Exortație apostolică
Tuturor episcopilor în pace și comuniune cu Scaunul apostolic, pentru buna orînduire și dezvoltare a cultului către Fericita Fecioară Maria
Introducere
Prilejul și scopul îndemnului. Împărțirea documentului.
Venerabili Frați, salutare și binecuvîntare apostolică
De cînd am fost ridicat la scaunul lui Petru, ne-am străduit fără încetare să intensificăm CULTUL MARIAN, nu numai pentru a răspunde sentimentului Bisericii și înclinației noastre personale, ci și pentru că acest cult, după cum se știe, deține un loc deosebit de nobil în ansamblul cultului sacru, în care se întîlnesc culmile înțelepciunii și ale religiei (1) și care constituie așadar o îndatorire primordială a Poporului lui Dumnezeu.
Tocmai în vederea unei astfel de îndatoriri am ajutat și am încurajat neîncetat marea lucrare a reformei liturgice promovată de Conciliul Ecumenic Vatican II: cu siguranță că nu fără un plan deosebit al Providenței divine primul document conciliar pe care, în unire cu venerabilii Părinți, l-am aprobat și semnat «în Duhul Sfînt» a fost Constituția Sacrosanctum Concilium, care își propunea tocmai să restaureze și să dezvolte liturgia, făcînd mai rodnică participarea credincioșilor la tainele dumnezeiești (2). De atunci, numeroase acte ale pontificatului nostru au avut ca scop îmbunătățirea cultului adus lui Dumnezeu, așa cum o arată promulgarea în ultimii ani a numeroase cărți ale Ritului roman, revizuite după principiile și normele aceluiași conciliu. Pentru aceasta îi mulțumim din suflet Domnului, dătătorul a tot binele și sîntem recunoscători Conferințelor episcopale și fiecărui episcop care, în diferite feluri, au colaborat cu noi la pregătirea acestor cărți.
Considerînd cu bucurie și recunoștință munca realizată și primele rezultate pozitive ale reînnoirii liturgice, care sînt destinate să se înmulțească pe măsură ce reforma va fi mai bine înțeleasă în motivațiile sale profunde și va fi corect aplicată, grija noastră atentă nu încetează să se îndrepte spre tot ceea ce poate contribui la orînduirea și revizuirea cultului prin care Biserica, în duh și adevăr (cf. In 4, 24), îl adoră pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfînt, «o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu» (3) și cinstește cu respect religios memoria martirilor și a celorlalți sfinți.
Dorita dezvoltarea a devoțiunii către Fecioara Maria, devoțiune care, după cum am spus, se inserează în centrul cultului unic numit pe drept cuvînt creștin căci de la Cristos își trage originea și eficiența, în Cristos își găsește deplina expresie și prin Cristos, în Duhul Sfînt, duce la Tatăl , este unul din elementele ce califică pietatea autentică a Bisericii. Într-adevăr, prin necesitate intimă, aceasta reflectă în practica cultului planul răscumpărător al lui Dumnezeu: locului cu totul special pe care l-a avut Maria în acest plan îi corespunde un cult cu totul deosebit către ea (4); la fel, oricărei dezvoltări autentice a cultului creștin îi urmează în mod necesar o sporire corespunzătoare a venerației față de Maica Domnului. De altfel, istoria pietății arată cum «diferitele forme de pietate față de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat păstrîndu-le în limitele învățăturii adevărate» (5), se dezvoltă într-o subordonare armonioasă față de cultul lui Cristos și gravitează în jurul lui ca în jurul punctului lor de referință firesc și necesar. La fel se întîmplă și în epoca noastră. Reflecția Bisericii contemporane asupra misterului lui Cristos și asupra propriei naturi a făcut-o să afle la rădăcina misterului lui Cristos și ca o încununare a naturii ei, același chip de femeie: Fecioara Maria, Maica lui Cristos și Maica Bisericii. Și cunoașterea sporită a misiunii Mariei s-a transformat în venerație plină de bucurie față de ea și în respect plin de adorație față de planul înțelept al lui Dumnezeu, care a așezat în familia sa Biserica , la fel ca în orice cămin familial, figura unei femei care, cu discreție și în spirit de slujire, veghează asupra ei și «îi călăuzește pașii cu bunătate pînă cînd ziua Domnului va veni în slavă» (6).
În vremurile noastre, schimbările survenite în obiceiuri, în sensibilitatea popoarelor, în modalitățile de expresie ale literaturii și ale artelor, în formele de comunicare socială, au influențat și manifestările sentimentului religios. Unele practici de cult, care, nu demult încă, se dovedeau apte să exprime sentimentul religios al indivizilor și al comunităților creștine, par astăzi insuficiente sau nepotrivite, legate fiind de scheme socio-culturale ale trecutului, în timp ce în multe părți se caută noi forme de expresie a relației imuabile a creaturilor cu Creatorul lor, a fiilor cu Tatăl lor. Acest lucru îi poate determina pe unii să fie pe moment dezorientați: dar dacă, în spirit de încredere în Dumnezeu, cugetăm asupra unor astfel de fenomene, descoperim că numeroase tendințe ale pietății contemporane de exemplu interiorizarea sentimentului religios sînt chemate să contribuie la dezvoltarea pietății creștine în general și a pietății față de Fecioara Maria în special. În acest fel epoca noastră, fidelă în ascultarea tradiției și atentă la progresul teologiei și al științelor, își va aduce contribuția la lauda celei pe care, chiar după cuvintele ei profetice, toate neamurile o vor numi fericită (cf. Lc 1, 48).
Considerăm așadar că este de resortul slujirii noastre apostolice să tratăm, ca într-un dialog cu voi, venerabili Frați, cîteva teme referitoare la locul pe care Fericita Fecioară îl ocupă în cultul Bisericii. Aceste teme au fost deja abordate în parte de către Conciliul Vatican II (7) și de către noi înșine (8); dar nu este inutil să revenim asupra lor pentru a risipi îndoieli și, mai ales, pentru a favoriza dezvoltarea acestei devoțiuni față de Fecioara Maria care, în Biserică, își găsește motivațiile în cuvîntul lui Dumnezeu și se exercită în Duhul lui Cristos.
Prin urmare, am vrea să ne oprim asupra cîtorva probleme privind raporturile dintre liturgie și cultul Fecioarei (I); să propunem considerații și directive apte să favorizeze legitima dezvoltare a acestui cult (II); în sfîrșit, să sugerăm cîteva reflecții pentru o reluare viguroasă și mai conștientă a recitării Rozariului, a cărui practică a fost recomandată cu insistență de către Predecesorii noștri și s-a răspîndit atît de mult în poporul creștin (III).
PARTEA ÎNTÎI
CULTUL FECIOAREI MARIA ÎN LITURGIE
1. Pregătindu-ne să tratăm despre locul pe care-l ocupă Fecioara Maria în cultul creștin, trebuie să ne îndreptăm în primul rînd atenția spre liturgie; aceasta deține, într-adevăr, în afară de un bogat conținut doctrinal, o incomparabilă eficiență pastorală și are o valoare exemplară bine cunoscută pentru celelalte forme de cult. Am fi vrut să privim diversele liturgii ale Orientului și ale Occidentului, dar, ținînd seama de scopul prezentului document, vom examina aproape în exclusivitate cărțile ritului roman; într-adevăr, numai acesta din urmă a fost, în urma normelor practice stabilite de Conciliul Vatican II (9), obiectul unei profunde reînnoiri, chiar în ceea ce privește expresiile venerației față de Maria, și cere așadar să fie considerat și apreciat cu atenție.
Secțiunea I
Fecioara în liturgia romană revizuită
2. Reforma liturgiei romane presupunea în prealabil o revizuire atentă a Calendarului său general. Acesta, destinat să organizeze cu reliefarea cuvenită celebrarea în zile fixe a lucrării mîntuitoare, desfășurînd întregul mister al lui Cristos în ciclul întregului an, de la Întrupare pînă la așteptarea întoarcerii sale în slavă (10), a îngăduit să se introducă în mod mai organic, comemorarea Mariei în ciclul anual al misterelor Fiului ei, marcînd astfel mai bine legătura care le unește.
3. Astfel, în timpul Adventului, în afară de prilejul solemnității de la 8 decembrie în care se celebrează concomitent zămislirea neprihănită a Mariei, pregătirea fundamentală (cf. Is 11, 1. 10) la venirea Mîntuitorului și fericita auroră a Bisericii preafrumoasă și fără pată (11), liturgia amintește frecvent figura Fecioarei, mai ales în feriile de la 17 la 24 decembrie și, în mod mai deosebit, în duminica ce precede Crăciunul, zi în care face să răsune glasurile străvechi ale profeților referitoare la Fecioara Mamă și la Mesia (12) și oferă spre lectură pasajele din Evanghelie referitoare la nașterea iminentă a lui Cristos și a Înainte-Mergătorului său (13).
4. În acest fel, credincioșii care trăiesc împreună cu liturgia spiritul Adventului, privind dragostea negrăită cu care Fecioara Mamă l-a purtat pe Fiul (14), sînt îndemnați să o ia de model și să se pregătească să meargă în întîmpinarea Domnului care vine, «priveghind în rugăciune și tresăltînd în cîntări de laudă» (15). Vrem totodată să atragem atenția că liturgia de Advent, unind așteptarea mesianică și așteptarea întoarcerii în slavă a lui Cristos cu comemorarea plină de admirație a Mamei sale, prezintă un fericit echilibru cultual ce poate fi luat ca regulă spre a împiedica orice tendință de a separa așa cum s-a întîmplat uneori în anumite forme de pietate populară cultul Fecioarei de punctul său de referință indispensabil: Cristos. Rezultă de aici că această perioadă, așa cum au observat liturgiștii, trebuie să fie considerată ca un moment în mod special potrivit cultului Maicii Domnului; confirmăm această orientare și dorim să fie peste tot primită și urmată.
5. Timpul Crăciunului constituie o comemorare prelungită a maternității divine, feciorelnice, mîntuitoare, a Preacuratei Fecioare Maria care l-a născut lumii pe Mîntuitorul (16). Într-adevăr, în solemnitatea Nașterii Domnului, Biserica, adorîndu-l pe dumnezeiescul Mîntuitor, o venerează și pe Mama sa glorioasă; la Epifanie, pe cînd celebrează chemarea universală la mîntuire, o contemplă pe Fecioară, adevărat Scaun al Înțelepciunii, adevărată Mamă a Regelui, care-l înfățișează spre adorare magilor pe Răscumpărătorul tuturor neamurilor (cf. Mt 2, 11); și în sărbătoarea Sfintei familii a lui Isus, Maria și Iosif (duminica din octava Crăciunului), ea contemplă cu venerație viața sfîntă pe care o duc în casa din Nazaret Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, Maria, Mama lui, și Iosif, bărbat drept (cf. Mt 1, 19).
În orînduirea timpului Crăciunului conform reformei liturgice, toți trebuie să-și îndrepte atenția către reinstaurarea solemnității Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu; așezată la 1 ianuarie după vechiul obicei al liturgiei de la Roma, ea este destinată să celebreze rolul pe care l-a avut Maria în misterul mîntuirii și să preamărească demnitatea deosebită care decurge de aici pentru «Sfînta Născătoare… prin mijlocirea căreia… l-am primit pe Dătătorul vieții» (17). Pe de altă parte, ea constituie un prilej minunat pentru a ne reînnoi adorația față de noul-născut, Principele Păcii, pentru a asculta din nou mesajul plin de bucurie al îngerilor (cf. Lc 2, 14), pentru a implora de la Dumnezeu, prin mijlocirea Reginei Păcii, darul suprem al păcii. Din acest motiv, în fericita coincidență a octavei Nașterii Domnului și a zilei de 1 ianuarie, zi de urări, am instituit Ziua mondială a păcii, care se extinde tot mai mult și care aduce deja în inimile multora roadele păcii.
6. La cele două solemnități deja evocate Neprihănita Zămislire și Maternitatea divină trebuie adăugate străvechile și venerabilele celebrări de la 25 martie și 15 august.
Pentru solemnitatea Întrupării Cuvîntului s-a reluat în Calendarul roman, printr-o hotărîre motivată, vechea denumire «Anuntiatio Domini – Bunavestire a Domnului», dar celebrarea era și rămîne o sărbătoare în același timp a lui Cristos și a Fecioarei: sărbătoare a Cuvîntului care se face «Fiul Mariei» (Mc 6, 3), sărbătoare a Fecioarei care devine Maica lui Dumnezeu. În ceea ce-l privește pe Cristos, Orientul și Occidentul, în inepuizabilele comori ale liturgiei lor, celebrează această solemnitate ca memoria acelui fiat mîntuitor al Cuvîntului întrupat care, intrînd în lume, spune: «Iată vin… ca să fac voia ta, Dumnezeule» (cf. Evr 10, 7; Ps 39, 8-9) – ca și comemorare a începutului răscumpărării și a unirii intime și indisolubile a naturii divine cu natura umană în unica persoană a Cuvîntului. În ceea ce o privește pe Maria, această solemnitate apare ca sărbătoarea noii Eve, fecioară ascultătoare și credincioasă care, datorită generosului ei fiat (cf. Lc 1, 38), devine, prin lucrarea Duhului, Născătoare de Dumnezeu, dar și Mamă adevărată a tuturor celor vii și, prin primirea în sînul ei a unicului Mijlocitor (cf. 1 Tim 2, 5), adevăratul Chivot al Legii și adevăratul Templu al lui Dumnezeu – ca memorie a unui moment culminant al dialogului de mîntuire dintre Dumnezeu și om, și o comemorare a consimțămîntului liber al Fecioarei și a participării sale la planul răscumpărător.
Solemnitatea din 15 august celebrează glorioasa Ridicare a Mariei la cer: sărbătoare a destinului ei de plenitudine și de fericire, a glorificării sufletului său neprihănit și a trupului său feciorelnic, a perfectei sale configurări la Cristos înviat. Este o sărbătoare care propune Bisericii și omenirii imaginea și confirmarea mîngîietoare că speranța finală se va realiza: această premărire totală este într-adevăr destinul tuturor celor pe care Cristos i-a făcut frați, avînd cu ei «în comun sîngele și trupul» (Evr 2, 14; cf. Gal 4, 4). Solemnitatea Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria se prelungește în celebrarea Sfintei Maria Regină, care are loc după o săptămînă și în care o contemplăm pe Cea care, așezată alături de Regele veacurilor, strălucește ca Regină și mijlocește ca Mamă (18). Sînt așadar patru solemnități care marchează, cu cel mai înalt grad liturgic, principalele adevăruri dogmatice privitoare la slujitoarea smerită a Domnului.
