Scrisoarea Papei adresată preoților din Dieceza de Roma

Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Francisc
adresată preoților din Dieceza de Roma
duminică, 31 mai 2020

Iubiți frați,

În acest timp pascal mă gândeam să vă întâlnesc și să celebrăm împreună Liturghia crismei. Nefiind posibilă o celebrare cu caracter diecezan, vă scriu această scrisoare. Faza nouă pe care o începem ne cere înțelepciune, clarviziune și angajare comună, în așa fel ca toate eforturile și jertfele făcute până acum să nu fie zadarnice.

În acest timp de pandemie, mulți dintre voi au împărtășit cu mine, prin poștă electronică sau telefon, ce însemna această situație neprevăzută și descumpănitoare. Astfel, fără a putea să ieșiți și nici să aveți un contact direct, mi-ați permis să cunosc „la prima mână” ceea ce trăiați. Această împărtășire a hrănit rugăciunea mea, în multe cazuri pentru a mulțumi pentru mărturia curajoasă și generoasă pe care o primeam de la voi; în altele, era implorarea și mijlocirea încrezătoare în Domnul care întotdeauna întinde mâna sa (cf. Mt 14,31). Deși era necesar să se mențină distanțarea socială, asta n-a împiedicat să se întărească simțul de apartenență, de comuniune și de misiune care ne-a ajutat să facem în așa fel încât caritatea, în special cu persoanele și comunitățile mai dezavantajate, să nu fie pusă în carantină. Am putut constata, în acele dialoguri sinceră, că distanța necesară nu era sinonim cu egoism sau închidere în sine care anesteziază, adoarme și stinge misiunea.

Încurajat de aceste schimburi, vă scriu pentru că vreau să fiu mai aproape de voi pentru a însoți, a împărtăși și a confirma drumul vostru. Speranța depinde și de noi și cere ca să ne ajutăm s-o menținem vie și activă; acea speranță contagioasă care se cultivă și se întărește în întâlnirea cu alții și care, ca dar și misiune, ne este dată pentru a construi noua „normalitate” pe care o dorim atât de mult.

Vă scriu privind la prima comunitate apostolică, ce a trăit și ea momente de îndepărtare, izolare, frică și incertitudine. Au petrecut cincizeci de zile între imobilitate, închidere și vestirea incipientă care avea să schimbe pentru totdeauna viața lor. Discipolii, în timp ce erau încuiate ușile locului unde se aflau de frică, au fost surprinși de Isus care „a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!». Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi». Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: «Primiți pe Duhul Sfânt»” (In 20,19-22). Fie ca și noi să ne lăsăm surprinși!

„Deși deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate” (In 20,19)

Astăzi ca și ieri simțim că „bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor” (Gaudium et spes, 1). Cât de bine cunoaștem toate acestea! Toți am ascultat numerele și procentele care zi după zi ne asaltau; am atins cu mâna durerea oamenilor noștri. Ceea ce venea nu erau date îndepărtate: statisticile aveau nume, fețe, istorii împărtășite. Ca o comunitate prezbiterală n-am fost străini de această realitate și n-am stat s-o privim la fereastră; îmbibați de furtuna care era dezlănțuită, voi v-ați implicat pentru a fi prezenți și a însoți comunitățile voastre: ați văzut lupul venind și n-ați fugit și nici n-ați părăsit turma (cf. In 10,12-13).

