Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XXXVI-a Zi Mondială a Păcii
Femeia: educatoare pentru pace
Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 1995

1. La începutul anului 1995, cu privirea îndreptată spre noul mileniu care se apropie, vă adresez încă o dată vouă tuturor, oameni de bunăvoință, apelul meu îndurerat pentru pacea în lume.

Violența pe care continuă să o îndure atâtea persoane și atâtea popoare, războaiele care însângerează încă numeroase părți ale lumii, nedreptatea care apasă asupra vieții unor continente întregi au devenit intolerabile.

Trebuie să se treacă de la cuvinte la fapte: cetățenii și familiile, credincioșii și Bisericile, Statele și Organismele internaționale, toți trebuie să se simtă chemați să participe cu o implicare mai adâncă la promovarea păcii!

Știm bine cât este de dificilă această lucrare. Într-adevăr, pentru a fi eficientă și durabilă, ea nu se poate limita la aspectele exterioare ale conviețuirii, ci trebuie să acționeze mai degrabă asupra sufletelor și să trezească o conștiință reînnoită asupra demnității umane. Trebuie reafirmat cu putere: o pace adevărată nu e posibilă dacă nu se promovează, la toate nivelele, recunoașterea demnității persoanei umane, oferindu-se fiecărui individ posibilitatea de a trăi în conformitate cu această demnitate. „Într-o conviețuire organizată și rodnică, trebuie să fie pus la temelie principiul că orice ființă umană este o persoană, adică o natură înzestrată cu inteligență și voință liberă; și deci este subiectul unor drepturi și îndatoriri care izvorăsc nemijlocit și simultan din însăși natura ei; drepturi și îndatoriri care sunt, de aceea, universale, inviolabile, inalienabile.”1

Acest adevăr asupra omului este cheia de boltă pentru soluționarea tuturor problemelor care privesc promovarea păcii. A educa pentru acest adevăr este una din căile cele mai rodnice și durabile spre a afirma valoarea păcii.

Femeile și educarea pentru pace

2. A educa pentru pace înseamnă a deschide mințile și inimile la îmbrățișarea valorilor pe care Papa Ioan al XXIII-lea, în Enciclica Pacem in terris, le indică drept fundamentale pentru o societate pacifică: adevărul, dreptatea, iubirea, libertatea2. Ese vorba de un proiect educativ care implică întreaga viață și durează întreaga viață. El face persoana să fie o ființă responsabilă de sine și de alții, capabilă să promoveze, cu curaj și inteligență, binele omului întreg și al tuturor oamenilor, după cum a subliniat și Papa Paul al VI-lea în Enciclica Populorum progressio3. Această formare la pace va fi cu atât mai eficientă cu cât va fi mai convergentă acțiunea acelora care, cu diferite titluri, participă la responsabilitățile educative și sociale. Timpul dedicat educației e cel mai bine folosit, pentru că decide viitorul persoanei și, în consecință, al familiei și al societății întregi.

În această perspectivă doresc să adresez Mesajul meu pentru această Zi a Păcii mai ales femeilor, cerându-le să devină educatoare de pace cu toată ființa și cu toată acțiunea lor: să fie martore, mesagere, maestre de pace în relațiile între persoane și între generații, în familie, în viața culturală, socială și politică a națiunilor, îndeosebi în situațiile de conflict și de război. Fie ca ele să poată continua drumul spre pace întreprins deja înaintea lor de multe femei curajoase și clarvăzătoare!