7. După aceste solemnități, trebuie considerate înainte de toate acele celebrări comemorînd evenimente ale mîntuirii în care Fecioara a fost strîns legată de Fiul său, ca sărbătorile Nașterii Mariei (8 septembrie), «care este pentru întreaga lume speranța și aurora mîntuirii» (19); a Vizitei la Elisabeta (31 mai), în care liturgia o evocă pe «Fericita Fecioară Maria, care-l purta pe Fiul» lui Dumnezeu (20), care o vizitează pe Elisabeta pentru a-i arăta iubirea de aproapele și pentru a proclama milostivirea lui Dumnezeu Mîntuitorul (21); sau amintirea Sfintei Fecioare Maria Îndurerată (15 septembrie), minunată ocazie pentru a retrăi un moment decisiv al istoriei mîntuirii și pentru a o venera pe Mama, în picioare lîngă crucea Fiului său, «părtașă la pătimirea lui» (22).
Sărbătoarea din 2 februarie, căreia i-a fost înapoiată denumirea «Întîmpinarea Domnului», trebuie și ea să fie prezentă în spirit pentru a-și strînge din ea marea bogăție. Este o comemorare conjugată a Fiului și a Mamei, adică celebrarea misterului mîntuirii înfăptuit de Cristos, cu care Fecioara a fost intim unită ca Mamă a Slujitorului suferind al lui Iahve, ca împlinitoare a unei misiuni care aparținea vechiului Israel și ca chip al noului Popor al lui Dumnezeu, încercat continuu de suferință și de persecuție în credința și în speranța sa (cf. Lc 2, 31-35).
8. Dacă Calendarul roman revizuit reliefează mai ales celebrările amintite mai sus, el conține totuși și alte tipuri de comemorări sau de sărbători legate de un temei de cult local, dar care au dobîndit o rezonanță mai vastă (11 februarie: Apariția Sfintei Fecioare Maria la Lourdes; 5 august: Sfințirea bazilicii Sfînta Maria din Roma); altele, celebrate la origine de către familii călugărești aparte, dar care astăzi, datorită răspîndirii lor, pot fi considerate ca fiind cu adevărat bisericești (16 iulie: Sfînta Fecioară Maria de pe muntele Carmel; 7 octombrie: Sfînta Fecioară Maria, Regina Rozariului); și încă altele care, dincolo de datele aprocrife, au un conținut cu o înaltă valoare exemplară și prelungesc tradiții venerabile născute mai ales în Orient (21 noiembrie: Prezentarea la Templu a Fericitei Fecioare Maria) sau exprimă orientări ce și-au făcut loc în pietatea contemporană (sîmbăta după solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus: Inima Neprihănită a Mariei).
9. Nu trebuie uitat că Calendarul roman general nu menționează toate celebrările mariale; le revine, într-adevăr, Calendarelor particulare să primească, în deplină fidelitate față de normele liturgice, dar și într-un spirit cordial de primire, sărbătorile mariale proprii diferitelor Biserici locale. Trebuie să menționăm de asemenea posibilitatea unei frecvente comemorări liturgice a Fecioarei recurgînd la comemorarea Sfintei Maria sîmbăta: este o comemorare străveche și discretă devenită foarte la îndemînă și extrem de variată prin suplețea actualului calendar și a numeroaselor formulare din Liturghier.
10. Nu avem intenția să trecem în revistă întregul conținut al noului Liturghier roman în acest Îndemn apostolic; dar, pentru a răspunde datoriei pe care ne-am stabilit-o cu privire la cărțile restaurate ale ritului roman (23), am vrea să subliniem cîteva din aspectele și din temele lor. Ne face plăcere înainte de toate să notăm că rugăciunile euharistice ale Liturghierului, convergînd în mod admirabil cu liturgiile orientale (24), conțin o comemorare semnificativă a Fericitei Fecioare. Așa este foarte vechiul Canon roman, care o comemorează pe Născătoarea de Dumnezeu în termeni de o mare densitate doctrinară și de suflu cultual: «În unire cu întreaga Biserică, amintim și cinstim înainte de toate pe slăvita pururea Fecioară Maria, Născătoarea Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos»; la fel și recenta Rugăciune euharistică III, care exprimă printr-o intensă implorare dorința credincioșilor de a împărți cu Mama moștenirea care revine unor fii: «Duhul Sfînt să facă din noi un prinos veșnic, ca să dobîndim moștenirea cerească împreună cu aleșii tăi, mai întîi cu preafericita Fecioară Născătoare de Dumnezeu Maria…». Această comemorare zilnică, prin locul pe care îl ocupă în inima jertfei dumnezeiești, trebuie să fie considerată ca o formă deosebit de expresivă a cultului pe care Biserica îl aduce celei «Binecuvîntate de Cel Preaînalt» (cf. Lc 1, 28).
11. Parcurgînd apoi textele Liturghierului revizuit, vedem cum marile teme mariane ale rugăciunii romane Zămislirea neprihănită și plinătatea harului, maternitatea divină, fecioria perfectă și rodnică, templul Duhului Sfînt, cooperarea la lucrarea Fiului său, sfințenia exemplară, mijlocirea îndurătoare, Ridicarea la cer, regalitatea maternă etc. au fost primite în perfectă continuitate doctrinală cu trecutul; și cum și alte teme, noi într-un anumit sens, au fost introduse (în aceste texte) în perfectă corespondență cu dezvoltările teologice ale timpului nostru. Astfel, de exemplu, tema Maria-Biserica a intrat în textele Liturghierului, cu o varietate de aspecte ce corespunde varietății raporturilor existente între Mama lui Cristos și Biserică. Aceste texte, într-adevăr, văd în Zămislirea neprihănită a Fecioarei prefigurarea Bisericii, mireasă fără pată a lui Cristos (25); în Ridicarea Ei la cer ele recunosc începutul deja înfăptuit chipul a ceea ce trebuie să se desăvîrșească pentru întreaga Biserică (26); în misterul maternității, ele o proclamă Mamă a Capului și a mădularelor: prin urmare Mamă a lui Dumnezeu și Mamă a Bisericii (27).
Cînd, pe de altă parte, liturgia își întoarce privirea către Biserică atît primitivă cît și contemporană, ea o regăsește tot pe Maria: fie rugîndu-se împreună cu Apostolii (28), fie ca prezență activă cu care Biserica vrea să trăiască misterul lui Cristos: «… dă Bisericii tale ca, părtașă fiind, alături de Maria, la pătimirea lui Cristos, să se învrednicească a se bucura, împreună cu ea, de înviere» (29); și ca glas cîntînd lauda lui Dumnezeu: «… să te putem preamări împreună cu ea [Maria] în veci» (30). Și pentru că liturgia este un cult care reclamă o conduită coerentă în viață, ea își înalță implorarea pentru ca ?cultul Fecioarei să se traducă printr-o iubire concretă și care suferă pentru Biserică, așa cum propune în mod admirabil rugăciunea după împărtășanie din 15 septembrie: «… meditînd suferințele Fecioarei Maria, să împlinim în noi pentru Biserică cele ce lipsesc Pătimirii lui Cristos».
12. Lecționarul liturghiei este una din cărțile ritului roman care a beneficiat pe larg de reforma postconciliară, atît prin numărul textelor adăugate cît și prin valoarea lor intrinsecă: este vorba într-adevăr de texte care conțin Cuvîntul lui Dumnezeu, totdeauna viu și eficient (cf. Evr 4, 12). Această mare abundență de lecturi biblice a îngăduit ca, în decursul unui ciclu stabilit pe trei ani, să fie expusă întreaga istorie a mîntuirii și ca misterul lui Cristos să fie propus într-un mod mai complet. A rezultat de aici, și este o consecință logică, faptul că lecționarul conține un număr mai important de lecturi din Vechiul și din Noul Testament care o privesc pe Fecioară. Totuși, această creștere numerică a fost însoțită de o critică senină, deoarece nu au fost reținute decît lecturile care, datorită evidenței conținutului lor sau a indicațiilor unei exegeze atente, confirmată de învățăturile Magisteriului sau de o tradiție trainică, pot fi considerate, chiar într-un mod diferit și după diverse grade, ca avînd un caracter marian. Se cuvine să consemnăm între altele că aceste lecturi sînt prezentate nu numai cu ocazia sărbătorilor Fecioarei, dar că sînt proclamate în numeroase alte împrejurări: în anumite duminici ale anului liturgic (31), cu ocazia celebrării riturilor legate profund de viața sacramentală a creștinului și de alegerile sale (32), sau de momentele fericite sau dureroase ale existenței sale (33).
13. Cartea revizuită a Oficiului divin, Liturgia Orelor, conține și ea mărturii eminente ale pietății către Maica Domnului; de exemplu în imnuri, dintre care putem remarca cîteva capodopere ale literaturii universale, ca admirabila rugăciune a lui Dante către Fecioară (34); în antifonele care ritmează recitarea zilnică, implorări lirice cărora le-au fost adăugate celebrul tropar Sub tuum praesidium, venerabil prin vechimea sa și minunat în conținutul său; în rugăciunile de mijlocire ale Laudelor și ale Vesperelor, în care nu arareori se întîlnește recurgerea încrezătoare la Maica îndurării; în foarte bogata selecție de pagini mariane datorate unor autori din primele secole ale creștinismului, din Evul Mediu și din epoca modernă.
14. Dacă în liturghier, în lecționar și în liturgia Orelor, pe care se articulează rugăciunea liturgică romană, comemorarea Fecioarei revine într-un ritm des, expresiile de iubire și de venerare imploratoare către «Theotokos» nu lipsesc nici din celelalte cărți liturgice revizuite. Astfel Biserica o invocă pe Mama oricărui har înainte de cufundarea candidaților în apele mîntuitoare ale botezului (35); ea imploră mijlocirea Ei pentru mamele care, recunoscătoare pentru darul maternității, vin cu bucurie la biserică (36); o prezintă ca pildă mădularelor sale care se angajează să-l urmeze pe Cristos în viața călugărească (37) sau primesc consacrarea feciorelnică (38) și pentru aceștia, cere ajutorul Ei matern (39); îi adresează o rugăciune insistentă pentru fiii săi ajunși în ceasul morții (40); cere intervenția Ei pentru cei care închizîndu-și ochii pentru viața aceasta, au apărut în fața lui Cristos, Lumina veșnică (41), și prin mijlocirea Ei, cere mîngîierea celor care cufundați în durere plîng cu credință dispariția apropiaților lor (42).
15. Examinarea cărților liturgice revizuite duce așadar la o constatare încurajatoare: reforma postconciliară, cum o dorea deja Mișcarea liturgică, a considerat-o într-o perspectivă foarte dreaptă pe Fecioară în misterul lui Cristos și, în armonie cu tradiția, i-a recunoscut locul special ce i se cuvine în cultul creștin ca Sfîntă /Mamă/ Născătoare de Dumnezeu și cooperatoare binecuvîntată a Răscumpărătorului.
Nu putea să fie altfel. Într-adevăr, parcurgînd istoria cultului creștin, observăm că, atît în Orient ca și în Occident, expresiile cele mai înalte și mai limpezi ale pietății față de Fecioară au înflorit în cadrul liturgiei sau i-au fost incorporate acesteia.
Vrem să subliniem că cultul pe care Biserica universală îl aduce astăzi Celei pe deplin Sfinte decurge, prelungindu-l și /sporindu-l /îmbogățindu-l neîncetat, din cultul pe care Biserica din toate timpurile i l-a dat cu un respect plin de grijă față de adevăr și veghind totdeauna la noblețea formelor. Din tradiția nepieritoare, totdeauna vie datorită prezenței neîncetate a Duhului și ascultării continue a Cuvîntului, Biserica din timpurile noastre ia motive, rațiuni și un stimulent pentru cultul pe care îl aduce ea însăși Fecioarei. Și din această tradiție vie, liturgia, care primește sprijin și putere de la Magisteriu, este o expresie foarte înaltă și o confirmare edificatoare.
Secțiunea 2
Fecioara, model al Bisericii în practicarea cultului
16. Am vrea acum, urmînd unele indicații ale doctrinei conciliare despre Maria și Biserică, să aprofundăm un aspect particular al raporturilor existente între Maria și liturgie, altfel spus: Maria model al atitudinii spirituale cu care Biserica celebrează și trăiește misterele dumnezeiești. Exemplaritatea Fecioarei în acest domeniu vine de la faptul că Ea este recunoscută ca cel mai bun model al Bisericii în ordinea credinței, a iubirii și a perfectei uniri cu Cristos (43), adică a acelei dispoziții interioare care inspiră Biserica, Mireasa preaiubită, strîns legată de Domnul ei, atunci cînd îl invocă și, prin El, îi aduce Părintelui veșnic cultul ce i se cuvine (44).
17. Maria este Virgo audiens, Fecioara care ascultă, care primește Cuvîntul lui Dumnezeu cu credință, o credință care a fost pentru ea actul preliminar și drumul care a condus-o la maternitatea divină, de vreme ce, după intuiția Sfîntului Augustin, «pe Cel [Isus] pe care Maria l-a născut în credință, în credință l-a zămislit» (45). Într-adevăr, după ce a primit de la Înger răspunsul la scrupulul său (cf. Lc 1, 34-37), Ea spune cu o credință plenară, și zămislindu-l pe Isus în sufletul său înainte de a-l zămisli în pîntecele său: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvîntul tău» (Lc 1, 38) (46). Această credință a fost pentru Ea cauză de fericire și izvor de certitudine privitor la realizarea făgăduinței: «și Fericită ești tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ție de Domnul» (Lc 1, 45). Și cu aceeași credință, ca protagonistă capitală și martoră privilegiată a Întrupării, Ea își amintea evenimentele copilăriei lui Cristos, păstrîndu-le în intimitatea cea mai adîncă a inimii sale (cf. Lc 2, 19. 51). Același lucru îl face Biserica, mai ales în liturgie: ea ascultă cu credință Cuvîntul lui Dumnezeu, îl primește, îl proclamă, îl venerează, îl împarte credincioșilor ca pîine a vieții (47) și, în lumina lui, scrutează semnele vremii, interpretează și trăiește evenimentele istoriei.
