Să privim înainte cu speranţă

Să privim înainte cu speranță

Scrisoarea Pastorală
a PS Florentin Crihălmeanu,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla

Florentin, prin harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, Eparh al Eparhiei de Cluj-Gherla de Dumnezeu ocrotită, onoratului cler, cuvioaselor persoane consacrate și iubiților creștini greco-catolici, frățești urări de început de an dimpreună cu arhiereasca binecuvântare!

„Har vouă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru și de la Domnul nostru Isus Hristos!

Mulțumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toți și vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinței voastre și de osteneala iubirii și de stăruința speranței voastre în Domnul Isus Hristos.” (I Tes. 1,1-3).

SĂ PRIVIM ÎNAINTE CU SPERANȚĂ anul care a început, luminați încă de exemplul Preasfintei Fecioare Maria și a Sfântului Iosif, să reluăm împreună, câteva dintre principalele idei și linii de orientare, a trei documente pontificale recente: Scrisoarea apostolică „Novo Millenio Ineunte” (La Începutul Noului Mileniu, din 6 ianuarie 2001 – N.M.I.), Scrisoarea apostolică „Rosarium Virginis Mariae” (Rozariul Fecioarei Maria, din 16 octombrie 2002 – R.V.M.), și Mesajul Sf. Părinte pentru Ziua mondială a păcii: „Pacem in terris un impegno permanente” (Pacea pe pământ o angajare permanentă, de la 1 ianuarie 2003 – Z.M.P.).

Am meditat împreună în postul Crăciunului anului trecut modelul Sf. Iosif, un exemplu de urmat pentru orice credincios. El este omul tăcerii, al liniștii, al contemplației și al disponibilității, un om simplu și modest. Atunci când este momentul încercării, tulburat în planurile și gândurile sale, coboară în profunzimea realității rămânând vigilent în rugăciune. Astfel poate primi revelația supranaturală și poate accepta realitatea, chiar dacă misterul acestei realități îl depășește. Această acceptare a unei noi realități, care este în aparență aceeași, dar privită la o altă „lumină”, care impune abandonarea modului vechi de a gândi și care cere o deschidere față de supranatural, reprezintă de fapt adevărata credință.

Sf. Iosif a trăit o viață obișnuită, normală, dar a știut să transforme „banalul” cotidian în extraordinar, pentru că s-a lăsat pătruns de lumina supranaturală, s-a deschis spre revelație, a acceptat misterul, deși realitatea perceptibilă bazată doar pe rațiunea umană i-ar fi dictat un alt mod de acțiune.

Sf. Iosif a trăit într-un context de împotrivire și de indiferență, un moment istoric în care totul părea întunecat, dar în care lumina Cuvântului divin a strălucit cu mai multă putere și el a primit-o, acceptând să-și orienteze întreaga viață pe drumul luminii supranaturale a Cuvântului.

Dumnezeu are nevoie așadar, de persoane dispuse să accepte și să colaboreze cu harul Său. El face să răsară noi sfinți din oameni simpli, care acceptă să fie colaboratorii Săi la împlinirea Planului divin.

Lumea de astăzi rămâne adeseori închisă în propriile dificultăți, temeri, frământări, aspirații, dorințe, proiecte… „Nu are timp” să se oprească în liniștea rugăciunii personale, să continue dialogul cu Dumnezeu, să contemple misterul propriei vieți, pentru a putea percepe Realitatea de dincolo de realitatea lumească și Voința de dincolo de voința proprie.

În contextul postmodernismului actual, în care se pare uneori că totul se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu – indiferentismul, dorința de libertate greșit înțeleasă, goana după avere, plăcere și putere – există o mare „sete” de Cuvântul Scripturii și o mare nevoie de lumina Evangheliei. Acesta este momentul încercării, în care ni se cere să arătăm dacă trăim cu adevărat vocația și responsabilitatea noastră de creștini botezați; dacă ne temem să mergem împotriva curentului, a orientării lumii și ne lăsăm copleșiți de aceasta, sau avem puterea ca, ridicând ochii cu încredere și speranță, să mergem pe calea urmării lui Hristos prin Biserică, spre lauda lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre.

După modelul lui Iosif și noi suntem chemați să contemplăm chipul lui Isus. Să-L privim în trăsăturile Sale istorice și în misterul Său, să-L primim în prezența Sa sacramentală în Biserică și în lume, să-L ocrotim, să-I păstrăm prezența în noi, să-L mărturisim ca sens al istoriei și lumină a drumului nostru.

Să nu ne fie teamă chiar dacă Biserica trece prin încercări. Biserica este mereu o realitate dinamică aflată între moarte și înviere, între împlinirea prezentă și promisiunea viitoare.