În comuniune de iubire

3. Această invitație, adresată în mod deosebit femeii, de a deveni educatoare de pace se bazează pe considerația că ei Dumnezeu „îi încredințează în mod deosebit omul, ființa umană”4. Totuși acest lucru nu trebuie înțeles în sens exclusiv, ci mai degrabă după logica unor roluri complementare în vocația comună la iubire, care cheamă pe bărbați și pe femei să aspire în concordanță la pace și să o construiască împreună. Într-adevăr, încă din primele pagini ale Bibliei, este exprimat în mod admirabil planul lui Dumnezeu: El a voit ca între bărbat și femeie să existe o relație de profundă comuniune, în perfectă reciprocitate de cunoaștere și dăruire5. În femeie bărbatul află o interlocutoare cu care să dialogheze pe planul parității totale. Această aspirație, nesatisfăcută de nici o altă ființă vie, explică strigătul de admi-rație care iese spontan din gura bărbatului când femeia, după sugestivul simbolism biblic, a fost plăsmuită din coasta lui: „Iată, aceasta e carne din carnea mea și os din oasele mele” (Gen 2, 23). E primul strigăt de iubire care a răsunat pe pământ!

Dacă bărbatul și femeia sunt făcuți unul pentru altul, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu i-a creat incompleți. Dumnezeu „i-a creat pentru o comuniune de persoane în care fiecare din ei să poată fi „ajutor” pentru celălalt, pentru că sunt în același timp egali ca persoane („os din oasele mele…”) și complementari ca bărbat și femeie”6. Reciprocitatea și complementaritatea sunt cele două caracteristici fundamentale ale cuplului uman.

4. Totuși, o lungă istorie de păcat a tulburat și continuă să tulbure planul originar al lui Dumnezeu asupra cuplului, asupra „ființei-bărbat” și a „ființei-femeie”, împiedicându-i realizarea deplină. Trebuie să ne întoarcem la el, vestindu-l cu tărie, pentru ca mai ales femeile, care au suferit cel mai mult din pricina acestei nerealizări, să-și poată în sfârșit exprima pe deplin feminitatea și demnitatea.

E adevărat că în vremea noastră femeile au făcut pași însemnați în această direcție, ajungând să se exprime la nivele semnificative nu numai în viața de familie, ci și în viața culturală, socială, economică și politică. A fost un drum greu și complex, uneori nu lipsit de erori, dar esențialmente pozitiv, chiar dacă incomplet încă, din pricina atâtor obstacole care, în diferite părți ale lumii, se așază în calea recunoașterii, a respectării și a punerii în valoare a femeii în demnitatea ei specifică7. Într-adevăr, construirea păcii nu poate fi separată de recunoașterea și promovarea demnității personale a femeilor, chemate să exercite o funcție de neînlocuit tocmai în educarea la pace. Adresez deci tuturor o chemare stăruitoare să reflecteze la importanța decisivă a rolului femeilor în familie și în societate și să asculte aspirațiile de pace pe care ele le exprimă prin cuvinte și gesturi și, în momentele cele mai dramatice, prin grăitoarea tăcere a durerii lor.

Femei de pace

5. Pentru a educa la pace, femeia trebuie în primul rând să o cultive în sine însăși. Pacea interioară vine din faptul de a se ști iubit de Dumnezeu și din voința de a corespunde la iubirea lui. Istoria e plină de minunate exemple de femei care, susținute de această conștiință, au știut să înfrunte cu succes situații grele de exploatare, de discriminare, de violență și de război.

Totuși, multe femei, mai ales din pricina condiționărilor sociale și culturale, nu ajung la o conștiință deplină a demnității lor. Altele sunt victime ale unei mentalități materialiste și hedoniste care le consideră un simplu instrument de plăcere și nu ezită să organizeze exploatarea lor printr-un comerț josnic, chiar de la vârsta cea mai tânără. Către ele trebuie să se îndrepte o atenție specială, mai ales din partea acelor femei care, prin educație și sensibilitate, sunt în stare să le ajute să-și descopere propria bogăție interioară. Femeile să le ajute pe femei, sprijinite de contribuția prețioasă și eficientă pe care atâtea asociații, mișcări și grupuri, dintre care multe de inspirație religioasă, au arătat că știu să o ofere în acest scop.

6. În educarea copiilor, mama are un rol de prim plan. Datorită relației speciale care o leagă de copil mai ales în primii lui ani de viață, ea îi oferă sentimentul de siguranță și de încredere fără de care i-ar fi greu să-și dezvolte corect identitatea personală și apoi să stabilească relații pozitive și rodnice cu ceilalți. Această relație originară dintre mamă și copil are, în plus, o valență educativă cu totul deosebită pe plan religios, pentru că permite orientarea minții și inimii copilului spre Dumnezeu cu mult înainte de începerea unei educații religioase explicite.