18. Pe de altă parte, Maria este Virgo orans, Fecioara care se roagă. Astfel apare Ea în vizita făcută Mamei Înainte-Mergătorului, în care își deschide inima dînd slavă lui Dumnezeu, exprimîndu-și umilința, credința și speranța sa: așa este Magnificat-ul (cf. Lc 1, 46-55), rugăciunea Mariei prin excelență, cîntarea timpurilor mesianice în care converg bucuria? vechiului și a noului Israel. Într-adevăr după cum pare să sugereze Sfîntul Irineu în cîntarea Mariei a fost cuprinsă tresăltarea de bucurie a lui Abraham care îl presimțea pe Mesia (cf. In 8, 56) (48) și a răsunat, într-o anticipare profetică, glasul Bisericii: «în tresăltarea ei, Maria striga, profetizînd în numele Bisericii: „Mărește sufletul meu pe Domnul…”» (49). Într-adevăr, extinzîndu-se, cîntarea Fecioarei a devenit în toate timpurile rugăciunea întregii Biserici.
Fecioara care se roagă, astfel apare Maria la Cana unde, arătîndu-i Fiului său o trebuință temporală, implorîndu-l cu delicatețe, Ea obține și un efect în ordinea harului: ?acela că? Isus, împlinind primul dintre «semnele» sale, îi întărește pe ucenicii săi în credința în El (cf. In 2, 1-12).
Ultimul episod biografic al Mariei ne-o prezintă tot în rugăciune: apostolii, «stăruiau într-un cuget în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Isus, și cu frații lui» (Fapte 1, 14); este prezența rugătoare a Mariei în Biserica ce se naște și în Biserica dintotdeauna, căci, ridicată la cer, Ea nu și-a părăsit misiunea ei de mijlocire și de mîntuire (50). Biserica este și ea Fecioară în rugăciune, ea care îi prezintă zilnic Tatălui trebuințele fiilor ei, «îl laudă pe Domnul fără încetare și mijlocește pentru mîntuirea lumii întregi» (51).
19. Maria este și Virgo pariens, Fecioara Mamă, adică cea care, «prin credință și ascultare, a născut pe pămînt pe însuși Fiul Tatălui, necunoscînd bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfînt» (52): maternitate minunată, rînduită de Dumnezeu ca tip și model al rodniciei Fecioarei care este Biserica. Într-adevăr, aceasta «devine și ea mamă: prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfînt și născuți din Dumnezeu» (53). Pe bună dreptate, Părinții din vechime învățau că Biserica prelungește în sacramentul botezului maternitatea feciorelnică a Mariei. Dintre mărturiile lor, ne place să o amintim pe aceea a ilustrului nostru Predecesor, Sfîntul Leon cel Mare, care afirmă într-o predică de Crăciun: «[Cristos] a primit în sînul Fecioarei începutul vieții și l-a așezat în izvorul botezului; a dat apei ceea ce dăduse Mamei sale; „căci puterea Celui Preaînalt și adumbrirea Duhului Sfînt” (cf. Lc 1, 35), care au făcut ca Maria să-l aducă pe lume pe Mîntuitorul fac ca și apa să-l renască pe credincios» (54). Vrînd să ajungem la izvoarele liturgice, am putea cita frumoasa illatio din liturgia mozarabă: «Aceea [Maria] a purtat Viața în sînul ei, aceasta [Biserica] în cristelniță. În mădularele Aceleia a fost plăsmuit Cristos, în apele acesteia s-a îmbrăcat Cristos» (55).
20. În sfîrșit, Maria este Virgo offerens, Fecioara care oferă. În episodul prezentării lui Isus la Templu (cf. Lc 2, 22-35), Biserica, călăuzită de Duhul Sfînt, a întrevăzut, dincolo de împlinirea legilor privind închinarea întîiului-născut (cf. Ex 13, 11-16) și de purificarea Mamei (cf. Lev 12, 6-8), un mister de mîntuire relativ la istoria mîntuirii. Altfel spus, ea a subliniat continuitatea ofrandei fundamentale pe care Cuvîntul întrupat a făcut-o Tatălui venind în lume (cf. Evr 10, 5-7). Biserica a văzut proclamarea universalității mîntuirii, căci Simeon, salutînd în Copil lumina menită să lumineze popoarele și slava lui Israel (cf. Lc 2, 32), l-a recunoscut în El pe Mesia, Mîntuitorul tuturor. Ea a înțeles referința profetică la pătimirea lui Cristos: cuvintele lui Simeon, unindu-i într-o aceeași profeție pe Fiul «semn de împotrivire» (Lc 2, 34) și pe Mama al cărui suflet va fi străpuns de o sabie (cf. Lc 2, 35), își vor afla împlinirea pe Calvar. Mister de mîntuire care, sub diferite aspecte, orientează episodul prezentării la Templu spre evenimentul mîntuitor al Crucii. Dar Biserica însăși, mai ales începînd din Evul Mediu, a întrevăzut în inima Fecioarei, care-l duce pe Fiul său la Ierusalim pentru a-l prezenta Domnului (cf. Lc 2, 22), o voință de ofrandă (dăruire) care depășește sensul obișnuit al ritului pe care îl împlinea. Avem o mărturie a acestei intuiții în interpelarea plină de afecțiune a Sfîntului Bernard: «Oferă-l pe Fiul tău, Sfîntă Fecioară, și prezintă Domnului rodul binecuvîntat al trupului tău. Oferă pentru împăcarea noastră comună jertfa sfîntă placută lui Dumnezeu» (56).
Această unire a Mamei cu Fiul său în opera de răscumpărare (57) își atinge culmea pe Calvar, unde Cristos «s-a adus lui Dumnezeu pe sine însuși jertfă neprihănită» (Evr 9, 14) și unde Maria a stat la picioarele crucii (cf. In 19, 25), «a suferit adînc împreună cu Fiul ei unul-născut și s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimțînd cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea» (58), oferindu-l și ea Tatălui veșnic (59). Pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii, dumnezeiescul Mîntuitor a instituit jertfa euharistică, memorial al morții și al învierii sale, și a încredințat-o Bisericii, Mireasa sa (60): aceasta, mai ales duminica, îi convoacă pe credincioși pentru a celebra Paștele Domnului pînă la întoarcerea lui (61). Biserica o împlinește în unire cu sfinții din cer și mai întîi cu Fericita Fecioară (62), a cărei iubire arzătoare și credință neclintită le imită.
21. Model al întregii Biserici în exercitarea cultului divin, Maria este în mod evident și învățătoare a vieții spirituale pentru fiecare creștin. Foarte curînd credincioșii au început prin a o privi pe Maria pentru a face, ca și Ea, din propria lor viață un cult lui Dumnezeu și din cultul lor o angajare a vieții. În secolul al IV-lea deja, Sfîntul Ambrozie, adresîndu-se credincioșilor, dorea ca în fiecare din ei să fie prezent sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Dumnezeu: «În fiecare să locuiască sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul; în fiecare să locuiască spiritul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu» (63). Dar Maria este mai ales un model de cult care constă în a face din viața proprie o ofrandă lui Dumnezeu: această doctrină veche, mereu valabilă, poate fi reauzită de fiecare prin meditarea învățăturii Bisericii, dar și fiind atent la însuși glasul Fecioarei în clipa în care, realizînd anticipat uimitoarea cerere a rugăciunii duminicale «facă-se voia ta» (Mt 6, 10) , Ea răspunde trimisului lui Dumnezeu: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvîntul tău» (Lc 1, 38). «Da»-ul Mariei este pentru toți creștinii o lecție și un exemplu pentru a-și oferi ascultarea voinței Tatălui, drum și mijloc de sfințire proprie.
22. Pe de altă parte, e important să observăm cum traduce Biserica multiplele raporturi ce o unesc cu Maria în diversele atitudini efective ale cultului: venerație profundă, atunci cînd reflectează asupra demnității eminente a Fecioarei devenite, prin lucrarea Duhului Sfînt, Mama Cuvîntului întrupat; iubire arzătoare, atunci cînd consideră maternitatea spirituală a Mariei față de toți membrii Trupului mistic; invocare încrezătoare, atunci cînd experimentează mijlocirea Ajutătoarei și Mijlocitoarei sale (64); slujire iubitoare, atunci cînd întrevede în smerita slujitoare a Domnului pe Regina milostivirii și pe Maica harului; imitare activă, atunci cînd contemplă sfințenia și virtuțile celei «pline de har» (Lc 1, 28); emoție profundă, atunci cînd zărește în Ea, ca într-o icoană preacurată, ceea ce ea însăși dorește și speră să fie în întregime/ (toți membrii săi- fr.) (65); contemplare atentă, atunci cînd recunoaște în asociata?? Răscumpărătorului, care este de-acum părtașă pe deplin la roadele misterului pascal, împlinirea profetică a propriului său viitor, pînă în ziua în care, curățată de orice zbîrcitură și pată (cf. Ef 5, 27), va fi ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei, Isus Cristos (cf. Ap 21, 2).
23. Considerînd așadar, fraților preaiubiți, venerația pe care tradiția liturgică a Bisericii universale și Ritul roman revizuit o exprimă față de Sfînta Maică a lui Dumnezeu, amintind că liturgia, prin valoarea sa cultuală eminentă, constituie o regulă de aur pentru pietatea creștină, observînd în sfîrșit cum Biserica, atunci cînd celebrează sfintele mistere, asumă o atitudine de credință și de iubire asemănătoare celei a Fecioarei, înțelegem cît de potrivit este îndemnul Conciliului Vatican II adresat tuturor fiilor Bisericii ca «să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, față de Sfînta Fecioară» (66): îndemn pe care am dori mai presus de toate să-l vedem ascultat și pus în practică cu zel.
PARTEA A II-A
PENTRU REÎNNOIREA PIETĂȚII MARIANE
24. Însă același Conciliu Vatican II îndeamnă la promovarea, alături de cultul liturgic, a altor forme de pietate, mai ales cele recomandate de Magisteriu (67). Cu toate acestea se știe că venerarea Maicii Domnului de către credincioși a îmbrăcat multiple forme, în funcție de împrejurările de timp și de loc, de sensibilitatea popoarelor și de diferitele tradiții culturale. Ca urmare, formele de expresie ale acestei pietăți, supuse uzurii veacurilor, au mare nevoie să fie revizuite, pentru ca elementele lor depășite să fie înlocuite, ca cele ce au trecut proba timpului să fie puse în valoare și ca să li se incorporeze datele doctrinale dobîndite prin reflecția teologică și propuse de Magisteriul bisericesc. Aceasta arată că e necesar ca Conferințele episcopale, Bisericile locale, familiile călugărești și comunitățile de credincioși să favorizeze o autentică activitate creatoare și să procedeze în același timp la o revizuire sîrguincioasă a exercițiilor de pietate către Fecioară; revizuire pe care am dori-o respectoasă față de tradiția sănătoasă și deschisă la primirea cererilor legitime ale oamenilor din vremurile noastre. Prin urmare, ni se pare oportun, venerabili Frați, să vă indicăm cîteva principii pentru a călăuzi munca voastră în acest domeniu.
Secțiunea 1
Aspectul trinitar, cristologic și eclezial al cultului Fecioarei
25. Înainte de toate, se cuvine în cel mai înalt grad ca exercițiile de pietate către Fecioara Maria să exprime clar nota trinitară și cristologică ce le este intrinsecă și esențială. Într-adevăr, cultul creștin este prin natura sa un cult adus Tatălui, Fiului și Duhului Sfînt, sau mai bine, după expresia liturgiei, Tatălui prin Cristos, în Duhul. În această perspectivă, el se întinde în mod legitim, chiar dacă într-un mod substanțial diferit, mai întîi și în mod deosebit către Maica Domnului, apoi către sfinți, căci în ei, care au suferit cu Cristos și cu El împreună au fost preamăriți, Biserica proclamă misterul pascal (68). În Fecioară, totul se raportează la Cristos și totul depinde de El: pentru El Dumnezeu Tatăl, din toată veșnicia, a ales-o ca Mamă sfîntă cu desăvîrșire și a împodobit-o cu darurile Duhului neîngăduite nimănui altcuiva. Desigur că pietatea creștină autentică n-a încetat să pună în lumină legătura indisolubilă și referința esențială a Fecioarei la dumnezeiescul Mîntuitor (69). Totuși, ni se pare deosebit de conform cu orientarea spirituală a epocii noastre, dominată și absorbită de «problema lui Cristos» (70), ca în modalitățile de exprimare ale cultului Fecioarei să fie reliefat în mod special aspectul cristologic, pentru ca ele să reflecteze planul lui Dumnezeu, care a rînduit dinainte «prin una și aceeași hotărîre originea din Maria și întruparea Înțelepciunii dumnezeiești» (71). Fără îndoială aceasta va contribui la a face mai temeinică pietatea către Mama lui Isus și la a face din ea un instrument eficient pentru a ajunge la «???cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrșit, a măsura vîrstei deplinătății în Cristos??» (Ef 4, 13); și, pe de altă parte, aceasta va contribui la dezvoltarea cultului datorat lui Cristos însuși, deoarece, în conformitate cu sentimentul permanent al Bisericii, reafirmat cu autoritate în zilele noastre (72), «ceea ce este adresat slujitoarei se raportează Învățătorului; astfel se înalță spre Fiul ceea ce este atribuit Mamei; […] astfel se revarsă asupra Regelui cinstea adusă Reginei ca un smerit omagiu» (73).
26. După această aluzie la orientarea cristologică a cultului Fecioarei, ni se pare folositor să amintim că e potrivit să scoatem cum se cuvine în evidență în acest cult una din componentele esențiale ale credinței: Persoana și lucrarea Duhului Sfînt. Reflecția teologică și liturgia au subliniat într-adevăr cum intervenția sfințitoare a Duhului în Fecioara din Nazaret a fost un moment culminant al acțiunii sale în istoria mîntuirii. Astfel, de pildă, unii Părinți ai Bisericii și scriitori bisericești au atribuit lucrării Duhului sfințenia originară a Mariei «cea plăsmuită de Duhul Sfînt ca o făptură nouă» (74). Reflectînd asupra textelor evanghelice «Duhul Sfînt se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Lc 1, 35) și «Maria […] s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfînt; […] ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt» (Mt 1, 18. 20) ei au descoperit în intervenția Duhului o acțiune care a consacrat și a făcut rodnică fecioria Mariei (75) și a transformat-o pe Fecioară în Locuința Regelui sau Locul odihnei Cuvîntului (76), Templu sau Chivotul Domnului (77), Chivotul Legii sau al sfințeniei (78), titluri cu bogate rezonanțe biblice. Aprofundînd mai mult misterul Întrupării, ei au văzut în legătura de nepătruns dintre Duhul Sfînt și Maria un aspect conjugal, descris în mod poetic de către Prudence: «Fecioara care nu era căsătorită s-a căsătorit cu Duhul» (79), și au numit-o Sanctuarul Duhului Sfînt (80), expresie care subliniază caracterul sacru al Fecioarei, devenită sălașul permanent a Duhului lui Dumnezeu. Pătrunzînd mai adînc în doctrina despre Paraclet, au înțeles că El este izvorul de unde țîșnește plinătatea harului (cf. Lc 1, 28) și abundența darurilor care o împodobesc pe Maria: ei îi atribuie așadar Duhului credința, speranța și iubirea care au însuflețit inima Fecioarei, tăria care i-a încurajat adeziunea la voința lui Dumnezeu, energia care a susținut-o în compătimirea de la picioarele crucii (81). Ei au consemnat în cîntarea profetică a Mariei (cf. Lc 1, 46-55) o influență particulară a aceluiași Duh care grăise prin gura profeților (82). În sfîrșit, considerînd prezența Mamei lui Isus în Cenacol, unde Duhul a coborît asupra Bisericii care se năștea (cf. Fapte 1, 12-14; 2, 1-4), au îmbogățit cu noi dezvoltări tema străveche Maria-Biserica (83); și mai ales au recurs la mijlocirea Fecioarei pentru a dobîndi de la Duhul capacitatea de a-l zămisli pe Cristos în sufletele lor, așa cum o mărturisește Sfîntul Ildefons într-o rugăciune surprinzătoare în ceea ce privește doctrina și vigoarea ei: «Te rog, te rog, Sfîntă Fecioară: ca de la acest Duh care te-a făcut să-l naști pe Isus să-l primesc eu însumi pe Isus. Ca sufletul meu să-l primească pe Isus prin acest Duh care a făcut ca trupul tău să-l zămislească pe acest Isus […] Să-l iubesc pe Isus în acest Duh în care îl adori tu însuți ca Domnul tău și îl contempli ca Fiul tău» (84).
