Răspunsuri la unele întrebări privind anumite aspecte ale doctrinei Bisericii

Răspunsuri la unele întrebări privind anumite aspecte ale doctrinei Bisericii

Introducere

Conciliul Vatican II, prin Constituția Dogmatică „Lumen Gentium” despre Biserică și prin decretele „Unitatis redintegratio” despre ecumenism și „Orientalium Ecclesiarum” despre Bisericile Răsăritene, a contribuit în mod decisiv la o reînnoire a ecleziologiei catolice. Suveranii Pontifi au contribuit de asemenea la această reînnoire oferind aprofundări și îndrumări pentru practică: Papa Paul al VI-lea în Enciclica „Ecclesiam suam” din 1964 și Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica „Ut unum sint” din 1995.

Datoria ulterioară a teologilor de a explica cu mai mare claritate diferitele aspecte ale ecleziologiei a condus la înflorirea unei ample literaturi pe această temă. Tematica s-a revelat, de fapt, extrem de rodnică, dar uneori a avut nevoie și de clarificări prin intermediul unor definiri și corecturi precise, precum Declarația „Mysterium Ecclesiae” din 1973, Scrisoarea adresată Episcopilor Bisericii Catolice „Communionis notio” din 1992 și Declarația „Dominus Iesus” din 2000, toate publicate de Congregația pentru Doctrina Credinței.

Amploarea subiectului și noutatea multor teme implicate continuă să provoace reflecția teologică. Între multele noi contribuții din domeniu unele nu sunt lipsite de interpretări eronate care la rândul lor suscită confuzie și îndoieli. Mai multe astfel de interpretări au fost supuse atenției Congregației pentru Doctrina Credinței. Dată fiind universalitatea doctrinei catolice privind Bisericii, Congregația dorește să răspundă la aceste probleme clarificând semnificația autentică a unor expresii ecleziologice folosite în Magisteriu, care în dezbaterea teologică riscă să fie greșit înțelese.

Răspunsurile la întrebări

Prima întrebare: Conciliul Vatican II a schimbat doctrina catolică privind Biserica?

Răspuns: Conciliul Vatican II nu a schimbat și nici nu a intenționat să schimbe această doctrină, ci mai degrabă a dezvoltat-o, a aprofundat-o și a explicat-o deplin.

Tocmai acest lucru l-a afirmat Papa Ioan al XXIII-lea la începutul Conciliului. Papa Paul al VI-lea a repetat același lucru și l-a comentat în actul de promulgare a Constituției „Lumen Gentium”: „Un comentariu mai bun nu se poate face decât spunând că această promulgare nu schimbă cu adevărat nimic din doctrina tradițională. Ceea ce a dorit Cristos, dorim și noi. Ceea ce era, rămâne în continuare. Ceea ce Biserica a învățat timp de secole, învățăm și noi. În termeni simpli, ceea ce era trăit, acum este exprimat; ceea ce era incert, este acum clarificat; ceea ce era meditat, discutat, uneori în controversă, este acum pus împreună într-o formulare clară” (Papa Paul al VI-lea, Alocuțiunea din 21 noiembrie 1964; AAS 56 [1964] 1009-1010 – traducere în L’Osservatore Romano, 22 noiembrie 1964,3). Episcopii au exprimat în repetate rânduri și au împlinit această intenție.

A doua întrebare: Care este semnificația afirmației potrivit căreia Biserica lui Cristos subzistă în Biserica Catolică?

Răspuns: Cristos „a constituit pe pământ” o singură Biserică și a instituit-o ca și „comunitate vizibilă și spirituală”, care de la începuturile sale și de-a lungul secolelor a existat și va exista mereu, și numai în ea se găsesc toate elementele instituite de Cristos însuși. „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos pe care o mărturisim în crez una, sfântă, catolică și apostolică. […] Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el” (CVII LG 8).

În Constituția Dogmatică „Lumen Gentium”, la nr. 8, subzistența înseamnă această durabilă continuitate istorică și permanența tuturor elementelor instituite de Cristos în Biserica Catolică, în care se găsește în mod concret Biserica lui Cristos pe acest pământ.

Este posibil, potrivit doctrinei catolice, să se afirme corect că Biserica lui Cristos este prezentă și lucrătoare în Bisericile și Comunitățile ecleziale care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica Catolică, grație elementelor de sfințire și de adevăr prezente în ele. Cu toate acestea, cuvântul „subzistă” poate fi atribuit numai Bisericii Catolice, tocmai pentru că se referă tocmai la caracteristica unității pe care o mărturisim în simbolurile credinței (Cred… Biserica „una”); și această Biserică „una” subzistă în Biserica Catolică (LG 8).

A treia întrebare: De ce este folosită expresia „subzistă în” și nu cuvântul simplu „este”?

Răspuns: Folosirea acestei expresii, care indică deplina identitate a Bisericii lui Cristos cu Biserica Catolică, nu schimbă doctrina privind Biserica. Mai degrabă, vine din și exprimă mai clar faptul că există în afara structurii ei „numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” (LG 8).

„Prin urmare, aceste Biserici și comunitățile despărțite, deși socotim că suferă de carențe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificație și de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăși plinătatea harului și a adevărului care a fost încredințată Bisericii Catolice” (CVII, Decretul „Unitatis Redintegratio” 3).

A patra întrebare: De ce Conciliul Vatican II folosește termenul de „Biserici” cu referire la Bisericile răsăritene separate de deplina comuniune cu Biserica Catolică?

Răspuns: Conciliul a dorit să adopte folosirea tradițională a termenului: „Întrucât aceste Biserici, deși despărțite, au sacramente adevărate și, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoția și Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi” (UR 15), merită titlul de „Biserici particulare locale” (UR 14), și sunt numite Biserici surori ale Bisericilor catolice particulare (UR 14; Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, 56).

„Astfel, prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zidește și crește Biserica lui Dumnezeu” (UR 15,1). Însă, deoarece comuniunea cu Biserica Catolică, al cărei cap vizibil este Episcopul Romei și Succesorul lui Petru, nu este un atribut extern oarecare al Bisericii particulare, ci unul din principiile sale constitutive interne, acestor venerabile comunități creștine le lipsește ceva în condiția lor de Biserici particulare.

Pe de altă parte, din cauza diviziunii între creștini, universalitatea, care este proprie Bisericii cârmuite de Succesorul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el, nu este pe deplin realizată în istorie (Communionis notio, 17).

A cincia întrebare: De ce textele Conciliului și ale Magisteriului succesiv nu folosesc titlul de „Biserică” cu referire la acele Comunități creștine născute din Reforma din secolul al XVI-lea?

Răspuns: Potrivit doctrinei catolice, aceste Comunități nu se bucură de succesiunea apostolică în sacramentul Ordinului, și de aceea sunt lipsite de un element constitutiv al Bisericii. Aceste Comunitățile ecleziale care, în special din cauza absenței preoției sacramentale, nu au păstrat substanța genuină și integrală a Misterului euharistic, nu pot, potrivit doctrinei catolice, să fie numite „Biserici” în sens propriu (Dominus Iesus, 17).

Suveranul Pontif Benedict al XVI-lea, în audiența acordată Cardinalului prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, a aprobat și confirmat aceste Răspunsuri, adoptate în Sesiunea plenară a Congregației, și a dispus publicarea lor.

Roma, de la sediul Congregației pentru Doctrina Credinței, 29 iunie 2007, în Solemnitatea Ss. Apostoli Petru și Paul.

Semnează Cardinalul William Joseph Levada și Arhiepiscopul Angelo Amato S.D.B.