunata posibilitate de a vorbi și de a acționa în numele său. De fiecare dată cînd celebrăm Euharistia, această posibilitate devine o realitate. Acționăm „in persona Christi” atunci cînd, în momentul consacrării, rostim cuvintele: „Acesta este trupul meu, care se jertfește pentru voi Ă…Î. Acesta este potirul sîngelui meu, al noului și veșnicului Legămînt, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Faceți aceasta în amintirea mea”. Facem într-adevăr aceasta, cu mare umilință și profundă recunoștință. Am putea spune că acest act suprem, și simplu în același timp, al misiunii noastre zilnice de preoți lărgește pînă la limitele extreme umanitatea noastră.

Participăm la misterul Întrupării Cuvîntului, „întîiul-născut mai înainte de toată făptura” (Col 1, 15), care îi înfățișează Tatălui în Euharistie întreaga creație, lumea din trecut și lumea din viitor și, înainte de toate, lumea actuală în care trăiește cu noi, în care e prezent prin noi și în care, prin intermediul nostru, îi oferă Tatălui Jertfa răscumpărătoare. Participăm la misterul lui Cristos, „întîiul-născut dintre cei morți” (Col 1, 18), care, în Paștele său, transformă fără încetare lumea și o face să înainteze spre „descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 19). Întreaga realitate, sub toate aspectele ei, este deci prezentă astfel în slujirea noastră euharistică, ce se deschide în același timp tuturor nevoilor personale concrete, tuturor suferințelor, așteptărilor, bucuriilor sau tristeților, după intențiile pe care credincioșii le aduc pentru Liturghie. Primim aceste intenții în spirit de caritate, situînd astfel toate problemele omenești în cadrul răscumpărării universale.

Iubiți Frați întru preoție, slujirea noastră dă formă unei noi vieți, în noi și în jurul nostru. Euharistia evanghelizează mediile umane și ne întărește speranța că niciodată cuvintele lui Cristos nu vor trece (cf. Lc 21, 33). Cuvintele lui nu vor trece, căci sînt întemeiate pe jertfa Crucii: noi sîntem martori deosebiți și slujitori privilegiați ai permanenței acestui adevăr și ai iubirii dumnezeiești. Putem astfel să ne bucurăm împreună dacă oamenii simt necesitatea noului Catehism sau dacă sînt interesați de enciclica Veritatis splendor. Toate acestea ne confirmă convingerea că slujirea Evangheliei devine rodnică în virtutea Euharistiei. De altfel, în timpul Cinei de Taină Cristos a spus Apostolilor săi: „Nu vă mai numesc slugi…; ci vă numesc prieteni… Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi și v-am rînduit să mergeți și să aduceți roade și roadele voastre să rămînă” (In 15, 15-16).

Ce imensă bogăție de sens ne oferă Biserica în timpul Triduumului pascal și în mod special astăzi, în Joia Sfîntă, în liturgia crismei! Cuvintele mele nu sînt decît o reflectare parțială a sentimentelor pe care cu siguranță fiecare dintre voi le încearcă în inima sa. Și această Scrisoare pentru Joia Sfîntă va contribui poate ca multiplele manifestări ale darului lui Cristos, prezente în numeroase inimi, să fie aduse laolaltă în fața maiestății marelui „mister al credinței”, într-o împărtășire semnificativă a ceea ce preoția este și va rămîne totdeauna în Biserică. Fie ca unirea noastră în jurul altarului să-i poată include pe toți cei care poartă în sine semnul de neșters al acestui sacrament, amintindu-ne și de acei frați ai noștri care s-au îndepărtat în vreun fel de sfînta slujire. Sînt sigur că această amintire ne va duce pe fiecare la trăirea mai profundă a măreției darului pe care îl constituie preoția lui Cristos.

2. Astăzi aș vrea să vă încredințez spiritual, iubiți Frați, Scrisoarea pe care am adresat-o Familiilor în Anul ce le este consacrat. Consider providențial faptul că Organizația Națiunilor Unite a proclamat 1994 Anul internațional al Familiei. Biserica, avînd privirea îndreptată spre misterul Sfintei Familii din Nazaret, ia parte la această inițiativă și găsește în ea o ocazie deosebită de a vesti „evanghelia familiei”. Cristos a proclamat-o prin viața sa ascunsă la Nazaret în sînul Sfintei Familii. Această evanghelie a fost apoi vestită de Biserica apostolică, după cum reiese clar din Noul Testament; mai tîrziu, Biserica post-apostolică i-a adus mărturie, și de la aceasta am învățat să considerăm familia ca Ecclesia domestica.

