Predica Papei în Duminica Rusaliilor

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la solemnitatea Rusaliilor,
duminică, 31 mai 2020

„Există diferite daruri, dar este același Duh” (1Cor 12,4). Așa le scrie corintenilor apostolul Paul. Și continuă: „Sunt diferite slujiri, dar este același Domn. Sunt diferite lucrări, dar este același Dumnezeu” (v. 5-6). Diferite și același: sfântul Paul insistă să pună împreună două cuvinte care par să se opună. Vrea să ne spună că Duhul Sfânt este acel același care pune împreună pe cei diferiți; și că Biserica s-a născut astfel: noi, diferiți, uniți de Duhul Sfânt.

Așadar să mergem la începutul Bisericii, la ziua de Rusalii. Să-i privim pe apostoli: între ei sunt oameni simpli, obișnuiți să trăiască din munca propriilor mâini, cum sunt pescarii, și este Matei, care a fost un instruit perceptor de taxe. Există proveniențe și contexte sociale diferite, nume ebraice și nume grecești, caractere blânde și altele focoase, viziuni și sensibilități diferite. Toți erau diferiți. Isus nu i-a schimbat, nu i-a uniformizat făcând din ei niște modele în serie. Nu. A lăsat diversitățile lor și acum îi unește ungându-i cu Duh Sfânt. Unirea – unirea lor care sunt diferiți – vine cu ungerea. La Rusalii apostolii înțeleg forța unificatoare a Duhului. O văd cu ochii lor când toți, deși vorbesc limbi diferite, formează un singur popor: poporul lui Dumnezeu, plăsmuit de Duhul, care țese unitatea cu diversitățile noastre, care dă armonie pentru că în Duh este armonie. El este armonia.

Să venim la noi, Biserica de astăzi. Putem să ne întrebăm: „Ce anume ne unește, pe ce anume se întemeiază unitatea noastră?”. Și între noi există diversități, de exemplu de opinii, de alegeri, de sensibilități. Însă ispita este mereu aceea de a apăra cu sabia scoasă propriile idei, crezându-le bune pentru toți, și fiind de acord numai cu acela care gândește ca noi. Și aceasta este o ispită urâtă care dezbină. Însă aceasta este o credință după imaginea noastră, nu este ceea ce vrea Duhul. Așadar s-ar putea crede că ceea ce ne unește sunt aceleași lucruri în care credem și aceleași comportamente pe care le practicăm. Dar este mult mai mult: principiul nostru de unitate este Duhul Sfânt. El ne amintește că înainte de toate suntem fii iubiți ai lui Dumnezeu; toți egali, în asta, și toți diferiți. Duhul vine la noi, cu toate diversitățile și mizeriile noastre, pentru a ne spune că avem un singur Domn, pe Isus, un singur Tată, și că pentru aceasta suntem frați și surori! Să repornim de aici, să privim Biserica așa cum face Duhul, nu cum face lumea. Lumea ne vede de dreapta și de stânga, cu această ideologie, cu cealaltă; Duhul ne vede ai Tatălui și ai lui Isus. Lumea vede conservatori și progresiști; Duhul vede fii ai lui Dumnezeu. Privirea lumească vede structuri pe care să le facă mai eficiente; privirea spirituală vede frați și surori cerșetori de milostivire. Duhul ne iubește și cunoaște locul fiecăruia în toate: pentru El nu suntem coriandrii purtați de vânt, ci pietricele de neînlocuit ale mozaicului său.

Să ne întoarcem la ziua de Rusalii și să descoperim prima lucrare a Bisericii: vestirea. Și totuși vedem că apostolii nu pregătesc o strategie; când erau închiși acolo, în cenacol, nu făceau strategia, nu, nu pregăteau un plan pastoral. Ar fi putut să subîmpartă oamenii în grupuri în funcție de diferitele popoare, să vorbească mai întâi celor de aproape și după aceea celor de departe, totul ordonat… Ar fi putut și să aștepte un pic pentru a vesti și între timp să aprofundeze învățăturile lui Isus, pentru a evita riscuri… Nu. Duhul nu vrea ca amintirea Învățătorului să fie cultivată în grupuri închise, în cenacole unde se prinde gust de „a face cuibul”. Și aceasta este o boală urâtă care poate să vină la Biserică: Biserica nu comunitate, nu familie, nu mamă, ci cuib. El deschide, relansează, împinge dincolo de ceea ce este deja spus și de ceea ce este deja făcut, El împinge dincolo de țarcurile unei credințe timide și prevăzătoare. În lume, fără o ordine compactă și o strategie calculată se eșuează. În schimb, în Biserică, Duhul garantează unitatea celui care vestește. Și apostolii merg: nepregătiți, intră în joc, ies. O singură dorință îi animă: să dăruiască ceea ce au primit. Este frumos acel început al Primei Scrisori a lui Ioan: „Ceea ce noi am primit și am văzut, vă dăm vouă” (cf. 1,3).

