Predica Papei la sărbătoarea Corpus Christi

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la sărbătoarea Corpus Christi
duminică, 23 iunie 2019

Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută astăzi să descoperim două verbe simple, două verbe esențiale pentru viața de fiecare zi: a cuvânta și a da.

A cuvânta. Melchisedec, în prima lectură, spune: „Binecuvântat să fie Abram de Dumnezeul cel Preaînalt și binecuvântat să fie Dumnezeu cel Preaînalt” (Gen 14,19-20). A cuvânta al lui Melchisedec înseamnă a binecuvânta. Îl binecuvântează pe Abraham, în care vor fi binecuvântate toate familiile de pe pământ (cf. Gen 12,3; Gal 3,8). Totul pornește de la binecuvântare: cuvintele de bine generează o istorie de bine. Același lucru se întâmplă în Evanghelie: înainte de a înmulți pâinile, Isus le binecuvântează: „luând cele cinci pâini și cei doi pești, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt și le-a dat discipolilor” (Lc 9,16). Binecuvântarea face din cinci pâini hrană pentru o mulțime: face să curgă o cascadă de bine.

De ce binecuvântarea face bine? Pentru că înseamnă a transforma cuvântul în dar. Când se binecuvântează, nu se face ceva pentru sine, ci pentru alții. A binecuvânta nu înseamnă a spune cuvinte frumoase, nu înseamnă a folosi cuvinte de circumstanță: nu; înseamnă a cuvânta bine, a cuvânta cu iubire. Așa a făcut Melchisedec, spunând spontan bine despre Abraham, fără ca acesta să fi spus sau făcut ceva pentru el. Așa a făcut Isus, arătând semnificația binecuvântării cu împărțirea gratuită a pâinilor. De câte ori și noi am fost binecuvântați, în biserică sau în casele noastre, de câte ori am primit cuvinte care ne-au făcut bine, sau un semn al crucii pe frunte… Am devenit binecuvântați în ziua Botezului, iar la sfârșitul fiecărei Liturghii suntem binecuvântați. Euharistia este o școală de binecuvântare. Dumnezeu cuvântează bine despre noi, fiii săi iubiți, și astfel ne încurajează să mergem înainte. Și noi îl binecuvântăm pe Dumnezeu în adunările noastre (cf. Ps 68,27), regăsind gustul laudei, care eliberează și vindecă inima. Venim la Liturghie cu certitudinea de a fi binecuvântați de Domnul și ieșim pentru a binecuvânta la rândul nostru, pentru a fi canale de bine în lume.

Și pentru noi: este important ca noi păstorii să ne amintim să binecuvântăm poporul lui Dumnezeu. Dragi preoți, să nu vă fie frică să binecuvântați, să binecuvântați poporul lui Dumnezeu; dragi preoți, mergeți înainte cu binecuvântarea: Domnul dorește să cuvânteze bine despre poporul său, este bucuros să-și facă simțit afectul său față de noi. Și numai fiind binecuvântați putem să-i binecuvântăm pe alții cu aceeași ungere de iubire. În schimb este trist a vedea cu câtă ușurință astăzi se face contrariul: se blestemă, se disprețuiește, se insultă. Cuprinși de prea multă frenezie, nu se mai stăpânesc și se revarsă furia peste toate și peste toți. Din păcate adesea cel care strigă mai mult și mai tare, cel care este mai furios pare să aibă dreptate și să aibă consens. Să nu ne lăsăm contagiați de aroganță, să nu ne lăsăm invadați de amărăciune, noi care mâncăm Pâinea care are în sine toată desfătarea. Poporul lui Dumnezeu iubește lauda, nu trăiește din plângeri; este făcut pentru binecuvântări, nu pentru plângeri. În fața Euharistiei, a lui Isus făcut Pâine, a acestei Pâini umile care cuprinde totul Bisericii, învățăm să binecuvântăm ceea ce avem, să-l lăudăm pe Dumnezeu, să binecuvântăm și să nu blestemăm trecutul nostru, să dăruim cuvinte bune altora.