La începutul Noului Mileniu (Novo Millenio Ineunte).

„Să mergem înainte cu speranță!”, ne încurajează Sf. Părinte, „Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat,…, din iubire pentru oameni, împlinește astăzi opera Sa: trebuie să avem ochi pătrunzători pentru a-L vedea și mai ales o inimă mare pentru a deveni noi înșine instrumentele Sale. Acum Hristos, contemplat și iubit, ne invită încă o dată să mergem pe Cale: ‘…Mergeți și convertiți popoarele, botezându-le în Numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt ‘”(Mt.28,19).

Sf. Părinte ne invită să „înaintăm în larg” ( „Duc in altum”), cu un dinamism nou, printr-un program pastoral înrădăcinat în contemplație și în rugăciune. Timpul în care trăim este un timp de agitație continuă, de aceea să ne opunem ispitei de „a face pentru a face”, să căutăm „a fi” mai înainte de „a face” (cf. N.M.I. n.15).

A porni din nou de la Hristos

Contemplarea chipului lui Hristos presupune cunoașterea Sfintei Scripturi. După modelul Sf. Iosif, cunoscând Sf. Scriptură, să ne deschidem sufletele la lucrarea Spiritului Sfânt. Să ne amintim că și apostolii care L-au văzut și L-au atins nu au putut pătrunde misterul acestui chip uman ce îmbracă divinitatea, decât prin credință. Se ajunge la contemplarea chipului lui Isus, nu prin propriile forțe, ci lăsându-ne conduși de harul divin (cf. N.M.I., n.19-20). Este și exemplul Sf. Iosif care a putut accepta misterul lăsându-se condus de revelația îngerească.

Experiența tăcerii și a rugăciunii oferă cadrul potrivit în care se poate dezvolta și desăvârși adevărata contemplare a chipului lui Hristos, este experiența trăită în mica familie din Nazaret.

Sfințenia în zilele noastre

Programul vieții creștine autentice trebuie să se fundamenteze pe Evanghelie și pe tradiția vie a Bisericii. Un program centrat pe Hristos Însuși, pe care să-L cunoaștem, să-L iubim, să-L imităm (cf. N.M.I., n.29).

Perspectiva spre care trebuie să se orienteze orice program pastoral este aceea a sfințeniei, pentru ca viața fiecărui creștin botezat să se poată purifica și reînnoi profund. Darul sfințeniei, oferit tuturor creștinilor botezați, reprezintă de fapt și datoria care trebuie să orienteze viața creștinului: „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră” (I Tes. 4,3) (cf. N.M.I., n.30).

Căile sfințeniei sunt numeroase și adaptate vocației fiecăruia. Numeroși creștini laici s-au sfințit trăind propria vocație în condițiile cele mai obișnuite de viață: în familie, în societate, în comunitatea bisericească. Drumul sfințeniei este personal și propriu fiecărei persoane, dar întotdeauna presupune o relație personală cu Hristos în rugăciune.

Importanța rugăciunii și a participării la sfintele Sacramente

A trăi rugăciunea comunitară a Bisericii în Liturgie, împreună cu experiența personală de rugăciune, constituie secretul unei vieți spirituale adevărate. Comuniunea cu Hristos realizată la lumina Spiritului Sfânt ne deschide prin Hristos și în Hristos la contemplarea chipului Tatălui (cf. N.M.I., n.31-32).

După modelul Sf. Familii unită în bucurii spirituale, dar unită și în dificultăți, aflându-se în continuă rugăciune pentru a putea împlini planul divin, comunitățile noastre creștine trebuie să devină autentice „școli” de rugăciune, începând din familii, continuând în parohii și asociații laice (cf. N.M.I., n.33).

Participarea la Sf. Liturghie duminicală trebuie să fie pentru orice creștin „sufletul duminicii”, celebrarea în care familia creștină se adună în jurul mesei Cuvântului și a Pâinii vieții, în Biserică, locul privilegiat unde comuniunea este vestită și trăită (cf. N.M.I., n.36).

În fața numeroaselor amenințări ale lumii de astăzi creștinii nu se pot mulțumi cu o rugăciune superficială. Adevăratul creștin are nevoie de acea rugăciune care să hrănească sufletul și să-l umple, să dea un sens propriei vieți.

Lumea se află într-o acută criză de spiritualitate. Pe fondul secularizării și al indiferentismului se pierde „sensul păcatului” iar nelegiuirea riscă să devină o obișnuință, un fapt „normal”, un „modus vivendi”. Cei dintâi creștinii trebuie să combată păcatul oriunde și oricând va fi nevoie. Pentru aceasta trebuie început mai întâi cu propria persoană, propria convertire, redescoperind valoarea Sacramentului Mărturisirii păcatelor, Taina Spovedaniei, calea pentru a dobândi iertarea și ștergerea păcatelor săvârșite (cf. N.M.I., n.37).