În secolul nostru, Biserica prezintă „evanghelia familiei” prin glasul multor preoți, parohi, duhovnici, episcopi, și în mod deosebit prin glasul Urmașului lui Petru. Aproape toți predecesorii mei au consacrat familiei o parte semnificativă a „magisteriului lor petrin”. Între altele, Conciliul Vatican II și-a exprimat iubirea față de instituția familială în Constituția pastorală Gaudium et Spes, în care a reafirmat necesitatea de a susține demnitatea căsătoriei și a familiei în lumea contemporană.

Sinodul Episcopilor din 1980 stă la originea îndemnului apostolic Familiaris consortio, pe care-l putem considera magna charta a pastorației familiei. Dificultățile lumii contemporane și în special cele ale familiei, pe care Paul al VI-lea le-a abordat curajos în enciclica Humanae vitae, cereau o privire de ansamblu asupra familiei umane și asupra acestei Ecclesia domestica în societatea timpurilor noastre. Îndemnul apostolic și-a propus tocmai să facă acest lucru. Era necesar să se elaboreze noi metode de acțiune pastorală în funcție de nevoile familiei actuale. Sintetic, am putea spune că interesul nostru pentru familie, în mod particular pentru soți, pentru copii, tineri și adulți, ne cere, nouă preoților și duhovnicilor, înainte de toate aprecierea și promovarea constantă a apostolatului laicilor în acest domeniu. Pastorala familiei – o știu din experiența mea personală – constituie într-un fel chintesența activității preoților la toate nivelele. Familiaris consortio vorbește despre toate acestea. Scrisoarea către Familii nu face decît să reia și să actualizeze acest patrimoniu al Bisericii post-conciliare.

Mi-ar place ca această Scrisoare să fie de folos familiilor în Biserică și în afara Bisericii, să vă folosească vouă, dragi preoți, în slujirea pastorală a familiilor. E asemenea cu Scrisoarea către Tineri din 1985, care a trezit numeroase inițiative apostolice și pastorale în rîndul tinerilor din toate părțile lumii. Această mișcare se manifestă prin Zilele mondiale ale Tineretului, celebrate în parohii, în dieceze și la nivelul întregii Biserici, ca aceea care a avut loc recent la Denver, în Statele Unite.

Această Scrisoare către Familii este mai amplă. Într-adevăr, problematica familiei este universală și mai complexă. Pregătind acest text, m-am convins încă o dată că magisteriul Conciliului Vatican II, și în mod special Constituția pastorală Gaudium et spes, este realmente un bogat izvor de gîndire și de viață creștină. Sper că această Scrisoare, inspirată de învățătura conciliară, vă va putea fi utilă, ca și tuturor familiilor de bună voință cărora le este adresată.

Pentru a aborda acest text așa cum trebuie, va fi folositoare întoarcerea la pasajul din Faptele Apostolilor în care citim că primele comunități „stăruiau în învățătura apostolilor, în împărtășire, în frîngerea pîinii și în rugăciuni” (2, 42). Scrisoarea către Familii este mai puțin un tratat doctrinal cît o pregătire și un îndemn la rugăciune cu familiile și pentru familii. În acest sens, puteți, iubiți Frați, să inițiați sau să dezvoltați pastorala și apostolatul familiilor în comunitățile voastre parohiale. La întrebarea: „Cum se pot pune în practică obiectivele Anului Familiei?”, îndemnul la rugăciune conținut în Scrisoare vă arată întru cîtva direcția cea mai simplă de urmat. Isus a spus Apostolilor: „Fără mine nimic nu puteți face ” (In 15, 5). Este așadar limpede că trebuie „să facem ca El”, adică să îngenunchem în rugăciune. „Unde sînt doi sau trei adunați în numele meu, acolo eu sînt în mijlocul lor” (Mt 18, 20). Trebuie să traducem aceste cuvinte ale lui Cristos în inițiative concrete în toate comunitățile. Ele pot sta la baza unui frumos și bogat program pastoral, chiar dacă mijloacele sînt foarte sărace.