Am îndurat pierderea bruscă a celor din familie, vecinilor, prietenilor, enoriașilor, duhovnicilor, punctelor de referință ale credinței noastre. Am văzut fețele nemângâiate ale celor care n-au putut să fie aproape și să spună adio celor dragi ai lor în ultimele ore. Am văzut suferința și neputința lucrătorilor sanitari care, terminați, se epuizau în interminabile zile de muncă preocupați să satisfacă așa de multe cereri. Toți am simțit nesiguranța și frica lucrătorilor și voluntarilor care se expuneau zilnic pentru ca serviciile esențiale să fie asigurate; precum și pentru a însoți și a se îngriji de cei care, din cauza excluderii și vulnerabilității lor, îndurau și mai mult consecințele acestei pandemii. Am ascultat și am văzut dificultățile și greutățile izolării sociale: singurătatea și izolarea mai ales a bătrânilor; neliniștea, angoasa și sentimentul de neprotejare în fața incertitudinii de muncă și de locuință; violența și uzura în relații. Frica ancestrală a infectării a lovit din nou cu putere. Am împărtășit și preocupările neliniștite ale unor familii întregi care nu știu ce să pună în farfurii săptămâna viitoare.

Am experimentat însăși vulnerabilitatea și neputința noastră. Așa cum cuptorul încearcă vasele olarului, tot așa am fost puși la încercare (cf. Sir 27,5). Asurziți de tot ceea ce se întâmpla, am simțit în mod amplificat precaritatea vieții noastre și a activităților apostolice. Imprevizibilitatea situației a scos în evidență incapacitatea noastră de a împărtăși și a ne confrunta cu necunoscutul, cu ceea ce nu putem conduce sau controla și, asemenea tuturor, ne-am simțit dezorientați, înfricoșați, lipsiți de apărare. Trăim și acea mânie sănătoasă și necesară care ne determină să nu lăsăm să ne cadă mâinile în fața nedreptăților și ne amintește că am fost visați pentru Viață. Asemenea lui Nicodim, noaptea, surprinși pentru că „vântul suflă unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge”, ne-am întrebat: „Cum se poate întâmpla asta?”; și Isus ne-a răspuns: „Tu ești învățător al lui Israel și nu știi acestea” (cf. In 3,8-10).

Complexitatea a ceea ce trebuia să înfruntăm nu tolera rețete sau răspunsuri de manual; ceream mult mai mult decât îndemnuri ușoare sau discursuri edificatoare, incapabile să se înrădăcineze și să asume conștient tot ceea ce viața concretă cerea de la noi. Durerea oamenilor noștri ne făcea rău, incertitudinile lor ne loveau, fragilitatea noastră comună ne despuia de orice falsă complăcere idealistă sau spiritualistă, precum și de orice tentativă de fugă puritană. Nimeni nu este străin de tot ceea ce se întâmplă. Putem spune că am trăit comunitar ora plânsului Domnului: am plâns în fața mormântului prietenului Lazăr (cf. In 11,35), în fața închiderii poporului său (cf. Lc 13,14; 19,41), în noaptea întunecată din Ghetsemani (cf. Mc 14,32-42; Lc 22,44). Este și ora plânsului discipolului în fața misterului Crucii și al răului care lovește atâția nevinovați. Este plânsul amar al lui Petru după tăgăduire (cf. Lc 22,62), cel al Mariei Magdalena în fața mormântului (cf. In 20,11).

Știm că în aceste circumstanțe nu este ușor de găsit drumul de parcurs și nici nu vor lipsi voci care vor spune tot ceea ce s-ar fi putut face în fața acestei realități necunoscute. Modurile noastre obișnuite de a ne relaționa, a organiza, a celebra, a ne ruga, a convoca și chiar a înfrunta conflictele au fost modificate și puse în discuție de o prezență invizibilă care a transformat cotidianitatea noastră în adversitate. Nu este vorba numai de un fapt individual, familial, de un anumit grup social sau de o țară. Caracteristicile virusului fac să dispară logicile cu care eram obișnuiți să împărțim sau să clasificăm realitatea. Pandemia nu cunoaște adjective, granițe și nimeni nu poate gândi că se descurcă singur. Toți suntem loviți și implicați.