Primatul harului, principiu esențial al vieții creștine

Un principiu esențial al viziunii creștine despre viață este primatul harului.

Iosif a avut proiectul său de viață, dar intervenția divină, Cuvântul divin, i-a schimbat drumul vieții.

Există în lume ispita de a gândi și a crede că rezultatele acțiunilor noastre depind numai de capacitatea noastră de a acționa și de a programa. Dumnezeu ne cere însă o reală colaborare cu harul Său și ne invită să investim inteligență și forță de acțiune în slujirea realizării Împărăției cerurilor. Rugăciunea ne amintește în mod constant primatul lui Hristos și, în raport cu El, primatul vieții interioare și al sfințeniei, în cadrul scării valorilor vieții noastre.

Atunci când primatul harului nu este respectat, să nu ne mirăm dacă proiectele noastre cunosc eșecul și ne lasă în suflet un sentiment de frustrare (cf. N.M.I., n.38).

Ascultarea, vestirea și trăirea Cuvântului: spiritualitatea de comuniune

Primatul sfințeniei și al rugăciunii în viața noastră se poate realiza numai pornind de la o reînnoită ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu. Sf. Părinte recomandă ca ascultarea Cuvântului să fie însoțită de meditație și rugăciune „după vechea și mereu actuala tradiție lectio divina” pentru a se surprinde în textul biblic cuvântul care interpelează, orientează și modelează existența (cf. N.M.I., n.39). Astfel, prin practicarea Cuvântului ascultat și meditat se realizează „noua evanghelizare”. „Nouă” nu pentru că nu ar fi cunoscută, ci nouă prin noutatea aplicării și trăirii ei în contextul actual. O nouă trăire animată de un nou elan apostolic, trăit ca un angajament zilnic atât la nivel personal, cât și la nivel comunitar (cf. N.M.I., n.40).

Având „privirea sufletului” îndreptată asupra Misterului Preasfintei Treimi să fim disponibili să privim pe fratele de credință în cadrul unității profunde a Trupului mistic al Bisericii, să-i împărtășim bucuriile și suferințele, să-i intuim dorințele și să ne preocupe trebuințele sale. Să fim dispuși să vedem ceea ce este pozitiv în celălalt, să-l apreciem ca pe un dar al lui Dumnezeu. Să știm să înțelegem, să purtăm „povara” alături de frații noștri, respingând tentațiile egoiste care generează competiție, carierism, invidie, ură și gelozie (cf. N.M.I., n.43).

Comuniunea trebuie să se manifeste în raporturile concrete dintre episcopi, preoți și diaconi, între păstori și întregul popor al lui Dumnezeu, între cler și persoane consacrate, între asociații și mișcări bisericești. În acest sens Sf. Părinte subliniază importanța consiliilor preoțești și pastorale, care nu funcționează după criteriile democrației parlamentare, pentru că sunt organe consultative și nu deliberative în care, prin ascultarea reciprocă și eficace, se încearcă la a converge spre decizii ponderate și împărtășite (cf. N.M.I., n.45).

Diversitatea vocațiilor

„Unitatea Bisericii nu înseamnă uniformitate, ci integrare organică a legitimei diversități” (N.M.I., n.46). De aceea, Biserica mileniului trei trebuie să-i stimuleze pe toți cei botezați și miruiți să fie conștienți de propria responsabilitate în viața bisericească. În acest sens Suveranul Pontif invită la un efort generos pentru promovarea vocațiilor la preoție și la viața consacrată printr-o vastă pastorație a vocațiilor, la descoperirea vocațiilor specifice persoanelor laice, promovarea asociaților și mișcărilor bisericești, care trebuie să lucreze în deplin acord și supunere față de orientările autorității bisericești competente (cf. N.M.I., 46).

O atenție sporită să se acorde apărării familiei, instituția fundamentală a Bisericii și a societății, care trece, în momentul istoric actual, printr-o perioadă de criză și contestare. Familiilor creștine le revine obligația de a oferi un exemplu convingător: o relație sacramentală de căsătorie trăită conform planului lui Dumnezeu și exigențelor respectării persoanei umane (cf. N.M.I., 47).