27. Se afirmă uneori că numeroase texte de pietate modernă nu reflectă suficient întreaga doctrină referitoare la Duhul Sfînt. Le revine specialiștilor să verifice această afirmație și să-i evalueze bătaia/ urmările??; nouă ne revine să îndemnăm ansamblul Poporului lui Dumnezeu, în special pe păstori și pe teologi, să-și aprofundeze reflecția asupra acțiunii Duhului în istoria mîntuirii și să facă astfel încît textele de pietate creștină să pună în lumină cum trebuie acțiunea sa dătătoare de viață; dintr-o asemenea aprofundare va reieși în special legătura tainică dintre Duhul lui Dumnezeu și Fecioara din Nazaret, și acțiunea lor în Biserică; și din aceste adevăruri de credință meditate mai profund se va naște o pietate trăită mai intens.
28. Pe de altă parte, e necesar ca exercițiile de pietate prin care credincioșii își exprimă venerația față de Maica Domnului să manifeste clar locul pe care Ea îl deține în Biserică: «locul cel mai de seamă după Cristos și Ea este, în același timp, cea mai apropiată de noi» (85); este și locul care este simbolizat în bisericile de rit bizantin prin însăși dispunerea părților arhitecturale și a elementelor iconografice: astfel pe intrarea principală a iconostasului este reprezentată Vestirea făcută Mariei și pe absidă glorioasa «Theotokos». Aceasta scoate în evidență că omenirea își începe întoarcerea la Dumnezeu plecînd de la acel fiat al Slujitoarei Domnului și că poate vedea în slava Celei Preasfinte capătul drumului său. Simbolismul prin care templul material exprimă locul Mariei în misterul Bisericii conține o bogată învățătură și constituie o fericită prevestire pentru ca peste tot variatele forme de venerare față de Fecioară să se deschidă asupra unor perspective ecleziale.
Într-adevăr, aducerea aminte a ideilor fundamentale expuse de către Conciliul Vatican II despre natura Bisericii, Familia lui Dumnezeu, Poporul lui Dumnezeu, Împărăția lui Dumnezeu, Trupul mistic al lui Cristos (86), va îngădui credincioșilor să recunoască mai repede misiunea Mariei în misterul Bisericii și locul ei eminent în împărtășirea sfinților. Această aducere aminte va îngădui și înțelegerea mai intensă a legăturii frățești care îi unește pe toți credincioșii: ei sînt fii ai Fecioarei «la nașterea și la creșterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă» (87) și sînt totodată fii ai Bisericii «căci ne naștem din rodnicia ei, sîntem hrăniți cu laptele ei, sîntem însuflețiți de Duhul ei» (88); Fecioara și Biserica cooperează pentru a da naștere Trupului mistic al lui Cristos: «și una și cealaltă este Mamă a lui Cristos, dar nici una dintre acestea două nu dau naștere fără cealaltă întregului Trup» (89). În sfîrșit, se va percepe mai clar că acțiunea Bisericii în lume este ca o prelungire a solicitudinii Mariei: într-adevăr, iubirea zeloasă a Fecioarei la Nazaret, în casa Elisabetei, la Cana, pe Golgota momente ale mîntuirii cu o imensă influență asupra Bisericii se continuă în grija maternă a Bisericii pentru ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea adevărului (cf. 1 Tim 2, 4), în grija ei față de cei umili, săraci și slabi, în continua sa angajare în favoarea păcii și a înțelegerii sociale, în zelul său pentru ca toți oamenii să aibă parte de mîntuirea care le-a fost meritată prin moartea lui Cristos. În felul acesta iubirea pentru Biserică se va traduce în iubire față de Maria și reciproc; căci una nu poate subzista fără cealaltă, așa cum observă cu perspicacitate Sfîntul Chromațiu din Aquileea: «Biserica se reunește în încăperea de sus [a Cenacolului] cu Maria, care a fost Mama lui Isus, și frații săi. Așadar, nu putem vorbi de Biserică dacă Maria, Maica Domnului, nu este prezentă cu frații săi» (90). În concluzie, insistăm asupra necesității ca cultul adus Fecioarei să manifeste limpede conținutul său ecleziologic intrinsec: aceasta înseamnă că va fi necesar să se dea dovadă de o tărie capabilă să reînnoiască în mod salutar formele și textele acestui cult.
Secțiunea 2
Patru orientări pentru cultul Fecioarei: biblică, liturgică, ecumenică, antropologică
29. Precedentelor însemnări care se degajă din considerarea raporturilor Fecioarei Maria cu Dumnezeu Tată, Fiu și Duh Sfînt și cu Biserica, vrem să le adăugăm, urmînd tot linia învățăturii conciliului (91), cîteva orientări biblică, liturgică, ecumenică, antropologică pe care se cuvine să le avem prezente în spirit la revizuirea și crearea exercițiilor și practicilor de pietate, spre a face mai vie și mai inteligibilă legătura care ne unește cu Mama lui Cristos și Mama noastră în împărtășirea sfinților.
Orientarea biblică*
30. Necesitatea unei amprente biblice în orice formă de cult este înțeleasă astăzi ca un postulat general al pietății creștine. Dezvoltarea studiilor biblice, răspîndirea crescîndă a Sfintelor Scripturi și mai ales exemplul Tradiției și acțiunea intimă a Duhului îi determină /îndeamnă pe creștinii din vremurile noastre să se folosească mereu mai mult de Biblie ca de cartea fundamentală de rugăciune și să culeagă din ea o adevărată inspirație și modele incomparabile. Cultul adus Fecioarei nu poate fi sustras de la acest curent general al pietății creștine (92), ba mai mult, trebuie să se inspire în mod cu totul deosebit din el?, pentru a dobîndi o nouă vigoare și un profit sigur. Propunînd în mod admirabil planul lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor, Biblia este impregnată în întregime de misterul Mîntuitorului și conține de asemenea, de la Geneză la Apocalips, referințe neechivoce la Cea care este Mama și asociata? Mîntuitorului. Cu toate acestea, n-am vrea ca această amprentă biblică să se mărginească la o folosire atentă a textelor și a simbolurilor extrase judicios din Sfintele Scripturi; această amprentă cuprinde și mai mult: într-adevăr, ea reclamă necesitatea de a lua din Biblie vocabularul și inspirația formulelor de rugăciune și de cînt; ea cere mai presus de toate ca cultul marian să fie marcat de marile teme ale mesajului creștin: astfel credincioșii, venerînd-o pe cea care este Scaunul Înțelepciunii, vor fi ei înșiși luminați de lumina Cuvîntului dumnezeiesc și îndemnați să acționeze după preceptele Înțelepciunii întrupate.
Orientarea liturgică*
31. Am vorbit deja despre venerația pe care Biserica o aduce Mamei lui Dumnezeu în celebrarea liturgiei. Dar acum, expunînd celelalte forme ale cultului marian și criteriile ce trebuie să-l inspire, nu putem uita principiul enunțat în Constituția Sacrosanctum Concilium, care recomandă cu ardoare exercițiile de pietate obișnuite poporului creștin și adaugă: «Totuși, astfel de exerciții trebuie orînduite ținînd seama de timpul liturgic, în așa fel încît să se potrivească cu liturgia sacră, să se inspire din ea într-un fel sau altul și la ea să-l ducă pe poporul creștin, pentru că prin natura sa e cu mult superioară oricăror exerciții» (93). Normă înțeleaptă și limpede; totuși aplicarea ei nu este ușoară, mai ales în domeniul cultului adus Fecioarei, atît de variat în formele sale de expresie; într-adevăr, ea cere din partea responsabililor comunităților locale efort, tact pastoral și perseverență, și din partea credincioșilor promptitudine în primirea orientărilor și a propunerilor care, emanînd din adevărata natură a cultului creștin, cer uneori schimbarea obișnuințelor foarte vechi în care natura liturgiei se întunecase puțin.
În legătură cu aceasta, am vrea să facem aluzie la două atitudini care, în practica pastorală, ar putea să zădărnicească norma stabilită de Conciliul Vatican II: mai întîi atitudinea anumitor persoane care au în grijă sufletele și care, depreciind a priori exercițiile de pietate, recomandate totuși de Magisteriu în formele lor legitime, le abandonează și creează un vid pe care nu se gîndesc să-l umple; acestea uită că Conciliul a spus ca exercițiile de pietate să fie armonizate cu liturgia, și nu să fie suprimate. În al doilea rînd, atitudinea altora care, disprețuind un just criteriu liturgic și pastoral, unesc exercițiile de pietate și actele liturgice în celebrări hibride. Se întîmplă uneori ca, în însăși celebrarea jertfei euharistice să fie inserate elemente proprii novenelor sau altor practici pioase, cu pericolul de a vedea ca memorialul Domnului să nu mai constituie momentul culminant al întîlnirii comunității creștine, ci numai prilejul vreunui exercițiu de devoțiune. Celor care acționează în acest fel am vrea să le amintim că regula Conciliului prescrie să se armonizeze exercițiile de pietate cu liturgia și nu să fie confundate cu ea. O acțiune pastorală luminată trebuie pe de-o parte să distingă și să sublinieze natura proprie a acțiunilor liturgice, și pe de altă parte să valorizeze exercițiile de pietate, adaptîndu-le nevoilor fiecărei comunități ecleziale și făcînd din aceste exerciții auxiliarele de preț ale liturgiei.
Orientarea ecumenică*
32. Dat fiind caracterul eclezial al cultului adus Fecioarei, acest cult reflectă preocupările Bisericii însăși: una din ele, dominantă astăzi, este restabilirea unității creștinilor. Astfel devoțiunea către Mama lui Dumnezeu devine receptivă la grijile și la năzuințele mișcării ecumenice, adică dobîndește o amprentă ecumenică. Și aceasta din diferite motive.
Mai întîi, catolicii îi întîlnesc pe frații lor din Bisericile ortodoxe, în care devoțiunea către Fecioară îmbracă înalte forme lirice și profund doctrinale în venerarea preaiubitoare a slăvitei «Theotokos» și în aclamațiile către Cea care este «nădejdea creștinilor» (94). Ei îi întîlnesc și pe anglicani, ai căror teologi clasici au pus cîndva în lumină temeinica bază scripturală a cultului adus Mamei Domnului nostru, și ai căror teologi actuali subliniază mai mult importanța locului pe care Maria îl ocupă în viața creștină. Ei îi întîlnesc de asemenea pe frații lor din Bisericile reformate, în care înflorește cu vigoare dragostea pentru Sfintele Scripturi, cînd proclamă laudele lui Dumnezeu cu însăși cuvintele Fecioarei (cf. Lc 1, 46-55).
Pe de altă parte, pietatea față de Mama lui Cristos și a creștinilor este pentru catolici o ocazie firească și deasă de a o implora să mijlocească la Fiul ei ca să se realizeze unirea tuturor celor botezați într-un singur Popor al lui Dumnezeu (95). Mai trebuie adăugat și că voința Bisericii catolice, fără a atenua caracterul propriu cultului marian (96), este să se țină cu grijă departe de orice exagerare /falsă exaltare/ ce i-ar putea induce în eroare pe ceilalți frați creștini în privința autenticii doctrine a Bisericii catolice (97), precum și de respinge orice manifestare cultuală contrară practicii catolice legitime.
În sfîrșit, în conformitate cu un cult marian autentic care «prin cinstirea Mamei […] vrea ca Fiul să fie cunoscut, iubit și preamărit precum se cuvine» (98),o astfel de pietate devine un drum care conduce la Cristos, izvorul și centrul comuniunii bisericești, în care toți cei care mărturisesc public că El este Dumnezeu și Domn, Mîntuitor și unic Mijlocitor (cf. 1 Tim 2, 5) sînt chemați să fie «unul» între ei, cu El și cu Tatăl în unitatea Duhului Sfînt (99).
33. Știm bine că există discordanțe serioase între gîndirea a numeroși frați aparținînd celorlalte Biserici și comunități bisericești și doctrina catolică «despre rolul Mariei în opera mîntuirii» (100) și deci privind cultul ce trebuie să i se aducă. Cu toate acestea, pentru că aceeași putere a Celui Preaînalt, care a adumbrit-o pe Fecioara din Nazaret (cf. Lc 1, 35), acționează în actuala mișcare ecumenică și o face rodnică, ținem să ne exprimăm speranța încrezătoare că devoțiunea către smerita slujitoare a Domnului, în care Cel Puternic a făcut mari lucruri (cf. Lc 1, 49), va deveni, chiar cu încetul, nu un obstacol, ci un intermediar și un punct de întîlnire pentru unitatea tuturor celor ce cred în Cristos. Într-adevăr, ne bucurăm să constatăm că o mai bună înțelegere a locului Mariei în misterul lui Cristos și al Bisericii, chiar din partea fraților despărțiți, face mai rapid drumul întîlnirii. La fel cum Fecioara, la Cana, a obținut de la Isus împlinirea primei lui minuni (cf. In 2, 1-12) datorită intervenției sale materne, tot la fel în vremurile noastre Ea va putea datorită mijlocirii sale să grăbească ceasul în care ucenicii lui Cristos își vor regăsi perfecta comuniune în credință. Această speranță a noastră este încurajată de un gînd al Predecesorului nostru Leon al XIII-lea: cauza unirii creștinilor «se raportează în mod deosebit la maternitatea spirituală a Mariei. Într-adevăr, pe cei care îi aparțin lui Cristos, Maria nu i-a născut și nu putea să-i nască decît într-o aceeași credință și în aceeași iubire: „Oare Cristos este împărțit?” (1 Col 1, 13); trebuie să trăim toți aceeași viață a lui Cristos și „să aducem roade pentru Dumnezeu” (Rom 7, 4) în unul și același trup» (101).