Narațiunea despre o societate a profilaxiei, imperturbabilă și gata mereu pentru consumul nedefinit a fost pusă în discuție, revelând lipsa de imunitate culturală și spirituală în fața conflictelor. O serie de întrebări și probleme vechi și noi (pe care multe regiuni le considerau depășite și le catalogau lucruri din trecut) au ocupat orizontul și atenția. Întrebări care nu vor găsi răspuns pur și simplu cu redeschiderea diferitelor activități; mai degrabă va fi indispensabil să se dezvolte o ascultare atentă dar plină de speranță, senină dar tenace, constantă dar nu neliniștită care să poată pregăti și netezi căile pe care Domnul ne cheamă să le parcurgem (cf. Mc 1,2-3). Știm că din suferință și din experiențele dureroase nu ieșim la fel cum eram înainte. Trebuie să fim vigilenți și atenți. Însuși Domnul, în ora sa crucială, s-a rugat pentru asta: „Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești de Cel Rău” (In 17,15). Expuși și loviți personal și comunitar în vulnerabilitatea și fragilitatea noastră și în limitele noastre, riscăm grav să ne retragem și să „rumegăm” dezolarea pe care pandemia ne prezintă, precum și să ne exasperăm într-un optimism nelimitat, incapabil să accepte dimensiunea reală a evenimentelor (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 226-228).

Orele de suferință fac apel la capacitatea noastră de discernământ pentru a descoperi care sunt ispitele care amenință să ne închidă într-o atmosferă de descumpănire și dezorientare, pentru a ne face să cădem după aceea într-o modă care va împiedica să promoveze comunitățile noastre viața nouă pe care Domnul Înviat vrea să ne-o dăruiască. Sunt diferite ispitele, tipice ale acestui timp, care pot să ne orbească și să ne facă să cultivăm anumite sentimente și atitudini care nu permit speranței să stimuleze creativitatea noastră, inteligența noastră și capacitatea noastră de răspuns. De la faptul de a voi să asumăm gravitatea situației, însă încercând s-o rezolvăm numai cu activități substitutive sau paliative așteptând ca totul să revină la „normalitate”, ignorând rănile profunde și numărul de persoane între timp; până la faptul de a rămâne cufundați într-o anumită nostalgie paralizantă de trecutul recent care ne face să spunem „nimic nu va fi ca înainte” și ne face incapabili să invităm pe alții să viseze și să elaboreze noi drumuri și noi stiluri de viață.

„A venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!». Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă!»” (In 20,19-22).

Domnul n-a ales sau n-a căutat o situație ideală pentru a intra năvalnic în viața discipolilor săi. Desigur, am fi preferat ca tot ceea ce s-a întâmplat să nu se fi petrecut, dar s-a petrecut; și ca discipolii din Emaus, putem continua și să murmurăm întristați de-a lungul drumului (cf. Lc 24,13-21). Prezentându-se în cenacol cu ușile încuiate, în mijlocul izolării, fricii și nesiguranței în care trăiau, Domnul a fost în măsură să transforme orice logică și să dea o nouă semnificație istoriei și evenimentelor. Orice timp este potrivit pentru vestirea păcii, nicio circumstanță nu este lipsită de harul său. Prezența sa în mijlocul izolării și al absențelor forțate anunță, pentru discipolii de ieri ca și pentru noi astăzi, o nouă zi capabilă să pună în discuție imobilitatea și resemnarea și să mobilizeze toate darurile în slujba comunității. Cu prezența sa, izolarea a devenit rodnică dând viață noii comunități apostolice.

S-o spunem cu încredere și fără frică: „Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul” (Rom 5,20). Să nu ne temem de scenariile complexe în care ne aflăm pentru că acolo, în mijlocul nostru, este Domnul; Dumnezeu a făcut mereu miracolul de a genera roade bune (cf. In 15,5). Bucuria creștină se naște tocmai din această certitudine. În mijlocul contradicțiilor și incomprehensibilului pe care în fiecare zi trebuie să le înfruntăm, cufundați și chiar asurziți de atâtea cuvinte și conexiuni, se ascunde glasul Celui Înviat care ne spune: „Pace vouă!”.

