Predica pr. Cantalamessa din Vinerea Sfântă

Predica pr. Raniero Cantalamessa
predicatorul Casei Pontificale
din Vinerea Sfântă
vineri, 2 aprilie 2021

În ziua de 3 octombrie a anului trecut, pe mormântul Sfântului Francisc din Assisi, Sfântul Părinte semna scrisoarea sa enciclică despre fraternitate „Fratres omnes”, Fratelli tutti. În scurt timp, ea a trezit în multe inimi aspirația către această valoare universală, a evidențiat numeroasele răni aduse acesteia în lumea de astăzi, a indicat câteva modalități de a ajunge la o fraternitate umană reală și dreaptă și i-a îndemnat pe toți – persoane și instituții – să se dedice acesteia.

Enciclica se adresează în general unui public foarte larg, din interiorul și din afara Bisericii: practic, omenirii întregi. Acoperă multe sectoare ale vieții: de la sfera privată la cea publică, de la domeniul religios, la cel social și politic. Ținând cont de acest orizont universal, ea evită – în mod justificat – să restrângă discuția la ceea ce ține în mod specific și exclusiv de creștini. Însă, spre sfârșitul enciclicei, există un paragraf în care fundamentul evanghelic al fraternității este sintetizat în cuvinte puține, dar intense. Spune așa:

„Alții își potolesc setea din alte izvoare. Pentru noi, acest izvor de demnitate umană și de fraternitate se află în Evanghelia lui Isus Cristos. Din ea izvorăște, pentru gândirea creștină și pentru acțiunea Bisericii, primatul acordat relației, întâlnirii cu misterul sacru din celălalt, comuniunii universale cu omenirea întreagă ca vocație a tuturor.” (Fratelli tutti, nr. 277)

Misterul pe care îl celebrăm ne îndeamnă să ne concentrăm tocmai asupra acestui fundament cristologic al fraternității, deoarece ea a fost inaugurată pe cruce.

În Noul Testament, termenul „frate” se referă, în sens principal, la persoana născută din același tată și aceeași mamă. În al doilea rând, sunt numiți „frați” cei care aparțin aceluiași popor ori aceleiași națiuni. Astfel Paul spune că este dispus să devină anatema, separat de Cristos, spre folosul fraților săi după trup, care sunt israeliții (cf. Rom 9,3). Este clar că în aceste contexte, ca și în alte, termenul „frați” include bărbați și femei, frați și surori.

În această perspectivă lărgită se ajunge la a numi frate pe orice persoană umană, pentru că așa este. Frate este cel pe care Biblia îl numește „aproapele”. „Cine îl iubește sau nu-l iubește pe fratele său…” (cf. 1In 2,9) înseamnă: cine îl iubește sau nu-l iubește pe aproapele său. Atunci când Isus spune: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut” (Mt 25,40), se referă la orice persoană umană care are nevoie de ajutor.

Dar, pe lângă toate aceste semnificații, în Noul Testament termenul „frate” indică tot mai clar o anumită categorie de persoane. Frați între ei sunt ucenicii lui Isus, cei care primesc învățăturile lui. „Cine este mama mea și cine sunt frații mei? […] Oricine face voința Tatălui meu din ceruri, acela îmi este și frate și soră și mamă”(Mt 12,48-50).

În acest sens, Paștele marchează o etapă nouă și decisivă. Datorită acesteia, Cristos devine – spune Paul – „primul născut între mulți frați” (Rom 8,29). Ucenicii devin frați într-un sens nou și foarte profund: ei împărtășesc nu numai învățătura lui Isus, ci și Duhul său, viața lui nouă, ca înviat. Este semnificativ faptul că numai după învierea sa Isus i-a numit, pentru prima oară, pe discipolii săi în mod direct „frați”: „Du-te la frații mei – îi spune Mariei Magdalena – și spune-le: «Mă urc la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru»!” (In 20,17). „Cel care sfințește și cei sfințiți – citim în Scrisoarea către evrei – toți au aceeași origine. De aceea nu se rușinează să-i numească frați”(Ev 2,11).

După Paști, termenul frate este cel mai des folosit cu acest sens; îl indică pe fratele în credință, pe membrul comunității creștine. Și în acest caz, frați „de sânge”, dar în sângele lui Cristos! Acest lucru face din fraternitatea în Cristos ceva unic și transcendent, în comparație cu orice alt tip de fraternitate și asta deoarece Cristos este și Dumnezeu. Ea nu înlocuiește alte tipuri de fraternitate, bazate pe familie, națiune sau rasă, ci le încununează. Toate ființele umane sunt frați, fiind creaturi ale aceluiași Dumnezeu și Tată. Credința creștină adaugă la toate acestea un al doilea motiv hotărâtor. Suntem frați nu numai prin creație, ci și prin răscumpărare; și asta nu numai pentru că avem cu toții același Tată, ci pentru că avem cu toții același frate, pe Cristos, care este „primul născut dintre mulți frați”.