Orientarea antropologică*
34. În cultul adus Fecioarei trebuie să ținem cu grijă cont și de datele sigure și verificate ale științelor umane. Aceasta va contribui la dispariția uneia din cauzele stînjenelii care se face simțită în domeniul cultului adus Maicii Domnului, și anume diferența dintre anumite elemente ale acestui cult și, pe de altă parte, concepțiile actuale ale antropologiei și realitatea psiho-sociologică profund schimbată în care trăiesc și acționează oamenii timpului nostru. Remarcăm efectiv că e greu să situăm chipul Fecioarei, așa cum reiese dintr-o anumită literatură pioasă, în condițiile de viață, în special ale femeii, din societatea contemporană. În cadrul vieții familiale legile și evoluția obiceiurilor tind pe bună dreptate să recunoască egalitatea femeii și coresponsabilitatea ei alături de bărbat în ceea ce privește căminul. În domeniul politic, femeia și-a cucerit în numeroase țări o putere de intervenție egală cu bărbatul în problemele publice. În domeniul social ea își desfășoară activitatea în sectoarele cele mai variate, părăsind cu fiecare zi mai mult cadrul strîmt al căminului. În domeniul cultural sînt oferite de asemenea femeii noi posibilități de cercetare științifică și de succes intelectual.
De aici decurge la unii o îndepărtare de cultul către Fecioară și o anumită dificultate în a o lua pe Maria din Nazaret ca model, pentru că se consideră că orizonturile vieții ei se vădesc înguste în comparație cu vastele zone de activitate în care omul modern este chemat să-și desfășoare activitatea. În legătură cu aceasta, îndemnîndu-i pe teologi, pe responsabilii comunităților creștine și pe credincioșii înșiși să consacre acestor probleme atenția necesară, ni se pare util să propunem, la rîndul nostru, o contribuție la soluționarea lor prezentînd cîteva reflecții.
35. Mai întîi, Fecioara Maria a fost totdeauna propusă de către Biserică spre imitare credincioșilor, nu ? pentru felul de viață pe care a experimentat-o, cu atît mai puțin cu cît mediul socio-cultural în care s-a desfășurat este astăzi depășit aproape pretutindeni, ci pentru că, în condițiile concrete ale vieții sale, Ea a aderat pe deplin și în mod liber la voința lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 38), a primit cuvîntul și l-a pus în practică, a acționat călăuzită de iubire și de spiritul de slujire: pe scurt, Ea a fost cel dintîi și cel mai perfect ucenic al lui Cristos. Toate acestea au o valoare exemplară universală și permanentă.
36. În al doilea rînd, am vrea să remarcăm că greutățile menționate mai sus se află în realație strînsă cu unele clișee ale imaginilor populare și literare despre Maria, dar nu cu adevăratul său chip evanghelic, nici cu datele doctrinale precizate de munca lentă și serioasă de aprofundare a Cuvîntului revelat. Dimpotrivă, trebuie să considerăm firesc că generațiile creștine care s-au succedat în contexte socio-culturale diferite, contemplînd figura și misiunea Mariei Femeia nouă și creștina perfectă ce recapitulează în Ea, ca Fecioară, Mireasă și Mamă, situațiile cele mai caracteristice ale vieții feminine , au considerat-o pe Mama lui Isus ca pe tipul eminent al condiției feminine și ca pe modelul absolut remarcabil de viață evanghelică, și că și-au exprimat sentimentele după conceptele și reprezentările epocii lor. Atunci cînd consideră lunga istorie a pietății, Biserica se bucură să constate continuitatea cultului; însă nu se leagă de schemele diferitelor epoci culturale, nici de concepțiile antropologice particulare care le susțin, și admite că unele expresii ale cultului, perfect legitime în ele însele, sînt mai puțin adaptate unor oameni din epoci și civilizații diferite.
37. În sfîrșit, am vrea să subliniem că epoca noastră, ca și cele precedente, este chemată să verifice prin intermediul Cuvîntului lui Dumnezeu propria sa cunoaștere a realității și, pentru a ne limita la subiectul nostru, să-și confrunte concepțiile antropologice și problemele ce decurg din ele cu figura Fecioarei, așa cum este propusă în Evanghelie. Citirea dumnezeieștilor Scripturi, făcută sub influența Duhului Sfînt și fără a uita descoperirile științelor umane și situațiile variate ale lumii contemporane, va duce la descoperirea că Maria poate fi considerată oglinda ce reflectă speranțele oamenilor din vremurile noastre. Astfel, pentru a da cîteva exemple, femeia de astăzi, doritoare să ia parte la puterea de decizie și la alegerile comunității, o va contempla cu o bucurie intimă pe Maria care, în dialogul ei cu Dumnezeu, își dă consimțămîntul activ și liber (102) nu la soluționarea unei probleme contingente, ci la «evenimentul secolelor», așa cum a fost numită Întruparea Cuvîntului (103). Se va înțelege că alegerea de către Maria a stării feciorelnice, care în planul lui Dumnezeu o pregătea la misterul Întrupării, n-a constituit în nici un fel o închidere față de valorile stării conjugale, ci o alegere curajoasă, împlinită pentru a se consacra pe deplin iubirii lui Dumnezeu. Se va constata cu o surpriză plină de bucurie că Maria din Nazaret, deși pe deplin abandonată voinței lui Dumnezeu, n-a fost deloc o femeie supusă pasiv sau avînd o religiozitate alienantă, ci femeia care nu se temea să proclame că Dumnezeu este Cel care îi înalță pe cei smeriți și pe cei asupriți și îi dă jos de pe tron pe cei puternici ai lumii (cf. Lc 1, 51-53). Se va recunoaște în Maria care «se află în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului» (104), o femeie puternică care a cunoscut sărăcia și suferința, fuga și exilul (cf. Mt 2, 13-23): situații ce nu pot scăpa atenției celui care vrea să secondeze, prin spirit evanghelic, forțele de eliberare conținute în om și în societate. Astfel, Maria nu va apărea ca o Mamă retrasă /aplecată/ cu gelozie în /asupra/ Fiul său dumnezeiesc, ci ca femeia care, prin acțiunea sa, a favorizat credința în Cristos a comunității apostolice (cf. In 2, 1-12) și al cărui rol matern s-a extins căpătînd pe Calvar dimensiuni universale (105). Acestea nu sînt decît niște exemple. Cu toate acestea ele arată în mod clar că figura Fecioarei nu decepționează nici una din așteptările profunde ale oamenilor din vremurile noastre, și le oferă un model desăvîrșit al ucenicului Domnului: artizan al cetății pămîntești și temporale, dar pelerin care se grăbește spre cetatea cerească și veșnică; promotor al dreptății care îl eliberează pe cel asuprit și al iubirii care vine în ajutor celor nevoiași, dar mai presus de toate martor activ al iubirii care îl edifică? pe Cristos în inimi.
Cîteva aspecte eronate ale cultului marian*
38. După ce am propus aceste orientări destinate să favorizeze dezvoltarea armonioasă a cultului adus Mamei Domnului, credem că este util să atragem atenția asupra cîtorva aspecte eronate ale acestui cult. Conciliul Vatican II a denunțat deja cu autoritate atît exagerarea în conținuturi sau în forme care duc la falsificarea/alterarea/ doctrinei, cît și îngustimea de spirit care întunecă figura și misiunea Mariei. El a denunțat de asemenea anumite devieri ale cultului cum ar fi credulitatea superficială ce substituie angajamentului serios o încredere facilă în unele practici pur exterioare și de asemenea sentimentalismul steril și efemer, atît de străin stilului Evangheliei care cere dimpotrivă o muncă perseverentă și concretă (106). În ceea ce ne privește, reînnoim această punere în gardă: astfel de forme de devoțiuni nu sînt în armonie cu credința catolică și în consecință nu trebuie să existe în cult. O apărare vigilentă împotriva acestor erori și devieri va face cultul către Fecioară mai viguros și mai autentic, adică solid în fundamentul său: studiul izvoarelor revelate și atenția la documentele Magisteriului vor prevala față de căutarea excesivă a nouătății și a faptelor de senzație; obiectiv în contextul său istoric: va trebui deci eliminat tot ceea ce se vădește fals sau legendar; adaptat conținutului doctrinal: de unde necesitatea de a evita prezentări unilaterale ale chipului Mariei care, insistînd exagerat asupra unui element, compromit ansamblul chipului său evanghelic; transparent în motivațiile sale: se va avea mare grijă să fie îndepărtat din sanctuare orice profit meschin.
39. În sfîrșit, dacă aceasta ar fi necesar, am vrea să amintim că scopul ultim al cultului dat Fecioarei este acela de a-l preamări pe Dumnezeu și de a-i angaja pe creștini într-o viață total conformă cu voința lui. Într-adevăr, atunci cînd fiii Bisericii, unindu-și glasul cu cel al femeii anonime din Evanghelie, o preamăresc pe Mama lui Isus exclamînd către Isus însuși: «Fericit trupul care te-a purtat și sînul care te-a alăptat» (Lc 11, 27), ei vor fi conduși să țină cont de răspunsul grav al dumnezeiescului Învățător: «Fericiți mai degrabă cei care ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu și îl pun în practică» (Lc 11, 28). Și acest răspuns, care se dovedește a fi un mare compliment adus Fecioarei, după exegeza anumitor Părinți ai Bisericii (107) confirmată de Conciliul Vatican II (108), răsună pentru noi ca o invitație presantă de a trăi după poruncile lui Dumnezeu și ca un ecou la ceea ce amintește însuși Domnul: «Nu cel care îmi spune: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci acela care face voința Tatălui meu care este în ceruri» (Mt 7, 21) și (de asemenea): «Voi sînteți prietenii mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc» (In 15, 14).
PARTEA A III-A
INDICAȚII PRIVIND DOUĂ EXERCIȚII DE PIETATE: RUGĂCIUNEA ANGELUS ȘI ROZARIUL
40. Am indicat cîteva principii capabile să dea o nouă vigoare cultului Maicii Domnului; le revine acum Conferințelor episcopale, responsabililor de comunități locale și diferitelor familii călugărești să reînnoiască cu înțelepciune unele practici și exerciții de venerare către Fecioară, și să susțină impulsul creator al tuturor celor care, dintr-o autentică inspirație religioasă sau din sensibilitate pastorală, doresc să dea naștere unor noi forme. Cu toate acestea, din diferite motive, ni se pare oportun să tratăm despre două exerciții de pietate foarte răspîndite în Occident și de care Scaunul apostolic s-a ocupat cu mai multe prilejuri: rugăciunea Îngerul Domnului și Rozariul Fecioarei Maria.
Rugăciunea Îngerul Domnului
41. Cuvintele noastre despre rugăciunea Îngerul Domnului vor să fie doar un simplu, dar viu îndemn la păstrarea obiceiului de a o recita, atunci și acolo unde este cu putință. Această rugăciune nu are nevoie să fie revizuită: structura simplă, caracterul biblic, originea istorică care o leagă de cererea de ? în pace, ritmul cvasi-liturgic care sfințește diverse momente ale zilei, deschiderea către misterul pascal care, comemorînd Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ne face să cerem să fim conduși «prin patima și crucea lui la slava învierii» (109), fac ca după secole ea să-și pătreze nealterată valoarea și intactă prospețimea. E adevărat că unele practici legate tradițional de recitarea Îngerului Domnului au dispărut sau pot cu greu să subziste în viața modernă; dar este vorba de elemente marginale: valoarea contemplației misterului Întrupării Cuvîntului, a salutării Fecioarei și a recurgerii la mijlocirea ei îndurătoare rămîne neschimbată; și, în ciuda noilor condiții ale vremurilor, aceste momente caracteristice ale zilei dimineața, prînz, seara care delimitează perioadele de activitate și care constituie o invitație la repaus pentru rugăciune, rămîn neschimbate pentru cea mai mare parte a oamenilor.
Rozariul
42. Preaiubiți Frați, am vrea acum să ne oprim puțin asupra revizuirii acestui pios exercițiu care a fost numit «rezumatul întregii Evanghelii» (110): Rozariul Fecioarei Maria. Predecesorii noștri i-au acordat o atenție vigilentă și o grijă plină de zel: ei au recomandat în mai multe rînduri deasa sa recitare, i-au favorizat răspîndirea, i-au explicat natura, i-au recunoscut capacitatea de a dezvolta o rugăciune contemplativă atît de laudă cît și de implorare, i-au amintit eficiența intrinsecă în a face să progreseze viața creștină și angajamentul apostolic. Și noi, încă din prima audiență generală a pontificatului noastru, la 13 iulie 1963, am arătat marea noastră stimă pentru pioasa practică a Rozariului (111) și, în continuare, i-am subliniat valoarea în numeroase împrejurări obișnuite pentru unii, grave pentru alții, ca atunci cînd, într-un ceas de angoasă și de insecuritate, am publicat enciclica Christi Matri (15 septembrie 1966), pentru ca să-i fie adresate Fecioarei Rozariului rugăciuni fervente spre a-l implora pe Dumnezeu să acorde binele superior al păcii (112); chemare reînnoită în Îndemnul nostru apostolic Recurrens mensis october (7 octombrie 1969), în care comemoram al patrulea centenar al Scrisorii apostolice Consueverunt Romani Pontifices a Predecesorului nostru Sfîntul Pius al V-lea care, în acest document, explica și, într-un fel, determina forma tradițională a Rozariului (113).
43. Interesul constant și afecțiunea pe care o purtăm Rozariului Fecioarei Maria ne-a determinat să urmărim cu multă atenție numeroasele congrese consacrate în ultimii ani pastoralei Rozariului în lumea contemporană, congrese organizate de Asociații și de oameni care au profund la inimă devoțiunea Rozariului, și la care au participat episcopi, preoți, călugări și laici cu o mare experiență și cunoscuți pentru sensul lor privind Biserica. Dintre aceștia, e drept să-i numim pe fiii Sfîntului Dominic, însărcinați prin tradiție să păstreze și să propage o devoțiune atît de salutară ca aceasta. La lucrările congreselor s-au adăugat cercetările istoricilor efectuate nu spre a defini în scopuri cvasi arheologice forma primitivă a Rozariului, ci pentru a-i percepe intuiția originară, energia primară, structura esențială. Din aceste congrese și aceste cercetări au reieșit mai limpede caracteristicile fundamentale ale Rozariului, elementele sale esențiale și raportul lor reciproc.