În lume sînt atîtea familii care se roagă! Copiii se roagă, acești copii cărora în primul rînd le aparține Împărăția cerurilor (cf. Mt 18, 2-5); datorită acestora mamele lor se roagă, și de asemenea și tații lor, întorcîndu-se uneori la practica religioasă de care se îndepărtaseră. Nu facem oare această experiență cu ocazia primei Împărtășanii? Și nu ne dăm seama că „temperatura spirituală” a tinerilor, și nu numai a lor, urcă cu ocazia pelerinajelor la sanctuare? Drumurile străvechi de pelerinaj în Orient și în Occident, începînd cu cele care duc la Ierusalim, la Roma sau la Santiago de Compostela, pînă la cele care duc la sanctuarele mariane de la Lourdes, Fatima, Jasna Góra și multe altele, au devenit în cursul secolelor pentru mulțimi de credincioși și, desigur, pentru numeroase familii ocazie de a descoperi Biserica. Anul Familiei trebuie să confirme, să amplifice și să îmbogățească această experiență. Toți păstorii și toți factorii responsabili cu pastorala familiilor să vegheze asupra acestui lucru, în acord cu Consiliul pontifical pentru Familie, căruia îi este încredințat acest domeniu la nivelul Bisericii universale. După cum se știe, Președintele acestui Consiliu a inaugurat la Nazaret Anul Familiei în solemnitatea Sfintei Familii, la 26 decembrie 1993.

3. „Stăruiau în învățătura apostolilor, în împărtășire, în frîngerea pîinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42). După cum spune Constituția Lumen gentium, Biserica este „casa lui Dumnezeu (cf. 1 Tim 3, 15), în care locuiește familia sa, locuința lui Dumnezeu în Duhul (cf. Ef 2, 19-22), „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3)” (nr. 6). Conciliul reamintește astfel, pentru a descrie Biserica, imaginea „casei lui Dumnezeu”, printre alte numeroase imagini biblice. De altfel, această imagine este conținută într-un fel în toate celelalte; o regăsim și în analogia paulină a Trupului lui Cristos (cf. 1 Cor 12, 13. 27; Rom 12, 5), la care se referă Pius al XII-lea în enciclica sa istorică Mystici Corporis; această imagine face parte din caracteristicile poporului lui Dumnezeu, după referirea Conciliului. Anul Familiei este pentru noi toți o chemare de a face din Biserică și mai mult „casa în care locuiește familia lui Dumnezeu”.

Este o chemare, o invitație care se poate revela extraordinar de rodnică pentru evanghelizarea lumii actuale. Așa cum am scris în Scrisoarea către Familii, dimensiunea fundamentală a existenței umane constituită de familie e grav amenințată din diferite părți de către civilizația contemporană (cf. nr. 13). Și totuși, acest aspect al vieții umane care este familia reprezintă un mare bine pentru om. Biserica dorește să o slujească. Anul Familiei constituie o ocazie semnificativă de a reînnoi caracteristica Bisericii de a fi o familie în toate sferele vieții ei.

Iubiți Frați întru preoție, fiecare din voi va găsi cu siguranță în rugăciune lumina necesară pentru a vedea cum să pună în practică toate acestea: voi, în parohiile voastre și în diversele domenii ale muncii evanghelice; episcopii, în diecezele lor; Scaunul apostolic, prin referire la Curia romană, după constituția Pastor bonus.

Biserica se străduiește, conform voinței lui Cristos, să devină tot mai mult o „familie” și Scaunul apostolic caută să favorizeze o astfel de dezvoltare. Episcopii știu bine acest lucru, ei care vin în vizită ad limina Apostolorum. Vizitele lor, făcute Papei precum și diferitelor dicastere, respectînd în același timp cele prescrise de dreptul canonic, își pierd din ce în ce mai mult vechea lor înfățișare juridică și administrativă. Constatăm progresia unui climat de „schimb de daruri”, urmînd învățătura Constituției Lumen gentium (cf. nr. 13). Frații mei întru episcopat aduc adesea mărturie despre acest lucru în cursul întîlnirilor noastre.

Cu această ocazie aș vrea să evoc Directoriul pregătit de către Congregația pentru Cler, care va fi înmînat episcopilor, consiliilor presbiterale și tuturor preoților. Cu siguranță va aduce o contribuție utilă la reînnoirea vieții și a slujirii lor.

