Predica Papei la Liturghia crismei

Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 1 aprilie 2021

Evanghelia ne prezintă o schimbare de sentimente în persoanele care îl ascultă pe Domnul. Schimbarea este dramatică și ne arată cât de mult sunt legate persecuția și crucea cu vestirea evangheliei. Admirația provocată de cuvintele de har care ieșeau din gura lui Isus a durat puțin în sufletul oamenilor din Nazaret. O frază pe care cineva a murmurat-o în șoaptă: „Dar cine este acesta? Fiul lui Iosif?” (cf. Lc 4,22). Fraza aceea a devenit „virală” în mod ascuns. Și toți: „Dar cine este acesta? Nu este fiul lui Iosif?”

Este vorba de una din acele fraze ambigue care se abandonează în trecere. Unul o poate folosi pentru a exprima cu bucurie: „Ce uimire că unul cu origini așa de umile vorbește cu această autoritate!” Și un altul poate s-o folosească pentru a spune cu dispreț: „Și acesta de unde a ieșit? Cine crede că este?” Dacă suntem atenți, fraza se repetă atunci când apostolii, în ziua de Rusalii, plini de Duh Sfânt încep să predice evanghelia. Cineva a spus: „Oare nu sunt galileeni toți aceștia care vorbesc?” (Fap 2,7). Și în timp ce unii au primit cuvântul, alții i-au considerat beți.

În mod formal ar părea că se lăsa deschisă o alegere însă, dacă luăm în considerare toate efectele, în acel context concret, aceste cuvinte conțineau un germen de violență care s-a dezlănțuit împotriva lui Isus.

Este vorba de o „frază stimulantă”[1], ca atunci când unul spune: „Asta e prea mult!” și îl agresează pe celălalt sau pleacă.

Domnul, care uneori făcea tăcere sau pleca pe malul celălalt, de această dată n-a renunțat să comenteze, ci a demascat logica răutăcioasă care se ascundea sub aparența unei simple bârfe de sat. „Fără îndoială îmi veți zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuți! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă și aici, în patria ta!»” (Lc 4,23). „Vindecă-te pe tine însuți…”.

„Să se salveze pe sine însuși”. Aici se află otrava! Este aceeași frază care îl va urma pe Domnul până la Cruce: „I-a salvat pe alții! Să se salveze pe sine însuși” (Lc 23,35); „și să ne salveze și pe noi”, va adăuga unul din cei doi tâlhari (cf. v. 39).

Domnul, ca întotdeauna, nu dialoghează cu duhul rău, răspunde numai cu Scriptura. Nici măcar profeții Ilie și Elizeu n-au fost acceptați de compatrioții lor și, în schimb, au fost acceptați din partea unei văduve feniciene și a unui sirian bolnav de lepră: doi străini, două persoane de altă religie. Faptele lovesc în semn și provoacă efectul pe care l-a profețit Simeon, acel bătrân carismatic: că Isus va fi „semn de contradicție” (semeion antilegomenon) (Lc 2,34)[2].

Cuvântul lui Isus are puterea de a scoate la iveală ceea ce unul poartă în inimă, care de obicei este un amestec, ca grâul cu neghina. Și asta provoacă luptă spirituală. Văzând gesturile de milostivire supraabundentă ale Domnului și ascultând fericirile sale și acei „vai vouă!” din evanghelie, sunt obligați să discearnă și să aleagă. În acest caz cuvântul său n-a fost primit și asta a făcut în așa fel încât mulțimea, aprinsă de mânie, a încercat să-i ia viața. Însă nu era încă „ora” și Domnul, ne spune evanghelia, „trecând prin mijlocul lor, a plecat” (Lc 4,30).

Nu era ora, însă viteza cu care s-au dezlănțuit furia și ferocitatea îndârjirii, capabilă să-l ucidă pe Domnul chiar în acel moment, ne arată că mereu este ora. Și asta este ceea ce doresc să împărtășesc astăzi cu voi, dragi preoți: că ora vestirii bucuroase și ora persecuției și a crucii merg împreună.

Vestirea evangheliei este legată mereu cu îmbrățișarea unei cruci concrete. Lumina blândă a cuvântului generează claritate în inimi bine dispuse și dezorientare și refuz în cele care nu sunt bine dispuse. Asta o vedem constant în evanghelie.

Sămânța bună semănată în teren aduce rod – o sută, șaizeci, treizeci mai mult -, însă trezește și invidia dușmanului care în mod obsesiv începe să semene neghină în timpul nopții (cf. Mt 13,24-30.36-43).

Duioșia tatălui milostiv îl atrage în mod irezistibil pe fiul rătăcitor pentru ca să se întoarcă acasă, însă provoacă și indignarea și resentimentul fiului mai mare (cf. Lc 15,11-32).