44. Astfel, de exemplu, a fost pusă mai bine în lumină natura evanghelică a Rozariului: enunțarea misterelor sale și principalele sale formule își au obîrșia în Evanghelie; se inspiră din Evanghelie pentru a sugera, începînd de la fericita salutare a Îngerului și de la acceptarea religioasă a Fecioarei, atitudinea în care credinciosul trebuie să-l recite; propune, în succesiunea armonioasă a rugăciunii Bucură-te, Marie, un mister fundamental al Evangheliei Întruparea Cuvîntului întrezărit în momentul decisiv al Vestirii făcute Mariei. Rozariul este așadar o rugăciune evanghelică, așa cum păstorilor și celor erudiți le place să-l definească astăzi, mai mult poate decît în trecut.
45. La fel, s-a înțeles mai ușor cum derularea ordonată și progresivă a Rozariului reflectă însuși modul în care Cuvîntul lui Dumnezeu, inserîndu-se printr-un plan de milostivire în istoria umană, a realizat Răscumpărarea. Într-adevăr, Rozariul consideră succesiv și în ordinea lor principalele evenimente mîntuitoare ale Răscumpărării care s-au împlinit în Cristos: de la zămislirea feciorelnică și misterele copilăriei pînă la ceasurile culminante ale Paștelui fericita Pătimire și glorioasa Înviere și pînă la efectele sale asupra Bisericii care se naște în ziua de Rusalii și asupra Fecioarei, în ziua în care, ajunsă la capătul exilului său pămîntesc, a fost ridicată cu trupul și sufletul spre patria cerească. S-a mai observat că împărțirea în trei părți a misterelor Rozariului, nu numai că corespunde strîns ordinii cronologice a faptelor, dar mai ales reflectă schema predicării primitive a credinței și propune din nou misterul lui Cristos exact în modul în care îl vedea Sfîntul Paul în celebrul «imn» din Scrisoarea către filipeni: înjosire, moarte, preamărire (2, 6-11).
46. Rugăciune evanghelică centrată pe misterul Întrupării răscumpărătoare, Rozariul are deci o orientare net cristologică. Într-adevăr, elementul său cel mai caracteristic repetiția litanică a rugăciunii Bucură-te, Marie devine și el o laudă neîncetată a lui Cristos, subiectul ultim al vestirii Îngerului și al salutării mamei Botezătorului: «Binecuvîntat este rodul trupului tău» (Lc 1, 42). Am spune chiar mai mult: repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie constituie urzeala pe care se dezvoltă contemplarea misterelor: Isus din fiecare Bucură-te, Maria este chiar cel pe care succesiunea misterelor ne-o propune rînd pe rînd Fiu al lui Dumnezeu și al Fecioarei, născut într-o peșteră la Betleem; prezentat la Templu de către Mama sa; adolescent plin de rîvnă pentru cele ale Tatălui său; Răscumpărător ce agonizează în Grădina Măslinilor; biciuit și încununat cu spini; împovărat cu crucea și murind pe Calvar; înviat din morți și suit alături de Tatăl său, în slavă, pentru a realiza revărsarea darului Duhului. Știm că tocmai pentru a favoriza contemplația și pentru ca intenția să corespundă cuvintelor, odinioară exista obiceiul și acest obicei există încă în diferite regiuni ca la fiecare Bucură-te, Marie să se adauge după numele lui Isus menționarea misterului enunțat.
47. De asemenea, s-a resimțit mai impetuos nevoia de a se reafirma, în afară de valoarea elementului de laudă și de implorare, importanța unui alt element esențial al Rozariului: contemplația. Fără ea, Rozariul este un trup fără suflet, și recitarea sa comportă riscul să devină o repetare mecanică de formule și să se acționeze împotriva avertismentului lui Isus: «Iar cînd vă rugați nu îndrugați multe ca păgînii, căci lor li se pare că întru vorbăria lor vor fi ascultați» (Mt 6, 7). Prin natură, recitarea Rozariului cere ca ritmul să fie calm și să i se acorde timp, pentru ca persoana care îl spune să poată să mediteze mai bine misterele vieții Domnului, văzute prin inima Celei care a fost cea mai apropiată de Domnul, și ca astfel să se degaje nemăsuratele sale bogății.
48. În sfîrșit, studiile actuale permit înțelegerea cu o precizie mai mare a raporturilor existente între liturgie și Rozariu. Pe de-o parte, s-a subliniat că Rozariul a rodit, pentru a spune așa, pe trunchiul secular al liturgiei creștine, într-o adevărată «Psaltire a Fecioarei» datorită căreia cei umili erau asociați cîntării de laudă și mijlocirii universale a Bisericii; pe de altă parte, s-a observat că aceasta s-a întîmplat într-o epocă decăderea Evului Mediu în care spiritul liturgic era în decadență și în care la credincioși se manifesta o anumită îndepărtare de liturgie în favoarea unei devoțiuni sensibile față de umanitatea lui Cristos și a Fecioarei Maria. Dacă, în ultimii ani, în spiritul unora s-a putut naște dorința de a vedea Rozariul numărîndu-se printre expresiile liturgice, și la alții, preocupați să evite erorile pastorale ale trecutului, s-a manifestat o dezafectare nejustificată față de Rozariu, problema este astăzi ușor solubilă în lumina principiilor Constituției Sacrosanctum Concilium: celebrările liturgice și exercițiul pios al Rozariului nu trebuie nici să se opună, nici să fie asimilate (114). Orice expresie a rugăciunii ajunge la o rodnicie cu atît mai mare cu cît își păstrează mai mult adevărata sa natură și fizionomia proprie. Valoarea preeminentă a acțiunilor liturgice fiind deci reafirmată, nu va fi greu de recunoscut în Rozariu un exercițiu pios care se armonizează lesne cu liturgia. Într-adevăr, ca și liturgia, el este de natură comunitară, se hrănește din Sfînta Scriptură și se desfășoară în jurul misterului lui Cristos. Deși situate pe planuri esențialmente diferite, anamneza liturgiei și comemorarea contemplativă a Rozariului au ca obiect aceleași evenimente din istoria mîntuirii împlinite de Cristos. Cea dintîi face prezente sub vălul semnelor, și acționînd în mod tainic, cele mai mari mistere ale Răscumpărării noastre; cea de-a doua, datorită iubirii născute prin contemplație, îl ajută pe cel care se roagă să-și amintească de aceste mistere și îi stimulează voința ca să-și extragă din ele reguli de viață. O dată definită această diferență substanțială, nu e greu de înțeles că Rozariul este un exercițiu pios care și-a luat rațiunea de a fi din liturgie și care, dacă este practicat conform intuiției originare, călăuzește firesc spre ea, chiar fără să-i treacă pragul. Într-adevăr, meditarea misterelor Rozariului, făcînd misterele lui Cristos familiare spiritului și inimii credincioșilor, poate constitui o foarte bună pregătire la celebrarea lor în acțiunea liturgică și să devină apoi un ecou prelungit al acesteia. Cu toate acestea este o eroare, care din păcate mai dăinuie încă în anumite locuri, ca în timpul acțiunii liturgice să se recite Rozariul.
49. Rozariul Fecioarei Maria, după tradiția pe care Predecesorul nostru Sfîntul Pius al V-lea a cules-o și a propus-o apoi oficial, conține mai multe elemente dispuse în mod organic:
a) Contemplarea, în unire cu Maria, a unei serii de mistere ale mîntuirii, repartizate cu înțelepciune în trei cicluri, care exprimă bucuria vremurilor mesianice, pătimirea/ durerea mîntuitoare a lui Cristos și slava Celui Înviat ce se răspîndește asupra Bisericii; contemplare care, prin natură, duce la o reflecție practică și antrenează reguli stimulatoare de viață;
b) Rugăciunea Domnului, sau Tatăl nostru, care, prin imensa sa valoare, stă la baza rugăciunii creștine și îi înnobilează diversele sale expresii;
c) Repetarea ca o litanie a rugăciunii Bucură-te, Maria, compusă din salutarea Îngerului către Fecioară (cf. Lc 1, 28) și din cuvintele de binecuvîntare ale Elisabetei (cf. Lc 1, 42), cărora le urmează invocația eclezială Sfîntă Marie… Seria continuă a rugăciunii Bucură-te, Marie este o caracteristică proprie Rozariului și numărul ei, în forma tipică și completă de o sută cincizeci, prezintă o anumită analogie cu Psaltirea și datează chiar de la începuturile piosului exercițiu. Dar, în virtutea unui obicei verificat, acest număr, subîmpărțit în decade ce se referă la fiecare din mistere, este distribuit după cele trei cicluri menționate mai sus, constituind astfel rozariul bine cunoscut de cincizeci de Bucură-te, Marie. Acesta din urmă a intrat în practică ca fiind cadrul firesc al acestui exercițiu și, ca atare, a fost adoptat de pietatea populară și confirmat de autoritatea pontificală care i-a adăugat totodată numeroase indulgențe;
d) Doxologia Slavă Tatălui, care, conform cu o orientare a întregii pietăți creștine, încheie rugăciunea cu preamărirea lui Dumnezeu, unul și întreit, de la care, prin care și pentru care sînt toate (cf. Rom 11, 36).
50. Acestea sînt elementele Rozariului. Fiecare din ele își are caracterul său propriu care, înțeles corect și apreciat, trebuie să se oglindească în recitare, pentru ca Rozariul să-și exprime întreaga sa bogăție și varietate. Acest caracter va deveni prin urmare grav în Rugăciunea domnească; liric și laudativ în liniștita desfășurare a înșiruirii de Bucură-te, Marie; contemplativ în meditarea atentă a misterelor; implorător în rugăciunea de cerere; plin de adorație în doxologie. Și aceasta în fiecare modalitate obișnuită de recitare a Rozariului: fie în singurătate, cel care se roagă reculegîndu-se în intimitate cu Domnul său; fie comunitară, în familie sau cu credincioși reuniți pentru a crea condițiile unei prezențe speciale a Domnului (cf. Mt 18, 20); fie publică, în adunări în care este convocată comunitatea bisericească.
51. În ultima vreme au fost create cîteva exerciții pioase care se inspiră din Rozariu. Dintre ele vrem să le indicăm și să le recomandăm pe cele care inserează în schema obișnuită a celebrărilor Cuvîntului lui Dumnezeu unele elemente ale rozariului Fecioarei Maria, cum ar fi meditarea misterelor și repetarea litanică a salutării îngerești. Aceste elemente capătă astfel o mai mare evidențiere atunci cînd sînt incluse în lectura textelor biblice, ilustrate de predică, însoțite de un timp de tăcere, subliniate prin cînt. Ne bucurăm să știm că aceste exerciții au contribuit la înțelegerea într-un mod mai complet a bogățiilor spirituale ale Rozariului însuși și la repunerea la loc de cinste a practicării sale în asociațiile și mișcările de tineri.
52. În continuitate cu intențiile Predecesorilor noștri, am vrea să recomandăm acum cu ardoare recitarea Rozariului în familie. Conciliul Vatican II a pus în lumină modul în care familia, celula primară și vitală a societății, «prin iubirea și respectul? membrilor ei unii față de alții și prin rugăciunea înălțată către Dumnezeu în comun, va apărea ca sanctuarul casnic al Bisericii» (115). Familia creștină apare așadar ca o «Biserică familială» (116) dacă membrii ei, în propriul lor mediu și după respectivele lor îndatoriri, lucrează împreună pentru a promova dreptatea, practică opere de milostivire, se consacră în slujirea fraților lor, iau parte, într-un cadru mai vast, la apostolatul comunității locale și se inserează în cultul ei liturgic (117); și de asemenea dacă înalță în comun rugăciuni fervente către Dumnezeu: dacă acest element ar lipsi, ar lipsi/ fi lezat/ însăși caracterul de familie creștină. De aceea, redescoperirea noțiunii teologice de familie ca Biserică familială trebuie să fie urmată în mod normal de un efort concret pentru instaurarea în viața de familie a rugăciunii în comun.
53. În acord cu directivele conciliare, Prezentarea generală a liturgiei Orelor așează pe bună dreptate celula familială în numărul adunărilor pe care se sprijină celebrarea în comun a Oficiului divin: «Se cuvine […] ca familia, ca sanctuar casnic al Bisericii, să nu se mulțumească să practice rugăciunea în comun, dar să se și unească mai strîns cu Biserica folosind, după posibilitățile sale, una sau alta din părțile liturgiei Orelor» (118). Nu trebuie neglijat nimic pentru ca această indicație limpede și practică să-și afle o aplicare mereu mai mare și plină de bucurie în familiile creștine.
54. Dar, după celebrarea liturgiei Orelor culme pe care rugăciunea familială o poate atinge , nu există îndoială că rozariul Fecioarei Maria trebuie să fie considerat ca una din cele mai minunate și mai eficiente «rugăciuni în comun» pe care familia creștină este invitată să o recite. Într-adevăr, ne place să ne gîndim și avem speranța vie că dacă întîlnirea familială devine un timp de rugăciune, Rozariul îi este o expresie frecventă și apreciată. Știm bine că noile condiții de viață ale oamenilor nu ușurează în vremurile noastre momentele în care familia se poate întruni și că, chiar și atunci cînd se întîmplă așa, numeroase împrejurări îngreuiază găsirea în întîlnire a unui prilej de rugăciune. Fără nici o îndoială, este greu. Dar în același timp este caracteristic acțiunii creștine să nu cedeze în fața condiționărilor înconjurătoare și, dimpotrivă, să le depășească; nu să fie doborîtă ele, ci să le facă față. De aceea, familiile care vor să trăiască din plin vocația și spiritualitatea proprie familiei creștine trebuie să-și folosească toată energia pentru a îndigui forțele ce împiedică întîlnirea familială și rugăciunea în comun.
55. Încheind aceste observații, mărturie a grijii și a stimei Scaunului apostolic față de rozariul Fecioarei Maria, am vrea totuși să recomandăm ca răspîndind o devoțiune atît de salutară să nu i se altereze proporțiile și nici să nu fie prezentată cu un exclusivism inoportun: Rozariul este o rugăciune minunată, față de care credinciosul trebuie cu toate acestea să se simtă în toată seninătatea liber, îndemnat de frumusețea sa intrinsecăsă o recite în toată tihna.