Al doilea verb este a da. După „a cuvânta” urmează „a da”, ca pentru Abraham care, binecuvântat de Melchisedec, „i-a dat a zecea parte din toate” (Gen 14,20). Ca pentru Isus care, după ce a rostit binecuvântarea, a dat pâinea pentru ca să fie împărțită, dezvăluindu-i astfel semnificația cea mai frumoasă: pâinea nu este numai produs de consum, este mijloc de împărtășire. De fapt, în mod surprinzător, în relatarea înmulțirii pâinilor nu se vorbește niciodată de înmulțire. Dimpotrivă, verbele folosite sunt „a frânge, a da, a împărți” (cf. Lc 9,16). Așadar, nu se subliniază înmulțirea, ci îm-părtășirea. Este important: Isus nu face o magie, nu transformă cele cinci pâini în cinci mii pentru a spune după aceea: „Acum împărțiți-le”. Nu. Isus se roagă, binecuvântează acele cinci pâini și începe să le frângă, încrezându-se în Tatăl. Și acele cinci pâini nu se mai termină. Aceasta nu este magie, este încredere în Dumnezeu și în providența sa.

În lume se încearcă mereu să fie mărite câștigurile, sau să umfle facturile… Da, dar care este scopul? Este a da sau a avea? A împărtăși sau a acumula? „Economia” Evangheliei înmulțește împărtășind, hrănește împărțind, nu satisface pofta câtorva, ci dă viață lumii (cf. In 6,33). Nu a avea, ci a da este verbul lui Isus.

Este peremptorie cererea pe care El o face discipolilor: „Dați-le voi să mănânce” (Lc 9,13). Să încercăm să ne imaginăm raționamentele pe care le-au făcut discipolii: „Nu avem pâine pentru noi și trebuie să ne gândim la alții. De ce trebuie să le dăm să mănânce, dacă ei au venit să-l asculte pe Învățătorul nostru? Dacă n-au adus de mâncare, să se întoarcă acasă, este problema lor, sau să ne dea bani și vom cumpăra”. Nu sunt raționamente greșite, dar nu sunt cele ale lui Isus, care nu aude motive: dați-le voi înșivă să mănânce. Ceea ce avem aduce rod dacă-l dăm – iată ce vrea să spună Isus -; și nu contează dacă este puțin sau mult. Domnul face lucruri mari cu puținătatea noastră, precum cu cele cinci pâini. El nu face minuni cu acțiuni spectaculoase, nu are bagheta magică, ci acționează cu lucruri umile. Atotputernicia lui Dumnezeu este una umilă, făcută numai din iubire. Și iubirea face lucruri mari cu lucrurile mici. Euharistia ne învață asta: acolo este închis Dumnezeu într-o bucățică de pâine. Simplă, esențială, Pâine frântă și împărtășită, Euharistia pe care o primim ne transmite mentalitatea lui Dumnezeu. Și ne face să dăm noi înșine altora antidotul împotriva lui „îmi pare rău, dar nu mă interesează”, împotriva lui „nu am timp, nu pot, nu este treaba mea”. Împotriva lui a privi în altă parte.

În orașul nostru înfometat de iubire și de îngrijire, care suferă de degradare și abandonare, în fața atâtor bătrâni singuri, a familiilor aflate în dificultate, a tinerilor care cu greu își câștigă pâinea și alimentează vise, Domnul îți spune: „Dă-le tu însuți să mănânce”. Și tu poți răspunde: „Am puțin, nu sunt capabil de aceste lucruri”. Nu este adevărat, puținul tău este mult în ochii lui Isus dacă nu-l ții pentru tine, dacă îl pui în joc. Și tu, pune-te în joc. Și nu ești singur: ai Euharistia, Pâinea drumului, Pâinea lui Isus. Și în seara asta vom fi hrăniți de Trupul său dăruit. Dacă-l primim cu inima, această Pâine va elibera în noi forța iubirii: ne vom simți binecuvântați și iubiți și vom vrea să binecuvântăm și să iubim, începând de aici, de la orașul nostru, de la străzile pe care le vom parcurge în această seară. Domnul vine pe străzile noastre pentru a cuvânta-bine, a cuvânta bine despre noi și pentru a ne da curaj, a ne da curaj nouă. Ne cere și nouă să fim binecuvântare și dar.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.06.2019
Publicarea pe acest sit: 23.06.2019
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.