Generozitatea stăpânului viei este motiv de recunoștință pentru lucrătorii de la ultima oră, dar este și motiv de comentarii aspre pentru cei dintâi, care se simt ofensați pentru că stăpânul lor este bun (cf. Mt 20,1-16).

Apropierea lui Isus care merge să mănânce cu păcătoșii câștigă inimi ca aceea a lui Zaheu, aceea a lui Matei, aceea a samaritenei…, dar provoacă și sentimente de dispreț în cei care se cred drepți.

Mărinimia acelui om care îl trimite pe fiul său crezând că va fi respectat de viticultori, dezlănțuie totuși în ei o ferocitate în afara oricărei măsuri: suntem în fața misterului fărădelegii, care duce la uciderea Celui Drept (cf. Mt 21,33-46).

Toate acestea, iubiți frați preoți, ne arată că anunțarea veștii bune este legată în mod misterios cu persecuția și cu crucea.

Sfântul Ignațiu de Loyola, în contemplarea Nașterii Domnului – scuzați-mi această publicitate de familie -, în acea contemplare a Nașterii Domnului exprimă acest adevăr evanghelic atunci când ne face să observăm și să luăm în considerare ceea ce fac Sfântul Iosif și Sfânta Fecioară Maria: „De exemplu, merg și se străduiesc pentru ca Domnul să se nască într-o sărăcie extremă și, după ce a suferit foame și sete, cald și frig, injurii și batjocuri, să moară pe cruce. Și toate acestea pentru mine. După aceea – adaugă Ignațiu -, reflectând, să scop vreun rod spiritual” (Exerciții spirituale, 116). Bucuria nașterii Domnului, durerea crucii, persecuția.

Ce reflecție putem face pentru a scoate profit pentru viața noastră sacerdotală contemplând această prezență precoce a crucii – a neînțelegerii, a refuzului, a persecuției – la începutul și chiar în inima predicii evanghelice?

Îmi vin în minte două reflecții.

Prima: nu uimește a constata că crucea este prezentă în viața Domnului la începutul activității sale și chiar înainte de nașterea sa. Este prezentă deja în prima tulburare a Mariei în fața veștii îngerului; este prezentă în nesomnul lui Iosif când se simte obligat să o părăsească pe logodnica sa; este prezentă în persecuția lui Irod și în suferințele pe care le îndură Sfânta Familie, egale cu acelea ale atâtor familii care trebuie să meargă în exil din propria patrie.

Această realitate ne deschide la misterul crucii trăite „dinainte”. Ne face să înțelegem că crucea nu este un fapt a posteriori, un fapt ocazional, produs de o conjunctură în viața Domnului. Este adevărat că toți călăii din istorie fac să apară crucea ca și cum ar fi o daună colaterală, dar nu este așa: crucea nu depinde de circumstanțe. Marile cruci ale omenirii și micile – să spunem așa – cruci ale noastre, a fiecăruia dintre noi, nu depind de circumstanțe.

Pentru că Domnul a îmbrățișat crucea în toată integritatea sa? De ce Isus a îmbrățișat întreaga pătimire? A îmbrățișat trădarea și abandonarea prietenilor săi deja de la ultima cină, a acceptat detenția ilegală, judecata sumară, sentința disproporționată, răutatea fără motiv a palmelor și scuipăturilor gratuite… Dacă circumstanțele ar determina puterea mântuitoare a Crucii, Domnul n-ar fi îmbrățișat toate. Însă atunci când a fost ora sa, el a îmbrățișat crucea întreagă. Pentru că în cruce nu este ambiguitate! Crucea nu se negociază.

A doua reflecție este următoarea. Este adevărat că există ceva din cruce care este parte integrantă a condiției noastre umane, a limitei și a fragilității. Însă este adevărat și că există ceva din ceea ce se întâmplă în cruce care nu este inerentă în fragilitatea noastră, ci este mușcătura șarpelui, care, văzând răstignitul lipsit de apărare, îl mușcă și încearcă să-l otrăvească și să discrediteze toată opera sa. Mușcătură care încearcă să scandalizeze – aceasta este o epocă a scandalurilor -, mușcătură care încearcă să imobilizeze și să facă sterilă și nesemnificativă orice slujire și jertfă de iubire pentru ceilalți. Este otrava celui rău care continuă să insiste: salvează-te pe tine însuți.

Și în această mușcătură, cruntă și dureroasă, care pretinde că este mortală, apare la sfârșit triumful lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne-a arătat că lucrurile s-au inversat cu Isus răstignit: mușcând carnea Domnului, diavolul nu l-a otrăvit – în el a găsit numai blândețe infinită și ascultare față de voința Tatălui – ci, dimpotrivă, unită cu înșelăciunea crucii a înghițit carnea Domnului, care a fost otravă pentru el și a devenit pentru noi antidotul care neutralizează puterea celui rău[3].