Angajamentul ecumenic și caritabil actual

Promovarea comuniunii trebuie să se extindă și la delicatul domeniu ecumenic. Diviziunile dintre fiii Bisericii, în decursul istoriei, apar ca o consecință a fragilității umane, în modul de a primi darul care se revarsă permanent de la Hristos-Capul Trupului Său mistic, Biserica. Sf. Părinte privește „cu mare speranță spre Bisericile din Orient, dorind ca schimbul de daruri care a îmbogățit Biserica primului mileniu să se reia în mod deplin”. Amintirea acestui timp trebuie să-i stimuleze pe creștini să meargă împreună, în unitate de credință și în respectul diversităților legitime, acceptându-se și susținându-se reciproc ca mădulare ale unicului Trup al lui Hristos (cf. N.M.I., n.48).

Să nu uităm că nimeni nu poate fi exclus iubirii noastre deoarece „prin Întrupare, Însuși Fiul lui Dumnezeu, s-a unit, într-un anumit fel, cu fiecare om” (C.V.II, G.S., n.22). Deci, pornind de la comuniunea inter-bisericească, creștinii trebuie să se deschidă în caritate spre slujirea universală, printr-o iubire activă și concretă față de orice persoană umană și în primul rând față de cei săraci, cei abandonați, cei suferinzi, cei vârstnici (cf. N.M.I., n. 49).

Lumea celui de-al III-lea mileniu împovărată de contrastele unei creșteri economice, culturale și tehnologice, favorizează o clasă de privilegiați, lăsând milioane și milioane de oameni pradă unor condiții de viață mult sub nivelul minim datorat demnității umane. La această sărăcie materială se adaugă sărăcirea spirituală care expune la capcana drogurilor, prostituției, pornografiei, furtului, crimei, banditismului, violenței. Pentru noi, creștinii acum este momentul de a găsi noi metode de practicare a carității, care să se desfășoare nu numai prin eficacitatea ajutoarelor prestate, ci și prin capacitatea de a fi alături de cei care suferă. Să fim solidari cu ei, cu delicatețe, astfel ca gestul de ajutor să nu fie perceput ca o pomană umilitoare, ci ca o împărtășire fraternă (cf. N.M.I., n. 50). De asemenea trebuie continuată educația în spiritul promovării respectului vieții fiecărei ființe umane de la conceperea ei și până la încetarea vieții ei în mod natural. Astfel, caritatea se transformă în slujire față de familie, cultură, politică, economie, pentru ca pretutindeni să fie respectate principiile fundamentale de care depinde destinul ființei umane și viitorul civilizației (cf. N.M.I., n.51).

Sf. Părinte încheie scrisoarea sa invitând la vigilență în pelerinajul pe cărările vieții: „Pasul nostru, la începutul acestui nou secol, trebuie să fie mai sprinten pentru a străbate din nou cărările lumii. Ne însoțește în acest drum Fecioara Preasfântă, căreia,…, i-am încredințat cel de-al treilea mileniu.(…) Isus cel înviat, care ne însoțește pe cărările noastre,…, să ne găsească vigilenți și pregătiți pentru a recunoaște chipul Său și a alerga spre frații noștri pentru a le duce marea veste: L-am văzut pe Domnul!” (Io. 20,25), (cf. N.M.I., n.58-59).

Rozariul Fecioarei Maria (Rosarium Virginis Mariae)

Preasfânta Fecioară Maria și Sfântul Iosif trăiesc cu privirea ațintită asupra lui Hristos, pentru a reține, a medita și a-și aminti misterele vieții Sale. Ei trăiesc cu sufletele deschise spre acceptarea planului divin și colaborarea cu harul mântuirii.

Hristos trebuie să fie și pentru noi scopul, sensul și centrul existenței noastre, după modelul Preacuratei Sale Mame și a Sfântului Iosif, părintele său ocrotitor.

Anul Rozariului. A deveni asemenea lui Hristos împreună cu Maria

Ce ne-ar putea sprijini mai mult în această dorință, dacă nu chiar rugăciunea care ne ajută să contemplăm chipul lui Hristos împreună cu Maria urmând modelul ei, rugăciunea repetitivă, simplă dar profundă, ce a însoțit drumul bisericii în ultimul mileniu: Rugăciunea Rozariului Fecioarei Maria. Mai cu seamă în acest an (octombrie 2002-octombrie 2003), proclamat oficial de către Capul văzut al Bisericii catolice, Sf. Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea, Anul Rozariului (cf. R.V.M., n.3). Trecând cu Maria prin misterele Rozariului este ca și cum am învăța la „școala Mariei”, să-L citim pe Hristos pentru a-i pătrunde tainele, pentru a înțelege mesajul Său pentru noi astăzi, aici, acum, și a-l putea trăi. Pe fundalul cuvintelor rugăciunii către Preasfânta Fecioară Maria, ni se perindă prin fața ochilor sufletului principalele episoade ale vieții Mântuitorului nostru Isus Hristos, orânduite în misterele de bucurie, de durere și de slavă, care ne pun în comuniune vie cu Isus prin Inima Maicii Sale. În acest timp inima noastră poate cuprinde în aceste decade de Rozariu toate faptele care alcătuiesc viața individului, a familiei, a națiunii, a Bisericii și a omenirii; întâmplări personale și întâmplări ale aproapelui. Astfel, în rugăciunea Rozariului se regăsește ritmul vieții umane (cf. R.V.M., n.2).