CONCLUZIE
VALOAREA TEOLOGICĂ ȘI PASTORALĂ A CULTULUI FECIOAREI
56. Venerabili Frați, la capătul îndemnului nostru apostolic, dorim să subliniem sub formă de sinteză valoarea teologică a cultului Fecioarei și să amintim pe scurt eficiența sa pastorală pentru reînnoirea vieții creștine.
Pietatea Bisericii față de Fecioară este un element intrinsec cultului creștin. Venerația dedicată de Biserică Maicii Domnului în toate timpurile și în toate locurile de la salutarea prin care Elisabeta o proclama fericită (cf. Lc 1, 42-45) pînă la expresiile de laudă și de implorare ale vremurilor noastre constituie o puternică mărturie despre lex orandi și o invitație la reînsuflețirea în conștiințe a lex credendi. Și invers: lex credendi a Bisericii cere ca pretutindeni să se dezvolte înfloritor lex orandi față de Mama lui Cristos. Cultul față de Fecioară are profunde rădăcini în Cuvîntul revelat și temeinice fundamente dogmatice: eminenta demnitate a Mariei, «Născătoarea Fiului lui Dumnezeu și de aceea fiica predilectă a Tatălui și templul Duhului Sfînt, întrecînd cu mult pe toate celelalte făpturi din cer și de pe pămînt, prin acest har cu totul deosebit» (119); cooperarea ei la momentele decisive ale lucrării de mîntuire împlinită de Fiul ei; sfințenia ei, totală deja la Zămislirea ei neprihănită și care cu toate acestea creștea pe măsură ce adera la voința Tatălui și parcurgea drumul suferinței (cf. Lc 2, 34-35; 2, 41-52; In 19, 25-27), progresînd neîncetat în credință, speranță și iubire; misiunea și condiția ei unică în sînul Poporului lui Dumnezeu, căruia îi este în același timp membru supraeminent, model admirabil și Mamă preaiubitoare; mijlocirea ei neîncetată și eficientă care o face, chiar după ridicarea ei la cer, foarte apropiată de credincioșii care o roagă și de asemenea și de cei ce ignoră că este Mama lor; slava ei, care înnobilează întregul neam omenesc, așa cum minunat a exprimat poetul Dante: «Tu ești aceea ce umana ginte/ ai înălțat-o astfel, că Ziditorul/ nu se sfii în lut să se-nveșminte» (120): Maria este cu adevărat din neamul nostru, este o veritabilă fiică a Evei, deși nu i-a cunoscut păcatul și Ea este și adevărata noastră soră care, ca femeie smerită și săracă, a împărțit pe deplin condiția noastră.
Să adăugăm că cultul Fecioarei își are rațiunea sa ultimă în voința de nepătruns și liberă a lui Dumnezeu care, Iubire veșnică și dumnezeiască (cf. 1 In 4, 7-8. 16), împlinește toate după un plan de iubire: El a iubit-o și i-a făcut mari lucruri (cf. Lc 1, 49); El a iubit-o pentru sine și a iubit-o pentru noi; El și-a dăruit-o sieși și ne-a dăruit-o.
57. Cristos este singurul drum către Tatăl (cf. In 14, 4-11). Cristos este modelul suprem cu care ucenicul trebuie să-și conformeze propria sa conduită (cf. In 13, 15), pînă la a încerca aceleași sentimente ca și El (cf. Fil 2, 5), să trăiască din viața sa și să aibă Duhul său (cf. Gal 2, 20; Rom 8, 10-11): Biserica a învățat acest lucru din toate timpurile și nimic în acțiunea pastorală nu trebuie să întunece această doctrină. Dar Biserica, învățată de Duhul și îmbogățită de o experiență seculară, recunoaște că pietatea față de Fecioară, subordonată pietății față de dumnezeiescul Mîntuitor și în legătură cu aceasta, are de asemenea o mare eficiență pastorală și constituie o forță pentru revizuirea vieții creștine. Motivul unei astfel de eficiențe este ușor perceptibil. Într-adevăr, misiunea multiplă a Mariei față de Poporul lui Dumnezeu este o realitate supranaturală operantă și rodnică în organismul eclezial. Este îmbucurător să considerăm aspectele particulare ale unei astfel de misiuni și de a vedea cum se orientează ele, fiecare cu eficiența sa proprie, către același scop: să reproducă în fiii săi trăsăturile spiritutale ale Fiului său întîi-născut. Prin aceasta vrem să spunem că mijlocirea maternă a Fecioarei, sfințenia sa exemplară, harul divin care se află în Ea devin motiv de speranță pentru neamul omenesc.
Misiunea maternă a Fecioarei determină Poporul lui Dumnezeu să recurgă cu încredere filială spre Cea care este totdeauna gata să-l asculte cu afecțiune maternă și cu ajutor eficient de mijlocitoare (121); Poporul lui Dumnezeu a luat deci obiceiul să o invoce ca pe Mîngîietoarea mîhniților, Tămăduitoarea bolnavilor, Scăparea păcătoșilor, pentru a obține mîngîiere în necazuri, ușurare în boală, putere eliberatoare în greșeală; deoarece Ea, liberă de păcat, îi ?/îndrumă pe fiii ei să învingă păcatul cu energică hotărîre (122). Și trebuie să reafirmăm că această eliberare de păcat și de rău (cf. Mt 6, 13) este prima etapă necesară oricărei reînnoiri a vieții creștine.
Sfințenia exemplară a Fecioarei îi determină pe credincioși să-și înalțe «ochii spre Maria, care strălucește ca model de virtuți în fața întregii comunități a celor aleși» (123). Virtuți temeinice, evanghelice: credința și primirea supusă a Cuvîntului lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 26-38; 1, 45; 11, 27-28; In 2, 5); ascultarea generoasă (cf. Lc 1, 38); smerenia sinceră (cf. Lc 1, 48); iubirea zeloasă (cf. Lc 1, 39-56); înțelepciunea chibzuită (cf. Lc 1, 29, 34; 2, 19. 33. 51); pietatea față de Dumnezeu, care a făcut-o zeloasă în împlinirea datoriilor religioase (cf. Lc 2, 21. 22-40. 41), recunoscătoare pentru darurile primite (cf. Lc 1, 46-49), ?să ofere în Templu (cf. Lc 2, 22-24), să se roage în comunitatea apostolică (cf. Fapte 1, 12-14); tăria sufletească în exil (cf. Mt 2, 13-23), în durere (cf. Lc 2, 34-35. 49; In 19, 25); sărăcia plină de demnitate și de încredere în Dumnezeu (cf. Lc 1, 48; 2, 24); grija atentă față de Fiul ei, de la umilința ieslei la infamia crucii (cf. Lc 2, 1-7; In 19, 25-27); delicatețea prevenitoare (cf. In 2, 1-11); curăția feciorelnică (cf. Mt 1, 18-25; Lc 1, 26-38); iubirea conjugală puternică și castă. Cu aceste virtuți ale Mamei se vor împodobi fiii care, cu tenacitate, privesc exemplele ei pentru a le reproduce în viața lor. Și un astfel de progres în virtute va apare ca consecință și ca rod ajuns deja la maturitate al acestei puteri pastorale ce se degajă din cultul adus Fecioarei.
Pietatea față de Mama Domnului devine pentru credincios un prilej de creștere în harul dumnezeiesc: acesta este scopul final al oricărei acțiuni pastorale. Într-adevăr, e imposibil să o cinstim pe Cea «plină de har» (Lc 1, 28), fără a cinsti în noi înșine starea de har și deci prietenia cu Dumnezeu, împărtășirea cu El, prezența interioară a Duhului. Acest har dumnezeiesc îl investește pe orice om și îl face conform cu chipul Fiului lui Dumnezeu (cf. Rom 8, 29; Col 1, 18). Bazîndu-se pe o experiență seculară, Biserica catolică recunoaște în devoțiunea către Fecioară un ajutor puternic pentru omul în drum spre cucerirea plinătății sale. Ea, Femeia nouă, se află alături de Cristos, Omul nou, /al cărui singur…/ singurul mister care luminează cu adevărat misterul omului (124); Ea este zălogul (mărturia) și garanția că într-o simplă creatură în Ea s-a împlinit deja planul lui Dumnezeu, în Cristos, pentru mîntuirea fiecărui om. Omului de astăzi adesea hărțuit între angoasă și speranță, abătut de sentimentul limitelor sale și asaltat de aspirații fără margini, tulburat în sufletul său și sfîșiat în inima sa, cu spiritul obsedat de enigma morții, chinuit de singurătate cînd de fapt tinde spre comuniune, pradă dezgustului și plictiselii, Fecioara Maria, contemplată în viața sa pămîntească și în realitatea pe care o posedă deja în cetatea lui Dumnezeu, oferă o viziune senină și un cuvînt liniștitor: biruința speranței asupra angoasei, a comuniunii asupra singurătății, a păcii asupra tulburării, a bucuriei și frumuseții asupra dezgustului și silei, a perspectivelor veșnice asupra celor temporale, a vieții asupra morții.
Pecetea finală a îndemnului nostru și rațiunea ultimă de a fi care justifică valoarea pastorală a devoțiunii față de Fecioară pentru a-i conduce pe oameni la Cristos le luăm din însăși cuvintele pe care Ea le-a adresat servitorilor la nunata din Cana: „Faceți tot ce vă va spune” (In 2, 5). Aceste cuvinte par a se mărgini la dorința de aduce o soluție la un impas material al ospățului, dar, în perspectiva celei de-a patra Evanghelii, ele par mai degrabă să amintească formula folosită de Poporul lui Israel pentru a ratifica Legămîntul de pe Sinai (cf. Ex 19, 8; 24, 3. 7; Dt 5, 27) sau pentru a reînnoi angajamentele (cf. Ios 24, 24; Esd 10, 12; Neh 5, 12) și coincid în mod minunat cu cele ale Tatălui în teofania de pe Tabor: «Să-l ascultați» (Mt 17, 5).
58. Venerabili Frați, am expus amănunțit un punct care face parte integrantă din cultul creștin: venerația față de Maica Domnului. La aceasta ne-a dus natura acestei probleme, în ultimii ani obiect de studiu, de reexaminare și uneori al vreunei nedumeriri. Ne mîngîie gîndul că munca împlinită în conformitate cu normele Conciliului de către Scaunul apostolic și de către voi înșivă și în deosebi reforma liturgică este o garanție autentică pentru un cult mereu mai viu și mai iubitor adus lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul, și pentru creșterea vieții creștine a credincioșilor; aflăm un motiv de încredere în constatarea că liturgia romană revizuită constituie de asemenea în ansamblul ei o mărturie strălucită despre pietatea Bisericii față de Fecioară; sîntem susținuți de speranța că directivele date pentru a face această pietate mereu mai limpede și mai viguroasă vor fi aplicate cu sinceritate; în sfîrșit, prilejul pe care ni l-a dat Domnul de a propune cîteva teme de reflecție destinate să reînnoiască și să confirme stima pentru practica Rozariului ne umple de bucurie. Mîngîiere, încredere, speranță, bucurie: acestea sînt sentimentele pe care, unindu-ne glasul cu glasul Fecioarei cum spune liturgia romană (125) , am vrea să le traducem în laudă ferventă și în mulțumire către Domnul.
Dorind așadar ca, datorită eforturilor voastre generoase, preaiubiților Frați, va exista la clerul și la poporul încredințat îngrijilor voastre o creștere salutară a devoțiunii mariane, spre cel mai mare bine al Bisericii și al societății umane, vă acordăm din toată inima, vouă și tuturor credincioșilor către care se exercită zelul vostru pastoral, o Binecuvîntare apostolică cu totul specială.
Dat la Roma, lîngă Sfîntul Petru, în sărbătoarea Prezentării Domnului, 2 februarie 1974, în anul al unsprezecelea al pontificatului nostru.
Papa Paul al VI-lea
Note
1. Cf. Lactanțiu, Divinae institutiones, IV, 3, 6-10: CSEL 19, p. 279.
2. Cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 1-3, 11, 21, 48.
3. Sacrosanctum Concilium, nr. 66.
4. Cf. Lumen gentium, nr. 66.
5. Ibid.
6. Liturghia votivă a Fericitei Fecioare Maria, Maica Bisericii, Prefață.
7. Cf. Lumen gentium, nr. 66-67; cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 103.
8. Cf. Îndemnul apostolic Signum magnum: AAS 59 (1967), p. 465-475.
9. Sacrosanctum Concilium, nr. 3.
10. Ibid., nr. 102.
11. Cf. Liturghierul Roman, 8 decembrie, Prefața.
12. Liturghierul Roman. Ordo Lectionum Missae, ed. typica, MCMLXIX, p. 8: Lectio I (Anno A: Is 7, 10, 14: «Ecce Virgo concipiet»; Anno B: 2 Sam 7, 1-5, 8b-11, 16: «Regnum David erit usque in aeternum ante faciem Domini»; Anno C: Mih 5, 2-5a [Evr 1-4a]: «Ex te egredietur dominator in Israel»).
13. Ibid., p. 8: Evangelium (Anno A: Mt 1, 18-24: «Iesus nascetur de Maria, desponsata Ioseph, filio David»; Anno B: Lc 1, 26-38: «Ecce concipies in utero et paries filium»; Anno C: Lc 1, 39-45: «Unde hoc mihi ut veniat mater Domini mei ad me?»).
14. Cf. Liturghierul Roman, Prefața de Advent, II.
15. Ibid.
16. Cf. Liturghierul Roman, Rugăciunea euharistică I, În unire de la Nașterea Domnului.
17. Liturghierul Roman, 1 ianuarie, Antifonă la intrare și Rugăciunea zilei.
18. Cf. Liturghierul Roman, 22 august, Rugăciunea zilei.
19. Liturghierul Roman, 8 septembrie, Rugăciunea după împărtășanie.
20. Liturghierul Roman, 31 mai, Rugăciunea zilei.
21. Cf. ibid., Rugăciunea zilei și Rugăciunea asupra darurilor.
22. Liturghierul Roman, 15 septembrie, Rugăciunea zilei.
23. Cf. nota 1, p. 15.
24. Dintre numeroase anafore se remarcă cele care sînt cinstite la orientali în mod deosebit: Anafora Evanghelistului Marcu, Rugăciunea Euharistică, ed. A. Hänggi – I. Pahl, Fribourg, Editions Universitaires, 1968, p. 107; Anafora greacă a lui Iacob, fratele Domnului, ibid., p. 257; Anafora lui Ioan Gură-de-Aur, ibid., p. 229.