În această sarcină decisivă și delicată nici o mamă nu trebuie să fie lăsată singură. Copiii au nevoie de prezența și grija ambilor părinți, care își realizează misiunea educativă mai ales prin influența ce decurge din comportarea lor. Calitatea relației care se stabilește între soți are o influență puternică asupra psihologiei copilului lor și condiționează în mare măsură relațiile pe care el le stabilește cu mediul înconjurător, precum și pe acelea pe care le va avea în cursul existenței sale.

Această primă educație are o importanță capitală. Dacă relațiile cu părinții și cu ceilalți din casă sunt marcate de o relaționalitate afectuoasă și pozitivă, copiii învață din experiență vie valorile care promovează pacea: dragostea de adevăr și dreptate, simțul libertății responsabile, stima și respectul față de celălalt. În același timp, crescând într-un mediu primitor și cald, ei au posibilitatea de a percepe, reflectată în relațiile lor de familie, însăși iubirea lui Dumnezeu și acest lucru îi face să se maturizeze într-un climat spiritual capabil să-i orienteze spre deschiderea față de ceilalți și spre dăruirea de sine față de aproapele. Firește, educarea la pace continuă în toate perioadele dezvoltării și trebuie cultivată cu precădere în faza dificilă a adolescenței, în care trecerea de la copilărie la vârsta adultă nu e lipsită de risc pentru adolescenți, care sunt chemați la alegeri decisive pentru viață.

7. În fața provocării adresate de educație, familia se prezintă ca „prima și esențiala școală de socialitate”8, prima și fundamentala școală de pace. Nu sunt greu de intuit, așadar, consecințele dramatice care se pregătesc atunci când familia e marcată de crize profunde care îi amenință sau chiar îi răstoarnă echilibrul interior. Adesea, în aceste împrejurări, femeile sunt lăsate singure. Dimpotrivă, tocmai atunci ele trebuie să fie ajutate în mod corespunzător, nu numai de solidaritatea concretă a altor familii, de comunități cu caracter religios, de grupuri de voluntariat, ci și de Stat și de Organizațiile Internaționale, prin structuri adecvate de sprijin uman, social și economic care să le îngăduie să facă față la nevoile copiilor fără a fi constrânse să-i lipsească peste măsură de prezența lor indispensabilă.

8. O altă problemă serioasă se înregistrează acolo unde dăinuie obiceiul intolerabil de a crea încă din primii ani de viață o discriminare între băieți și fete. Dacă fetele, încă de la vârsta cea mai fragedă, sunt marginalizate sau considerate de mai mică valoare, va fi grav atins simțul demnității lor și va fi compromisă inevitabil dezvoltarea lor armonioasă. Discriminarea inițială se va repercuta asupra întregii lor existențe, împiedicându-le inserarea deplină în viața socială.

Cum să nu recunoaștem și să nu încurajăm, așadar, acțiunea neprețuită a atâtor femei, ca și a atâtor Congregații călugărești feminine, care în diferite continente și în felurite contexte culturale fac din educarea fetelor și femeilor scopul principal al slujirii lor? Cum să nu amintim, de asemenea, cu recunoștință toate femeile care au lucrat și continuă să lucreze pe tărâmul sănătății, adesea în împrejurări destul de precare, reușind adesea să asigure însăși supraviețuirea a numeroase fete?

Femeile, educatoare de pace socială

9. Când femeile au posibilitatea să-și împărtășească pe deplin darurile întregii comunități, însuși modul în care societatea se înțelege și se organizează e transformat pozitiv, ea ajungând să reflecte mai bine unitatea substanțială a familiei umane. Aceasta e premiza cea mai validă pentru consolidarea unei păci autentice. Este benefic așadar procesul prezenței crescânde a femeilor în viața socială, economică și politică la nivel local, național și internațional. Femeile au dreptul deplin de a se insera în mod activ în toate domeniile publice și dreptul lor trebuie afirmat și ocrotit și prin instrumente legale, acolo unde se dovedesc necesare.