4. Chemarea la rugăciune cu familiile și pentru familii vă privește pe fiecare dintre voi, iubiți Frați, într-un mod cu totul personal. Ne datorăm părinților noștri viața și avem față de ei o datorie permanentă de recunoștință. Fie că sînt încă vii sau au intrat deja în veșnicie, sîntem uniți cu ei printr-o legătură strînsă nealterată de timp. Dacă îi datorăm lui Dumnezeu vocația noastră, trebuie să recunoaștem partea semnificativă ce le revine lor. Pentru părinți, hotărîrea unuia dintre fiii lor de a se consacra slujirii preoțești constituie o jertfă considerabilă, mai ales în teritoriu de misiune. Așa s-a întîmplat și cu părinții noștri, dar ei i-au oferit lui Dumnezeu sentimentele lor, lăsîndu-se călăuziți de o credință profundă; ne-au însoțit apoi cu rugăciunea lor, cum a făcut Maria atunci cînd Isus a părăsit casa de la Nazaret și a plecat să-și îndeplinească misiunea mesianică.

Ce experiență a fost pentru fiecare dintre noi și, în același timp, pentru părinții, frații și surorile noastre, pentru cei apropiați, ziua primei noastre Liturghii! Și ce bogăție a însemnat pentru parohiile și mediile în care crescuserăm! Orice nouă vocație face parohia conștientă de rodnicia maternității sale spirituale: cu cît se întîmplă mai des, cu atît e o încurajare mai puternică pentru ceilalți. Fiecare preot poate spune despre sine: „Sînt dator față de Dumnezeu și față de oameni”. Numeroase persoane ne-au însoțit cu gîndul și cu rugăciunea lor, la fel cum sînt mulți aceia care însoțesc cu gîndul și cu rugăciunea lor slujirea mea pe Scaunul lui Petru. Această vastă solidaritate în rugăciune este pentru mine un izvor de tărie. Da, oamenii își pun încrederea în vocația noastră în slujba lui Dumnezeu. Biserica se roagă în mod constant pentru noi vocații preoțești, se bucură de creșterea numărului lor, se întristează dacă se întîmplă să eșueze, la fel cum suferă văzînd prea puțina generozitate a multora.

În această zi, reînnoim în fiecare an făgăduințele noastre legate de sacramentul preoției. Dimensiunea acestor făgăduințe este mare. Este vorba despre cuvîntul nostru dat lui Cristos însuși. Fidelitatea față de vocație zidește Biserica; orice infidelitate, dimpotrivă, devine o rană dureroasă în Trupul mistic al lui Cristos. Adunîndu-ne pentru a contempla misterul Euharistiei și al preoției, îl implorăm deci pe Marele Preot care – cum spune Scriptura – a devenit credincios (cf. Evr 2, 17), pentru ca și noi să rămînem credincioși. În spiritul acestei „fraternități sacramentale”, să ne rugăm unii pentru alții, preoții pentru preoți! Fie ca Joia Sfîntă să devină pentru noi o chemare reînnoită de a coopera la harul sacramentului preoției! Să ne rugăm pentru familiile noastre spirituale, pentru persoanele încredințate slujirii noastre; să ne rugăm îndeosebi pentru cei care se bazează în mod special pe rugăciunea noastră și care au nevoie de ea: fie ca prin fidelitatea noastră față de rugăciune Cristos să devină tot mai mult viața sufletelor noastre!

O, mare Sacrament al Credinței, o, sfîntă Preoție a Răscumpărătorului lumii! Cît de recunoscători îți sîntem, o, Cristoase, că ne-ai primit la împărtășirea cu tine, că ai făcut din noi o singură comunitate cu tine, cu tine care ne îngădui să-ți celebrăm Jertfa nesîngeroasă și să fim peste tot slujitorii misterelor divine: la altar, în scaunul de spovadă, la amvon, cu ocazia vizitării celor bolnavi și închiși, în sălile de curs, la catedrele universitare, în birourile în care lucrăm! Fii lăudată, Preasfîntă Euharistie! Te salut, Biserică a lui Dumnezeu, care ești poporul preoțesc (cf. 1 Pt 2, 9) răscumpărat datorită prețiosului Sînge al lui Cristos.

Vatican, 13 martie 1994, duminica a patra din Postul Mare, în al șaisprezecelea an al pontificatului meu.

Ioan Paul al II-lea