Misterele de lumină

În cadrul acestui document Sf. Părinte propune introducerea a cinci noi momente semnificative din viața publică a Mântuitorului nostru Isus Hristos, pe care le intitulează ” misterele de lumină”: Botezul la Iordan, Auto-revelația la nunta din Cana, Vestirea Împărăției lui Dumnezeu cu invitația la convertire, Schimbarea la față, Instituirea Euharistiei. Fiecare din aceste momente constituie revelarea Împărăției prezente deja prin persoana lui Isus (cf. R.V.M., n.21).

Rozariul rugăciune contemplativă

Rugăciunea Rozariului cere un ritm de recitare liniștit și un oarecare timp de reflecție pentru meditarea misterelor vieții Domnului, privite prin Inima aceleia care a fost atât de aproape de Domnul (cf. R.V.M., n.12).

„Conversând în mod familiar cu Isus și cu Preasfânta Fecioară, – spunea fericitul Bartolo Longo – meditând Misterele Rozariului și trăind împreună aceeași viață în Sfânta Împărtășanie, putem să devenim, atât cât ne permite nimicnicia noastră, asemenea lor, și să învățăm de la aceste modele extraordinare să trăim în mod umil, sărac, tainic, răbdător și desăvârșit” (cf. R.V.M., n.15).

Rozariul rugăciune pentru pace și familie

„Încredințez această indicație pastorală inițiativei fiecărei comunități bisericești”, spune Suveranul Pontif, explicând că această inițiativă trebuie să consolideze planurile pastorale ale Bisericilor particulare. Rozariul redescoperit în deplina-i semnificație conduce la nucleul vieții creștine și oferă o ocazie spirituală și pedagogică comună dar fecundă pentru contemplația personală, pentru formarea poporului lui Dumnezeu și pentru noua evanghelizare (cf. R.V.M., n.3).

La îndemnul Suveranului Pontif, să oferim rugăciunea Rozariului în acest an în mod special pentru pace în lume și pentru unitatea familiilor. Rozariul a fost de multe ori propus ca rugăciune pentru pace, pentru că ne îndeamnă să pătrundem în contemplarea misterelor lui Hristos care este Principele păcii și „pacea noastră” (Ef.2,14) (cf. R.V.M., n.6;40). Rozariul este o rugăciune a familiilor și pentru familii, un mijloc de întărire a unității în familii și un mijloc de educare a tinerei generații, prin rugăciunea în familie. „Familia care este unită în rugăciune, rămâne unită”, afirmă Sf. Părinte, dorind să sublinieze importanța reluării tradiției recitării Rozariului în familie. Multe dintre problemele familiilor contemporane se datorează lipsei de comunicare. Puținele momente petrecute în comun „în familie”, sunt absorbite de imaginile de la televizor. Recitarea Rozariului în familii înseamnă introducerea imaginilor misterelor mântuirii și a atmosferei casei din Nazaret în viața noastră, astfel încât Isus să fie în centrul vieții noastre. Astfel toate bucuriile și durerile să fie împărtășite cu El iar aspirațiile și dorințele să-I fie încredințate. De la El și prin El să vină speranța și forța continuării drumului vieții noastre creștine (cf. R.V.M., n.6; 41).

În încheierea documentului Sf. Părinte ne invită să luăm din nou în mâini cu încredere șiragul Rozariului, să experimentăm personal frumusețea acestei rugăciuni și să ajutăm poporul creștin să redescopere fundamentele biblice, bogățiile spirituale și valoarea pastorală a acestei rugăciuni tradiționale ( cf. R.V.M., n.43).

Mesajul Sf. Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea, pentru Ziua Mondială a păcii

(„Pacem in terris”, un impegno attuale)

În acest an, Sf. Părinte, dorind să marcheze apropiatul aniversar de 40 de ani de la Scrisoarea enciclică a Fericitului Papa Ioan al XXIII-lea, „Pacem in terris”, reia câteva din principalele direcții ale acestui document, citindu-le la lumina timpului prezent.