Este încurajator să luăm Evanghelia și să-l contemplăm pe Isus în mijlocul poporului său, în timp ce primește și îmbrățișează viața și persoanele așa cum se prezintă. Gesturile sale dau trup cântului foarte frumos al Mariei: „I-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor. I-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei umiliți” (Lc 1,51-52). El însuși a oferit mâinile sale și coasta sa rănită ca o cale de înviere. Nu ascunde și nici nu disimulează rănile sale; dimpotrivă, îl invită pe Toma să atingă cu mâna cum o coastă rănită poate să fie izvor de Viață din belșug (cf. In 20,27-29).

În repetate ocazii, ca însoțitor spiritual, am putut să fiu martor al faptului că „persoana care vede lucrurile așa cum sunt realmente, se lasă străpunsă de durere și plânge în inima sa este capabilă să ajungă la profunzimile vieții și să fie cu adevărat fericită. Acea persoană este mângâiată, dar cu mângâierea lui Isus și nu cu aceea a lumii. Astfel poate să aibă curajul de a împărtăși suferința celuilalt și încetează să fugă de situațiile dureroase. În acest mod descoperă că viața are sens în ajutarea altuia în durerea sa, în înțelegerea angoasei altuia, în a da alinare altora. Această persoană simte că celălalt este carne din carnea sa, nu se teme să se apropie până la atingerea rănii sale, are compasiune până la experimentarea că distanțele se elimină. Așa este posibilă să se primească acel îndemn al sfântului Paul: «Plângeți cu cei care plâng» (Rom 12,15). A ști să plângem cu alții, asta este sfințenie” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 76).

„«Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi». Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: «Primiți pe Duhul Sfânt»” (In 20,19-22).

Iubiți frați, fiind comunitate prezbiterală suntem chemați să vestim și să profețim viitorul, ca sentinela care anunță zorii care aduc o nouă zi (cf. Is 21,11): ori va fi ceva nou, ori va fi mai mult, mult mai mult și mai rău decât de obicei. Învierea nu este numai un eveniment istoric din trecut de amintit și celebrat; este mai mult, mult mai mult: este vestea mântuirii a unui timp nou care răsună și deja intră năvalnic astăzi: „Încolțește, nu-l recunoașteți?” (Is 43,19); este viitorul pe care Domnul ne cheamă să-l construim. Credința ne permite o imaginație realistă și creativă, capabilă să abandoneze logica repetiției, a înlocuirii sau a conservării; ne invită să instaurăm un timp mereu nou: timpul Domnului. Dacă o prezența invizibilă, tăcută, expansivă și virală ne-a pus în criză și ne-a tulburat, să lăsăm ca această altă Prezență discretă, respectuoasă și non-invadentă să ne cheme din nou și să ne învețe să nu ne fie frică să înfruntăm realitatea. Dacă o prezență impalpabilă a fost în stare să dezorganizeze și să răstoarne prioritățile și agendele globale aparent inamovibile care atât de mult sufocă și devastează comunitățile noastre și sora noastră pământul, să nu ne temem ca prezența Celui Înviat să traseze parcursul nostru, să deschidă orizonturi și să ne dea curajul de a trăi acest moment istoric și singular. O mână de oameni fricoși a fost capabilă să înceapă un curent nou, veste vie a lui Dumnezeu cu noi. Nu vă temeți! „Forța mărturiei sfinților se află în trăirea Fericirilor și a regulii de comportament a judecății finale” (Exortația apostolică Gaudete et exsultate, 109).