Recunoașterea rolului public al femeilor nu trebuie totuși să le diminueze rolul de neînlocuit pe care îl au în interiorul familiei: acolo contribuția lor la binele și progresul social, chiar dacă insuficient prețuită, are o valoare cu adevărat inestimabilă. De aceea nu voi înceta niciodată să cer realizarea unor pași decisivi înainte spre recunoașterea și promovarea unei realități atât de importante.

10. Asistăm azi, uimiți și îngrijorați, la creșterea dramatică a tuturor tipurilor de violență: nu numai indivizi izolați dar și grupuri întregi par a fi pierdut orice simț de respect față de viața umană. Femeile și chiar și copiii sunt, din păcate, printre victimele cele mai frecvente ale unei atari violențe oarbe. Este vorba de forme revoltătoare de barbarie ce repugnă profund conștiinței umane.

Cu toții suntem interpelați să facem tot posibilul pentru a îndepărta din societate nu numai tragedia războiului, ci orice încălcare a drepturilor umane, începând cu dreptul indiscutabil la viață, a cărui depozitară este persoana încă de la zămislirea sa. În încălcarea dreptului la viață a oricărei ființe umane e cuprinsă în germene și violența extremă a războiului. Cer așadar femeilor să se situeze toate și întotdeauna de partea vieții; cer în același timp tuturor să le ajute pe femeile care suferă și îndeosebi copiii, mai ales pe aceia care sunt marcați de trauma dureroasă a unor experiențe de război răscolitoare: numai o atenție plină de iubire și de grijă îi va putea face să privească din nou spre viitor cu încredere și speranță.

11. Când iubitul meu predecesor Papa Ioan al XXIII-lea a recunoscut în participarea femeilor la viața publică unul din semnele timpului nostru, a prevestit și că ele, conștiente de demnitatea lor, nu vor mai tolera să fie tratate ca instrumente9.

Femeile au dreptul să pretindă ca demnitatea lor să fie respectată. În același timp, au datoria să lucreze pentru promovarea demnității tuturor persoanelor, atât a bărbaților cât și a femeilor.

În această perspectivă îmi exprim urarea ca numeroasele inițiative internaționale prevăzute pentru 1955 – dintre care unele vor fi dedicate în mod special femeii, cum ar fi Conferința Mondială inițiată de Națiunile Unite, la Pekin, pe tema acțiunii pentru egalitate, dezvoltare și pace – să constituie o ocazie importantă de umanizare a relațiilor interpersonale și sociale sub semnul păcii.

Maria, modelul păcii

12. Maria, Regina păcii, prin maternitatea sa, prin exemplul disponibilității sale față de nevoile celorlalți, prin mărturia suferinței sale, se află alături de femeile timpului nostru. Ea a trăit cu un profund simț de răspundere planul pe care Dumnezeu intenționa să-l realizeze în ea pentru mântuirea întregii omeniri. Conștientă de minunea pe care Dumnezeu o înfăptuise în ea, făcând-o Mamă a Fiului Său făcut om, a avut în primul rând gândul de a merge să o viziteze pe vara ei în vârstă, Elisabeta, pentru a o sluji. Întâlnirea i-a oferit ocazia să-și exprime, prin minunata cântare Magnificat (Lc 1, 46-55), recunoștința față de Dumnezeu care, cu ea și prin ea, pusese început unei noi creații, unei istorii noi.

O rog pe Fecioara Preasfântă să-i sprijine pe bărbații și pe femeile care, slujind viața, se străduiesc să construiască pacea. Fie ca aceștia, cu ajutorul ei, să poată aduce mărturie tuturor, mai ales celor care – trăind în întuneric și suferință – flămânzesc și însetează după dreptate, de prezența iubitoare a Dumnezeului păcii!

Vatican, 8 decembrie 1994.

Ioan Paul al II-lea