„Pacea pe pământ, dorința profundă a omenirii din toate timpurile, se poate instaura și se poate întări numai prin respectarea deplină a ordinii stabilite de către Dumnezeu”, scria Papa Ioan al XXIII-lea în Scrisoarea enciclică „Pacem in terris” (AAS, 55 [1963] 257) încă din anul 1963.

În secolul trecut, omenirea a fost marcată de izbucnirea a două războaie mondiale, de afirmarea unor sisteme totalitare devastatoare, de acumularea unor imense suferințe umane și dezlănțuirea celei mai mari persecuții împotriva Bisericii pe care istoria omenirii a cunoscut-o vreodată (cf. Z.M.P., n.2).

Cele patru coloane ale păcii mondiale (cf. Z.M.P., n.3)

Papa Ioan al XXIII-lea nu a fost de acord cu cei care credeau că pacea nu este posibilă. Spirit luminat, a identificat condițiile esențiale ale păcii (care se identifică cu cele patru exigențe precise ale sufletului uman): Adevărul, Dreptatea, Iubirea și Libertatea (cf. AAS, 55, I: l.c., 265-266).

1) Adevărul va fi temeiul păcii dacă fiecare om devine conștient în mod sincer că, pe lângă drepturile sale, el are de asemenea și îndatoriri față de alții.

2) Dreptatea va zidi pacea dacă fiecare respectă concret drepturile altuia și se străduiește să-și îndeplinească în întregime datoriile sale față de alții.

3) Iubirea va fi ferment al păcii dacă persoanele consideră nevoile altora ca pe propriile lor nevoi și împart cu ceilalți ceea ce posedă, începând cu valorile spiritului.

4) Libertatea va hrăni pacea și o va face să aducă roade dacă, în alegerea mijloacelor pentru a o atinge, indivizii urmează rațiunea și își asumă curajoși responsabilitatea acțiunilor lor.

Apărarea și promovarea drepturilor omului (cf. Z.M.P., n.4)

Drumul către pace, spunea Papa Ioan al XXIII-lea în enciclică, trebuie să treacă prin apărarea și promovarea drepturilor fundamentale ale omului. Orice persoană umană se bucură de aceste drepturi, nu ca de un privilegiu acordat de către o anumită clasă socială sau de către stat, ci ca de o prerogativă care îi aparține ca persoană: „La baza oricărei societăți bine organizate și rodnice se află principiul că fiecare ființă umană este o persoană, adică o natură înzestrată cu inteligență și voință liberă. De aceea ea este subiectul unor drepturi și îndatoriri, care izvorăsc, și unele și altele, împreună și imediat din natura sa: prin urmare ele sunt drepturi și îndatoriri universale, inviolabile și inalienabile” (cf. AAS, 55, I:l.c.,259).

Promovarea libertății a fost recunoscută ca o componentă indispensabilă a angajării pentru pace. Ivindu-se practic în toate părțile globului, mișcările pentru promovarea drepturilor omului au contribuit la răsturnarea formelor dictatoriale de guvernare și au condus la înlocuirea lor prin alte forme ce comportă mai multă democrație și participare. De fapt ele au demonstrat că pacea și progresul nu se pot obține decât prin respectarea legii morale universale, înscrisă în inima omului (cf. Ioan Paul II, Discurs la Adunarea Națiunilor Unite, 5 oct. 1995, nr.3).

Binele comun universal (cf. Z.M.P., n.5)

În fața unei lumi tot mai mult caracterizate de interdependență și mondializare, Papa Ioan al XXIII-lea sugera ca ideea de bine comun să fie elaborată într-o perspectivă mondială. Cerea să se facă referire la conceptul de „bine comun universal” (cf. AAS, 55, IV: l.c., 292) și ca urmare a apărut exigența evidentă a constituirii unei autorități publice internaționale care să poată dispune de capacitatea efectivă de a promova acest bine comun universal, un organism având ca „obiectiv fundamental recunoașterea, respectul, protejarea și promovarea drepturilor persoanei” (cf. AAS, 55, IV: l.c., 294). De aceea Papa Ioan al XXIII-lea a privit plin de speranță constituirea Organizației Națiunilor Unite în 26 iunie 1945, considerând-o ca pe o autoritate credibilă pentru menținerea și consolidarea păcii în lume.

O nouă orânduială morală internațională (cf. Z.M.P., n.6).

Chiar dacă unele concepții deformate despre libertate, înțelese ca permisivitate, continuă să amenințe democrația și societățile libere, este cu siguranță semnificativ faptul că, în decursul celor patruzeci de ani de la Enciclica „Pacem in terris”, multe popoare ale lumii au devenit mai libere, că structurile dialogului și ale cooperării între Națiuni s-au întărit și că pericolul unui război nuclear mondial, așa cum se profila în mod dramatic în vremea Papei Ioan al XXIII-lea, a fost eliminat.