Ajungem în sfârșit să înțelegem care este secretul unității, secretul Duhului. Secretul unității în Biserică, secretul Duhului este darul. Pentru că El este dar, trăiește dăruindu-se și în acest mod ne ține împreună, făcându-ne părtași tot de acest dar. Este important să credem că Dumnezeu este dar, care nu se comportă luând, ci dăruind. De ce este important? Pentru că de modul în care îl înțelegem pe Dumnezeu depinde modul nostru de a fi credincioși. Dacă avem în minte un Dumnezeu care ia, care se impune, și noi vom vrea să luăm și să ne impunem: să ocupăm spații, să reclamăm relevanță, să căutăm putere. Însă dacă-l avem în inimă pe Dumnezeu care este dar, totul se schimbă. Dacă ne dăm seama că ceea ce suntem este dar al său, dar gratuit și nemeritat, atunci și noi vom vrea să facem din viața însăși un dar. Și iubind cu umilință, slujind gratuit și cu bucurie, vom oferi lumii adevărata imagine a lui Dumnezeu. Duhul, amintire vie a Bisericii, ne amintește că suntem născuți dintr-un dar și creștem dăruindu-ne; nu păstrându-ne, ci dăruindu-ne.

Iubiți frați și surori, să ne privim înăuntru și să ne întrebăm ce anume ne împiedică în a ne dărui. Există, să spunem, trei dușmani ai darului, principalii: trei, mereu ascunși la ușa inimii: narcisismul, victimizarea și pesimismul. Narcisismul ne face să ne idolatrizăm pe noi înșine, să ne complăcem numai cu propriile câștiguri. Narcisistul se gândește: „Viața este frumoasă și eu câștig”. Și astfel ajunge să spună: „De ce ar trebui să mă dăruiesc altora?”. În această pandemie, cât de rău face narcisismul, concentrarea asupra propriilor nevoi, indiferenți față de nevoile altora, neacceptarea propriilor fragilități și a propriilor greșeli. Dar și al doilea dușman, victimizarea, este periculos. Cel care se victimizează se plânge în fiecare zi de aproapele: „Nimeni nu mă înțelege, nimeni nu mă ajută, nimeni nu mă iubește, toți au ceva cu mine!”. De câte ori am auzit aceste plângeri! Și inima sa se închide, în timp ce se întreabă: „De ce alții nu mi se dăruiesc mie?”. În drama pe care o trăim, cât de urâtă este victimizarea! A crede că nimeni nu ne înțelege și nu simte ceea ce simțim noi. Aceasta este victimizarea. În sfârșit este pesimismul. Aici litania zilnică este: „Nu merge bine nimic, societatea, politica, Biserica…”. Pesimistul se ia de lume, dar rămâne inert și se gândește: „Între timp la ce folosește a dărui? Este inutil”. Or, în marele efort de a reîncepe, cât de dăunător este pesimismul, a vedea totul negru, a repeta că nimic nu va mai fi ca înainte! Gândind așa, ceea ce în mod sigur nu va fi este speranța. În acești trei – idolul narcisist al oglinzii, dumnezeul-oglindă; dumnezeul-plângere: „eu mă simt persoană în plângeri”; și dumnezeul-negativitate: „totul este negru, totul este întunecat” – ne aflăm în lipsa speranței și avem nevoie să apreciem darul vieții, darul care este fiecare dintre noi. De aceea avem nevoie de Duhul Sfânt, dar al lui Dumnezeu care ne vindecă de narcisism, de victimizare și de pesimism, ne vindecă de oglindă, de plângeri și de întuneric.

Frați și surori, să-l rugăm: Duhule Sfânt, amintire a lui Dumnezeu, reînsuflețește în noi amintirea darului primit. Eliberează-ne de paraliziile egoismului și aprinde în noi dorința de a sluji, de a face binele. Pentru că mai rău decât această criză, este numai drama de a o irosi, închizându-ne în noi înșine. Vino, Duhule Sfânt: Tu care ești armonie, fă-ne constructori de unitate; Tu care te dăruiești mereu, dă-ne curajul de a ieși din noi înșine, de a ne iubi și a ne ajuta, pentru a deveni o unică familie. Amin.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 31.05.2019
Publicarea pe acest sit: 31.05.2020
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.