* * *

Având în vedere toate acestea, venerabili Părinți, fraților și surorilor, trebuie să facem acum câteva reflecții actuale. Fraternitatea se construiește începând de aproape – într-un mod simplu, ar spune Sfântul nostru Părinte – , nu cu planuri mărețe, cu obiective ambițioase și abstracte. Asta înseamnă că fraternitatea universală începe, în ce ne privește, cu fraternitatea din Biserica Catolică. Las deoparte, de data aceasta, și al doilea cerc care este fraternitatea dintre toți care cred în Cristos, adică ecumenismul.

Fraternitatea catolică este rănită! Cămașa lui Cristos a fost sfâșiată de diviziunile dintre Biserici; dar, ceea ce nu este mai puțin grav e că fiecare bucată din cămașă este adesea împărțită, la rândul ei, în alte bucăți. Mă refer desigur la caracteristica umană a acesteia, pentru că nimeni nu va putea vreodată sfâșia adevărata cămașă a lui Cristos, care este trupul său mistic însuflețit de Duhul Sfânt. În ochii lui Dumnezeu, Biserica este „una, sfântă, catolică și apostolică”, și așa va rămâne până la sfârșitul lumii. Totuși, acest lucru nu ne scuză diviziunile, ci le face mai vinovate și trebuie să ne facă să dorim și mai mult să le vindecăm.

Care este cea mai frecventă cauză a diviziunilor dintre catolici? Nu este dogma, nu sunt sacramentele și slujirile sacre: toate acesta sunt lucruri pe care, prin harul special al lui Dumnezeu, le păstrăm întregi și unanime. Este opțiunea politică, atunci când capătă prioritate în fața celei religioase și ecleziale și îmbrățișează o ideologie, uitând cu totul valoarea și obligația ascultării în Biserică. În unele părți ale lumii, acesta este adevăratul factor al divizării, chiar dacă este trecut sub tăcere ori negat cu dispreț. Acest lucru înseamnă că „împărăția acestei lumi” a devenit mai importantă, în inima proprie, decât Împărăția lui Dumnezeu.

Cred că asupra acestui lucru suntem cu toții chemați să facem o serioasă examinare a conștiinței și să ne convertim. Aceasta este lucrarea prin excelență a celui al cărui nume este „diabolos”, adică a dezbinătorului, a dușmanului care semănă zâzanie, așa cum îl definește Isus în parabola sa (cf. Mt 13,25).

* * *

Trebuie să învățăm din Evanghelie și din exemplul dat de Isus. În jurul lui exista o puternică polarizare politică. Erau patru partide: fariseii, saduceii, irodienii și zeloții. Isus nu s-a alăturat nici unuia dintre acestea și a rezistat cu putere încercării de a fi atras de o parte sau de alta. Comunitatea creștină primară l-a urmat cu fidelitate pe acest drum. Acest lucru este un exemplu în mod deosebit pentru păstori, care trebuie să fie păstori ai întregii turme, nu doar a unei părți din ea. De aceea, ei sunt primii care trebuie să facă o examinare serioasă a conștiinței și să se întrebe încotro își conduc turma: dacă înspre partea lor sau înspre partea lui Isus. Conciliul Vatican II le încredințează îndeosebi laicilor îndatorirea de a pune în practică indicațiile sociale, economice și politici ale Evangheliei – pentru că sunt, în Evanghelie -, prin alegeri politice chiar variate, cu condiția să fie mereu respectuoase față de ceilalți și pașnice.

* * *

Dacă există o carismă sau un dar specific Bisericii Catolice, pe care aceasta trebuie să-l cultive spre folosul tuturor Bisericilor, este darul unității. Recenta călătorie a Sfântului Părinte în Irak ne-a făcut să experimentăm îndeaproape ce înseamnă, pentru cine este asuprit sau a supraviețuit războaielor și persecuțiilor, să te simți parte a unui trup universal, alături de cineva care poate face ca restul lumii să audă strigătul tău și să facă să renască speranța. S-a împlinit încă o dată misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o lui Petru: „Întărește-i pe frații tăi” (Lc 22,32).

Către Cel care a murit pe cruce „pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiți ai lui Dumnezeu” (In 11,52) înălțăm, în această zi, „cu inimă căită și în spirit de umilință”, rugăciunea pe care Biserica o face la fiecare Liturghie, înainte de Împărtășanie:

„Doamne Isuse Cristoase, care le-ai zis apostolilor tăi: «Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă», nu privi la păcatele noastre, ci la credința Bisericii tale și binevoiește a-i dărui pacea și unirea, după voința ta. Care viețuiești și domnești în vecii vecilor. Amin.”

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 02.04.2021
Publicarea pe acest sit: 03.04.2021
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?