Sf. Augustin definea pacea ca fiind „liniștea bunei orânduieli” (De civitate Dei, 19, 13).

Plecând de la aceasta și având în vedere dezorganizarea și neorânduiala lumii contemporane, Sf. Părinte pune două probleme:

– a) Ce fel de orânduială poate să înlocuiască această dezordine, pentru a da oamenilor posibilitatea de a trăi în libertate, dreptate și siguranță ?

– b) Care ar trebui să fie principiile de urmat pentru dezvoltarea acestei noi forme ale orânduielii mondiale ?

Aceste întrebări arată că problema unei noi orânduieli mondiale, care include problema păcii înțelese în mod corect, nu poate ignora problemele legate de principiile morale. Deci problema păcii nu poate fi gândită separat de cea a demnității umane și a drepturilor omului.

Oare nu a sosit vremea în care toți să colaborăm la constituirea unei noi organizări a întregii familii umane, pentru a asigura pacea și armonia între popoare, și în același timp pentru a promova progresul lor integral ? – se întreabă Papa Ioan-Paul al II-lea, nu în sensul constituirii unui supra-stat mondial, ci în sensul accelerării proceselor de organizare a unor modalități democratice de exercitare a autorității politice, atât naționale cât și internaționale.

Pacea și adevărul (Z.M.P., n.7,8).

Contestând viziunea acelora care întrevedeau în politică un domeniu desprins de orice morală și supus doar criteriului interesului, Fericitul Ioan al XXIII-lea, atenționa în enciclica sa că persoanele umane sunt create cu posibilitatea de a face alegeri morale, deci nici o activitate umană nu se situează în afara câmpului valorilor etice. Politica este o activitate umană, drept urmare și ea este supusă legilor și judecății morale.

Există o strânsă legătură între angajarea pentru pace și respectarea adevărului. Onestitatea informației, echitatea sistemelor juridice, transparența procedurilor democratice oferă cetățenilor simțul securității, dispoziția de a depăși conflictele prin mijloace pașnice și voința de înțelegere loială și constructivă ce constituie premisele adevărate ale unei păci durabile.

Spre o cultură a păcii (Z.M.P., n.9).

Problema păcii privește mai mult persoanele decât structurile. Structurile și procedurile sunt necesare, dar ele sunt rodul înțelepciunii și experienței unor oameni care, prin nenumărate gesturi de pace, și-au arătat speranța neclintită în fața unor situații descurajatoare. Gesturile de pace încolțesc în viața persoanelor animate mereu de atitudini pacifice. Acestea sunt roadele minții și inimii „făcătorilor de pace” (cf. Mt. 5,9). Prin gesturile de pace se cultivă o tradiție și o cultură a păcii. Religia are un rol vital în generarea gesturilor de pace și în consolidarea unui climat favorabil păcii. Ea poate exercita acest rol în mod eficient atunci când, cu mai multă hotărâre, se concentrează asupra elementelor specifice: deschiderea către Dumnezeu, învățătura despre trăirea fraternă la nivel universal și promovarea unei culturi a solidarității între oameni.

La începutul unui nou an în istoria omenirii Sfântul Părinte urează „din adâncul inimii” ca în toate sufletele să înmugurească cu elan reînnoit conștiința nobilei misiuni a păcii pe pământ, pe care enciclica „Pacem in terris” o propunea în urmă cu patruzeci de ani. De aceea este necesară restabilirea raporturilor de conviețuire fondate pe adevăr, dreptate, iubire și libertate, atât între ființele umane, între cetățeni și stat, cât și între state (cf. AAS, 55, V: l.c., 301-302; cf. Z.M.P., n.10).

Suveranul Pontif recomandă tuturor comunităților bisericești să caute modalitățile potrivite de celebrare ale acestei aniversări în cursul anului, prin inițiative care să aibă un caracter ecumenic și interreligios și să fie deschise către toți aceia care doresc din toată inima să „depășească barierele care separă, să strângă legăturile iubirii reciproce, să-i înțeleagă pe ceilalți și să-i ierte pe cei ce le-au greșit” (cf. AAS, 55, V: l.c., 304).

Sf. Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea încheie mesajul său cu rugăciunea către Dumnezeu Atotputernicul, izvorul oricărui bine, Cel care prin situațiile de oprimare și de conflict ne cheamă la libertate și la cooperare pentru binele tuturor, pentru ca să ajute persoanele din toate colțurile pământului să construiască o lume a păcii mereu mai puternic bazată pe cele patru coloane: Adevărul, Dreptatea, Iubirea și Libertatea (cf. Z.M.P., n.10).