Să ne lăsăm surprinși încă o dată de Cel Înviat. El, din coasta sa rănită, semn a cât de dură și nedreaptă devine realitatea, să fie cel care ne determină să nu întoarcem spatele la realitatea dură și dificilă a fraților noștri. El să fie cel care ne învață să însoțim, să îngrijim și să pansăm rănile poporului nostru, nu cu teamă ci cu îndrăzneala și generozitatea evanghelică a înmulțirii pâinilor (cf. Mt 14,15-21); cu curajul, atenția și responsabilitatea samariteanului (cf. Lc 10,33-35); cu bucuria și sărbătoarea păstorului pentru oaia sa regăsită (cf. Lc 15,4-6); cu îmbrățișarea împăciuitoare a tatălui care cunoaște iertarea (cf. Lc 15,20); cu evlavia, delicatețea și duioșia Mariei din Betania (cf. In 12,1-3); cu blândețea, răbdarea și inteligența discipolilor misionari ai Domnului (cf. Mt 10,16-23). Fie ca mâinile rănite ale Celui Înviat să mângâie tristețile noastre, să ridice speranța noastră și să ne determine să căutăm Împărăția lui Dumnezeu dincolo de refugiile noastre obișnuite. Să ne lăsăm surprinși și de poporul nostru fidel și simplu, de atâtea ori încercat și sfâșiat, dar și vizitat de milostivirea Domnului. Fie ca acest popor să ne învețe să plăsmuim și să temperăm inima noastră de păstori cu blândețea și compasiunea, cu umilința și mărinimia rezistenței active, solidare, răbdătoare și curajoase, care nu rămâne indiferentă, ci dezminte și demască orice scepticism și fatalism. Cât de mult este de învățat de la forța poporului credincios al lui Dumnezeu care găsește mereu modul de a ajuta și de a însoți pe cel care este căzut! Învierea este vestea că lucrurile pot să se schimbe. Să lăsăm ca Paștele său, care nu cunoaște granițe, să ne conducă în mod creativ în locurile unde speranța și viața luptă, unde suferința și durerea devin un spațiu propice pentru corupție și speculă, unde agresivitatea și violența par să fie singura cale de ieșire.

Ca preoți, fii și membri ai unui popor sacerdotal, ne revine să asumăm responsabilitatea pentru viitor și să-l proiectăm ca frați. Să punem în mâinile rănite ale Domnului, ca ofrandă sfântă, fragilitatea noastră, fragilitatea poporului nostru, cea a întregii omeniri. Domnul este Cel care ne transformă, care se folosește de noi ca de pâine, ia viața noastră în mâinile sale, ne binecuvântează, ne frânge și ne împarte și ne dă poporului său. Și cu umilință să ne lăsăm unși de cuvintele lui Paul pentru ca să se răspândească asemenea uleiului parfumat în diferitele colțuri ale orașului nostru și astfel să trezească speranța discretă pe care mulți – tacit – o păstrează în inima lor: „Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați, dar nu abandonați; doborâți, dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4,8-10). Să participăm cu Isus la pătimirea sa, pătimirea noastră, pentru a trăi cu El și forța învierii: certitudine a iubirii lui Dumnezeu capabilă să miște măruntaiele și să iasă la intersecțiile străzilor pentru a împărtăși „Vestea Bună cu săracii, pentru a vesti prizonierilor eliberarea și celor orbi vederea, pentru a libertate celor asupriți și a proclama un an de har de la Domnul” (cf. Lc 4,18-19), cu bucuria că toți pot participa activ cu demnitatea lor de fii ai Dumnezeului celui viu.

Toate aceste lucruri, pe care le-am gândit și le-am simțit în timpul acesta de pandemie, vrea să le împărtășesc frățește cu voi, pentru ca să ne ajute în drumul laudei aduse Domnului și al slujirii aduse fraților. Sper ca nouă tuturor să ne folosească pentru „a iubi și a sluji mai mult”.

Domnul Isus să vă binecuvânteze și Sfânta Fecioară să vă ocrotească. Și, vă rog, vă cer să nu uitați să vă rugați pentru mine.

Cu fraternitate,

Franciscus

Roma, la „Sfântul Ioan din Lateran”, 31 mai 2020, Solemnitatea Rusaliilor.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 31.05.2020
Publicarea pe acest sit: 31.05.2020
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.