25. Cf. Liturghierul roman, 8 decembrie, Prefața.
26. Cf. Liturghierul roman, 15 august, Prefața.
27. Cf. Liturghierul roman, 1 ianuarie, După împărtășanie.
28. Cf. Liturghierul roman, Comunul Fericitei Fecioare Maria, 6, În timpul pascal, Rugăciunea zilei.
29. Liturghierul roman, 15 septembrie, Rugăciunea zilei.
30. Liturghierul roman, 31 mai, Rugăciunea zilei. Pe aceeași linie: Prefața Fericitei Fecioare Maria, II: «Cu adevărat vrednic… celebrînd amintirea Fericitei Fecioare Maria, să preamărim îndurarea ta înălțîndu-ți cîntarea ei de mulțumire».
31. Cf. Ordo lectionum Missae, Dom. III Adventus (Anno C: So 3, 14-18a); Dom. IV Adventus (cf. nota 12); Dom infra Oct. Nativitatis (Anno A: Mt 2, 13-15, 19-23; Anno B: Lc 2, 22-40; Anno C: Lc 2, 41-52); Dom II post Nativitatem In 1, 1-18); Dom. VII Paschae (Anno A: Ac 1, 12-14); Dom. II per annum (Anno C: In 2, 1-12); Dom per annum (Anno B: Gn 3, 9-15); Dom XIV per annum (Anno B: Mc 6, 1-6).
32. Cf. Ordo lectionum Missae, Pro catechumenatu et baptismo adultorum, Ad traditionem Orationis Dominicae (Lectio II, 2: Ga 4, 4-7); Ad Initiationem christianam extra Vigilam paschalem (Evang., 7: Jn 1, 1-5, 9-14, 16-18); Pro nuptiis (Evang., 7: Jn 2, 1-11); Pro consecratione virginum et professio religiosa (Lectio I, 7: Is 61, 9-11; Evang., 6: Mc 3, 31-35; Lc 1, 26-38 [cf. Ordo consecrationis virginum, n. 130; Ordo professionis religiosae, Pars altera, n. 145]).
33. Cf. Ordo lectionum Missae, Pro profugis et exsulibus (Evang., 1: Mt 2, 13-15, 19-23); Pro gratiarum actione (Lectio I, 4: So 3, 14-15).
34. La divina Commedia, Paradiso, XXXIII, 1-9; cf. Liturgia Horarum, Memoria Sanctae Mariae in Sabbato, ad Officium lectionis, Hymnus.
35. Cf. Ordo baptismi parvulorum, n. 48; Ordo initiationis christianae adultorum, n. 214.
36. Cf. Rituale Romanum, tit. VII, chap. III, De benedictione mulieris post partum.
37. Cf. Ordo professionis religiosae, Pars prior, n. 57 et 67.
38. Cf. Ordo consecrationis virginum, n. 16.
39. Cf. Ordo professionis religiosae, Pars prior, n. 62 et 142; Pars altera, n. 67 et 158; Ordo consecrationis virginum, n. 18 et 20.
40. Cf. Ordo unctionis infirmorum eorumque pastoralis curae, n. 143, 146, 147, 150.
41. Cf. Liturghierul roman, Liturghii pentru răposați, Pentru frații, prietenii și binefăcătorii răposați, Rugăciunea zilei.
42. Cf. Ordo exsequiarum, n. 226.
43. Lumen gentium, nr. 63.
44. Sacrosanctum Concilium, nr. 7.
45. Sermo CCXV, 4: PL 38, 1074.
46. Ibid.
47. Dei Verbum, nr. 21.
48. Cf. Adversus Haereses IV, 7, 1: PG 7, 1, 990-991; S Ch 100, t. II, p. 454-458.
49. Adversus Haereses, III, 10, 2: PG 7, 1, 873; S Ch 34, p. 164.
50. Cf. Lumen gentium, nr. 62.
51. Sacrosanctum Concilium, nr. 83.
52. Lumen gentium, nr. 63.
53. Ibid., nr. 64.
54. Tractatus XXV (In Nativitate Domini), 5: CCL 138, p. 123; S Ch 22 bis, p. 132; cf. și Tractatus XXIX (In Nativitate Domini), 1: CCL ibid., p. 147; S Ch ibid., p. 178; Tractatus LXIII (De Passione Domini), 6: CCL ibid., p. 386; S Ch 74, p. 82.
55. M. Ferotin, Liber Mozarabieus Sacramentorum, col. 56.
56. In purificatione B. Mariae, Sermo III, 2: PPL 183, 370: Sancti Bernardi Opera, éd. J. Leclercq-H. Rochais, IV, Romae 1966, p. 342.
57. Lumen gentium, nr. 57.
58. Ibid., nr. 58.
59. Cf. Pius al XII-lea, enciclica Mystici Corporis: AAS 35 (1943), p. 247.
60. Cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 47.
61. Cf. ibid., nr. 102 și 106.
62. «… meminisse dignare omnium corum, qui a saeculo placuerunt tibi, patrum sanctorum, patriarcharum, prophetarum, apostolorum […] et sanctae et gloriosae genitricis Dei Mariae et omnium sanctorum. […] meminerint miseriae et paupertatis nostrae, et offerant tibi nobiscum sacrificium hoc tremendum et incruentum»: Anaphora Iacobi fratris, Domini syriaca: Prex Eucharistica, éd. A. Hänggi-I. Pahl, Fribourg, Éd. Universitaires, 1968, p. 274.
63. Expositio Evangelii secundum Lucam, II, 26: CSEL 32, IV, p. 55; S Ch 45, p. 83-84.
64. Lumen gentium, 62.
65. Sacrosanctum Concilium, nr. 103.
66. Lumen gentium, nr. 66.
67. Cf. ibid., nr. 67.
68. Cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 104.
69. Cf. Lumen gentium, nr. 66.
70. Cf. Paul al VI-lea, Alocuțiunea de la Cagliari (Notre-Dame-de-Bonaria), 24 aprilie 1970: AAS 62 (1970), p. 300.
71. Pius al IX-lea, Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus: Pii IX Pontificis Maximi Acta, I, 1, Romae 1854, p. 599; v. și V. Sardi, La solenne definizione del dogma dell’Immacolato concepimento di Maria Santissima. Atii e documenti…, Roma 1904-1905, vol. II, p. 302.
72. Cf. Lumen gentium, nr. 66.
73. Sț Ildefonse, De virginitate perpetua sanctae Mariae, chap. XII: PL 96, 108.
74. Lumen gentium, nr. 56.
75. Cf. Sf. Ambrozie, De Spiritu Sancto II, 37-38: CSEL 79, p. 100-101; Cassian, De incarnatione Domini, II, chap. II: CSEL 17, p. 247-249; Sf. Beda Venerabilul, Homelia I, 3: CCL 122, p. 18 și 20.
76. Cf. Sf. Ambrozie, De institutione virginis, chap. XII, 79: PL 16 (éed. 1880), 339; Epistula 30, 3 și Epistula 42, 7: ibid., 1107 șI 1175; Expositio evangelii secundum Lucam X, 132: S Ch 52, p. 200; Sf. Procus din Constantinopol, Oratio I, 1 și Oratio V, 3: PG 65, 681 și 720; Sf. Vasile din Seleucia, Oratio XXXIX, 3: PG 85, 433; Sf. Andrei din Creta, Oratio IV: PG 97, 868; Sf. Germiniu din Constantinopol, Oratio III, 15: PG 98, 305.
77. Cf. Sf. Ieronim, Adversus Iovinianum I, 33: PL 23, 267; Sf. Ambrozie, Epistula 63, 33: PL 16 (éd. 1880), 1249; De institutione virginis, chap. XVII, 105: ibid., 346; De Spiritu Sancto III, 79-80: CSEL 79, p. 182-183; Sedulius, Hymnus «A solis ortus cardine», v. 13-14: CSEL 10, p. 164; Hymnus Acathistos, str. 23: éd. I.B. Pitra, Analecta Sacra, I, p. 261; Sf. Proclus din Constantinopol, Oratio I, 3: PG 65, 684; Oratio II, 6: ibid., 700; Sf. Vasile de Seleucia, Oratio IV: PG 97, 868; Sf. Ioan din Damasc, Oratio IV, 10: PG 96, 677.
78. Cf. Severiu din Antiohia, Homilia 57: PO 8, p. 357-358; Hesichios din Ierusalim, Homilia de sancta Maria Deipara: PG 93, 1464; Chrisipe din Ierusalim, Oratio in sanctam Mariam Deiparam, 2: PO 19, p. 338; Sf. Andrei din Creta, Oratio V: PG 97, 896; Sf. Ioan din Damasc, Oratio VI, 6: PG 96, 672.
79. Liber Apotheosis, v. 571-572: CCL 126, p. 97.
80. Cf. Sf. Isidor, De ortu et obitu Patrum, chap. LXVII, 111: PL 83, 148; Sf. Ildefons, De virginitate perpetua sanctae Mariae, chap. X: PL 96, 95; Sf. Bernard, In Assumptione B. Virginis Mariae, Sermo IV, 4: PL 183, 428; In Nativitate B. Virginis Mariae: ibid., 442; Sf. Petru Damian, Carmina sacra et preces II, Oratio ad Deum Filium: PL 145, 921; Antiphona «Beata Dei Genitrix Maria»: Corpus antiphonialium officii, éd. R.J. Hesbert, Roma 1970, vol. IV, n. 6314, p. 80.
81. Cf. Paul Diaconul, Homilia I, In Assumptione B. Mariae Virginis: PL 95, 1567; De Assumptione sanctae Mariae Virginis atribuită lui Paschase Radbert, nr. 31, 42, 57, 83: éd. A. Ripberver, în «Spicilegium Friburgense», nr. 9, 1962, p. 72, 76, 84, 96-97; Eadmer de Cantorbéry, De excellentia Virginis Mariae, chap. IV-V: PL 159, 562-567; Sf. Bernard, In laudibus Virginis Matris Homilia IV, 3: Sancti Bernardi Opera, Éd. J. Leclercq-H. Rochais, vol. IV, Romae 1966, p. 49-50.
82. Cf. Origene, In Lucam Homilia VII, 3: PG 13, 1817; S Ch 87, p. 156; Sf. Ciril din Alexandria, Commentarius in Aggaeum prophetam, chap. XIX: PG 71, 1060; Sf. Ambrozie, De fide IV, 9, 113-114: CSEL 78, p. 197-198; Expositio evangelii secundum Lucam II, 23 și 27-28: CSEL 32, IV, p. 53-54 și 55-56; Severin din Gabala, In mundi creationem oratio VI, 10: PG 56, 497-498; Antipater de Bostra, Homilia in Sanctissimae Deiparae Annuntiationem, 16: PG 85, 1785.
83. Cf. Eadmer de Cantorbéry, De excellentia Virginis Mariae, chap. VII: PL 159, 571; Sf. Amedeo din Lausanne, De Maria Virginea Matre Homilia VII: PL 188, 1337; S Ch 72, p. 184.
84. De virginitate perpetua sanctae Mariae, chap. XII: PL 96, 106.
85. Lumen gentium, nr. 54.
86. Lumen gentium, nr. 6, 7-8, 9-17.
87. Ibid., nr. 63.
88. Sf. Ciprian, De catholicae Ecclesiae unitate, 5: CSEL 3, p. 214.
89. Isaac al Stelei, Sermo LI, In Assumptione B. Mariae: PL 194, 1863.
90. Sermo XXX, 1: S Ch 164, p. 134.
91. Cf. Lumen gentium, nr. 66-69.
92. Dei Verbum, nr. 25.
93. Nr. 13.
94. Cf. Officium magni canonis paracletici, Magnum Orologion, Athenis 1963, p. 558; passim în canoanele și troparele liturgice: cf. Sofronie Eustradiadou, Theotokarion, Chennevières-sur-Marne, 1931, p. 9, 19.
95. Cf. Lumen gentium, nr. 69.
96. Cf. ibid., nr. 66; Sacrosanctum Concilium, nr. 103.
97. Cf. Lumen gentium, nr. 67.
98. Ibid., nr. 66.
99. Cf. Paul al VI-lea, Alocuțiune către Părinții conciliari, în bazilica din Vatican, 21 noiembrie 1964: AAS 56 (1964), p. 1017.
100. Unitatis redintegratio, nr. 20.
101. Enciclica Adiutricem populi: AAS 28 (1895-1896).
102. Cf. Lumen gentium, nr. 56.
103. Sf. Petru Crisologul, Sermon CXLIII: PL 52, 583.
104. Lumen gentium, 55.
105. Cf. Paul al VI-lea, Îndemnul apostolic Signum Magnum, I: AAS 59 (1967), p. 467-468; Liturghierul roman, 15 septembrie, Asupra darurilor.
106. Cf. Lumen gentium, nr. 67.
107. Cf. Sf. Augustin, In Iohannis Evangelium, Tractatus X, 3: CCL 36, p. 101-102; Epistula 243, Ad Laetum, nr. 9: CSEL 57, p. 575-576; Sf. Beda Venerabilul, In Lucae Evangelium expositio, IV, XI, 28: CCL 120, p. 237; Homelia I, 4: CCL 122, p. 26-27.
108. Cf. Lumen gentium, nr. 58.
109. Liturghierul roman, Duminica a IV-a din Advent, Rugăciunea asupra darurilor. În același sens, cf. Rugăciunea asupra darurilor din 25 martie, care o poate înlocui pe cea precedentă în recitarea Îngerului Domnului.
110. Pius al XII-lea, Scrisoarea Philippinas Insulas, către arhiepiscopul de Manilla: AAS 38 (1946), p. 419.
111. Cf. Alocuțiune către participanții la al III-lea Congres internațional dominican despre Rozariu: Insegnamenti di Paolo VI, 1 (1963), p. 463-464.
112. Cf. AAS 58 (1966), p. 745-749.
113. Cf. AAS 61 (1969), p. 649-654.
114. Cf. nr. 13.
115. Apostolicam actuositatem, nr. 11.
116. Lumen gentium, nr. 11.
117. Apostolicam actuositatem, nr. 11.
118. Nr. 27.
119. Lumen gentium, nr. 53.
120. Divina comedie, Paradisul, XXXIII, 4-6, În românește de Eta Boeriu, Editura Casa Școalelor, București 1994.
121. Lumen gentium, nr. 60-63.
122. Cf. ibid., nr. 65.
123. Ibid., nr. 65.
124. Gaudium et spes, nr. 22.
125. Cf. Liturghierul roman, 31 mai, Rugăciune asupra darurilor.
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB
Publicarea în original: 02.02.1974
Publicarea pe acest sit: 05.11.2000
Etichete: Papa P6