Acestea sunt reflecțiile. Să-i cerem Domnului harul de a scoate profit din aceste învățături: există cruce în vestirea evangheliei, este adevărat, dar este o cruce care mântuiește. Pacificată cu sângele lui Isus, este o cruce cu forța victoriei lui Cristos care înfrânge răul, care ne eliberează de Cel Rău. A o îmbrățișa cu Isus și asemenea lui, deja „dinainte” de a merge să predice, ne permite să discernem și să respingem otrava scandalului cu care diavolul va încerca să ne otrăvească atunci când pe neașteptate va veni o cruce în viața noastră.

„Dar noi nu suntem dintre cei care se întorc spre pieire (hypostoles)” (Evr 10,39) spune autorul Scrisorii către Evrei. „Dar noi nu suntem dintre cei care se întorc spre pieire”, este sfatul pe care ni-l dă: noi nu ne scandalizăm, pentru că nu s-a scandalizat Isus văzând că vestea sa bună de mântuire adresată săracilor nu răsuna curată, ci în mijlocul urletelor și amenințărilor celor care nu voiau să audă cuvântul său sau voiau s-o reducă la legalisme (moraliști, clericaliști…).

Noi nu ne scandalizăm pentru că nu s-a scandalizat Isus trebuind să vindece bolnavi și să elibereze prizonieri în mijlocul discuțiilor și controverselor moraliste, legaliste, clericale pe care le provoca de fiecare dată când făcea binele.

Nu ne scandalizăm pentru că nu s-a scandalizat Isus trebuind să dea vederea orbilor în mijlocul oamenilor care închideau ochii pentru a nu vedea sau priveau în cealaltă parte.

Nu ne scandalizăm pentru că nu s-a scandalizat Isus de faptul că predica sa despre anul de har al Domnului – un an care este întreaga istorie – a provocat un scandal public în ceea ce astăzi ar ocupa abia pagina a treia a unui ziar de provincie.

Și nu ne scandalizăm pentru că vestirea evangheliei nu primește eficacitatea sa de la cuvintele noastre elocvente, ci de la forța crucii (cf. 1Cor 1,17).

Din modul în care îmbrățișăm crucea vestind evanghelia – cu faptele și, dacă este necesar, cu cuvintele – se manifestă două lucruri: că suferințele pe care ni le provoacă evanghelia nu sunt ale noastre, ci „suferințele lui Cristos în noi” (2Cor 1,5) și că „nu ne vestim pe noi înșine, ci pe Isus Cristos Domnul” și noi suntem „sclavi de dragul lui Isus” (2Cor 4,5).

Doresc să închei cu o amintire. Odată, într-un moment foarte întunecat din viața mea, ceream un har Domnului, ca să mă elibereze dintr-o situație dură și dificilă. Un moment întunecat. Am mers să predic exercițiile spirituale unor călugărițe și în ultima zi, așa cum era obișnuit în acel timp, s-au spovedit. A venit o soră foarte bătrână, cu ochii clari, chiar luminoși. Era o femeie a lui Dumnezeu. Atunci am simțit dorința de a-i cere pentru mine și i-am spus: „Soră, ca pocăință să vă rugați pentru mine, pentru că am nevoie de un har. Să-l cereți de la Domnul. Și dacă dumneavoastră îl cereți de la Domnul, mi-l va da cu siguranță”. Ea a făcut tăcere, a așteptat puțin, ca și cum s-ar ruga, și apoi m-a privit și mi-a spus: „Cu siguranță Domnul vă va da harul, dar să nu greșiți: vi-l va da cu modul său divin”. Asta mi-a făcut mult bine: a auzi că Domnul ne dă mereu ceea ce îi cerem, dar face asta în modul său divin. Acest mod implică crucea. Nu din mazochism, ci din iubire, din iubire până la sfârșit[4].

Note:
[1] Ca acelea pe care le indică un maestru spiritual, părintele Claude Judde; una din acele fraze care însoțesc deciziile noastre și conțin „ultimul cuvânt”, acela care conduce la decizie și mișcă o persoană sau un grup să acționeze. Cf. C. Judde, Œuvres spirituaelles II, 1883, Instruction sur la connaissance de soi même, 313-319, în M.Á. FIORITO, Buscar y hallar la voluntad de Dios, Bs. As., Paulinas, 2000, 248 șu.
[2] „Antilegomenon” înseamnă că se va vorbi împotriva lui, că unii vor vorbi de bine și alții de rău.
[3] Cf. Centuria 1, 8-13.
[4] Cf. Omilia la Liturghia de la „Sfânta Marta”, 29 mai 2013.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 18.04.2019
Publicarea pe acest sit: 02.04.2021
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.