Rugăciune de mulțumire pentru anul care s-a încheiat

Să-I mulțumim Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile și harurile primite prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, Mama Bisericii, și a Sf. Iosif Patronul Eparhiei noastre, în anul ce s-a încheiat. Să-I mulțumim pentru cele 6 biserici parohiale și mănăstirești binecuvântate și sfințite în anul 2002, pentru cele 4 capele binecuvântate și pentru cele 3 pietre de temelie binecuvântate pe care se vor înălța noi biserici. Să-I mulțumim pentru cei 4 preoți și cei 5 diaconi hirotoniți, pentru voturile călugărești depuse și intrările în noviciate din anul trecut. Să-I mulțumim pentru copiii binecuvântați prin Taina Botezului și a Mir-Ungerii, pentru familiile binecuvântate prin Taina Căsătoriei, pentru toți cei ce s-au împărtășit cu regularitate și cu vrednicie din Trupul și Sângele Domnului, pentru toți aceia care frecventează Taina Mărturisirii spre iertarea păcatelor și pentru cei aflați în suferință, care au primit la timp Taina Ungerii bolnavilor. Să-I aducem mulțumire și pentru toate persoanele ce se ocupă de formarea și educarea spirituală a tinerei generații în orfelinate, grădinițe, școli, în Liceul „I. Inochentie Micu” (care a aniversat 10 ani de la reînființare), în Institutul teologic „Sf. Ioan, Evanghelistul”, în Facultatea de teologie greco-catolică și pentru toate asociațiile, fundațiile și organizațiile angrenate în ajutorarea celor lipsiți, marginalizați, a persoanelor cu handicap, de pe teritoriul Eparhiei noastre, și pentru toți și pentru toate.

Rugăciune la început de an

Să înfățișăm înaintea Bunului Dumnezeu proiectele și aspirațiile noastre pentru viitor și pentru anul 2003, rugându-L să ne ajute să punem mereu mai presus de toate, Planul voinței Sale divine. Punem noul an care a început sub semnul aniversării a 150 de ani de la Bula de înființare a Eparhiei noastre de Cluj-Gherla, „Ecclesiam Christi ex omni lingua et populo” a Sf. Părinte Papa Pius al IX-lea, din 26 noiembrie 1853.

Îi cerem, în rugăciune, Bunului Dumnezeu să ocrotească, să lumineze și să călăuzească drumul Comunității noastre eparhiale în acest nou an și să ne ferească de ispitirile răului, să ne dăruiască vremuri de pace și bună înțelegere. Copiii să crească educați în frica lui Dumnezeu, în familii cu viață creștinească. Tinerii, găsind răspunsul la propria vocație, să se orienteze spre dezvoltarea personalității lor și, respingând iluziile ușuratice ale consumismului, să accepte în spirit de slujire să se angajeze aici, în patria lor, pentru a construi împreună un viitor de prosperitate și pace. Toți cei care desfășoară o activitate în societate să ofere un exemplu creștin și să fie lumină prin trăirea vieții lor. Vârstnicii, împărtășind cu bucurie din tezaurul înțelepciunii acumulate prin experiența trecutului, să fie disponibili a colabora la edificarea prezentului, purtând cu vrednicie și răbdare cununa anilor. Persoanele consacrate să rămână fidele voturilor și angajamentelor făcute, iar cei rânduiți a lucra în via Domnului să ne învrednicim a rămâne perseverenți slujirii lui Hristos în Biserica catolică.

„Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din Care orice neam în cer și pe pământ își trage numele, pentru ca El, după bogăția măririi Sale, să vă dea ca prin Spiritul Său să fiți puternic întăriți, în omul cel lăuntric, ca Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre, înrădăcinați și întemeiați fiind în iubire, să puteți înțelege, împreună cu toți sfinții, care este lățimea și lungimea și înălțimea și adâncimea, și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoaștere, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar Celui ce poate face, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui să-I fie mărirea în Biserică și întru Hristos Isus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!” (Ef. 3, 14-21).

Binecuvântarea Tatălui Creator și a Fiului Răscumpărător și a Sfântului Spirit Sfințitor și de Viață dătător, să coboare asupra voastră, a tuturor, onorat cler, cuvioase persoane consacrate, onorate familii, distinși vârstnici, iubiți tineri și copii, să vă lumineze, să vă ocrotească și să vă însoțească în acest an și de-a lungul anilor vieții pământești! Amin.

+ Florentin

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la 18 ianuarie, anul Domnului 2003, anul Jubileului celor 150 de ani de la înființarea Eparhiei noastre, în al 25-lea an de pontificat al Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în prima zi a Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor.