Predica Papei la Sanctuarul de la Altötting

Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în fața Sanctuarului de la Altötting
luni, 11 septembrie 2006

Dragi frați și surori!

În prima lectură, în psalmul responsorial și în Evanghelia de astăzi, de trei ori deci și în trei moduri diferite, o vedem pe Maria, Maica Domnului, ca femeie a rugăciunii. În Faptele Apostolilor o găsim în mijlocul comunității apostolilor adunați în Cenacol, rugându-se ca Domnul, acum înălțat la Tatăl, să își împlinească promisiunea: „Voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt, nu după multe zile” (1,5). Maria conduce în rugăciune Biserica ce se naște; ea este într-un fel Biserica rugătoare în persoană. Și astfel, împreună cu marea comunitate a sfinților și ca centru a ei, ea stă și astăzi în fața lui Dumnezeu mijlocind pentru noi, cerând Fiului ei să îl trimită din nou pe Duhul Sfânt în Biserică și în lume, să înnoiască fața pământului.

Ca răspuns al nostru la această lectură cântăm cu Maria marele imn de laudă pe care ea l-a înălțat după ce Elisabeta a numit-o fericită datorită credinței ei. Este o rugăciune de mulțumire, de bucurie în Dumnezeu, de binecuvântare pentru marile Sale opere. Scopul acestui imn este clar încă de la primele cuvinte: „Sufletul meu îl preamărește – adică îl face mare – pe Domnul.” A-l face mare pe Domnul înseamnă a-i da un loc în lume, în viețile noastre, a-l lăsa să intre în timpul nostru și în acțiunile noastre: aceasta este în cele din urmă esența adevăratei rugăciuni. Când Dumnezeu devine mare, omul nu devine mic: devine mare și omul, și lumea se umple de lumină.

În pasajul evanghelic, Maria îi adresează Fiului ei o cere în favoarea prietenilor care se află într-o situație dificilă. La prima vedere pare a fi o conversație cu totul umană între Mamă și Fiul ei, fiind într-adevăr un dialog profund uman. Și totuși, Maria nu se adresează lui Isus ca unui simplu om, pe a cărui capacitate și disponibilitate de a ajuta poate ea conta. Ea încredințează o nevoie umană puterii Lui – o putere care trece dincolo de capacitatea și disponibilitatea umană. Și astfel, în acest dialog cu Isus o vedem cu adevărat ca Mamă care cere, care mijlocește. Merită să aprofundăm puțin mai mult acest pasaj al Evangheliei, pentru a-i înțelege mai bine pe Isus și pe Maria, dar și pentru a învăța de la Maria cum să ne rugăm. Maria nu îi cere cu adevărat ceva lui Isus; ea îi spune doar: „Nu mai au vin” (Ioan 2,3). În Țara Sfântă căsătoriile erau celebrate timp de o săptămână întreagă; tot orașul lua parte și în consecință se consuma mult vin. Acum mirii se aflau într-o situație dificilă, și Maria îi spune pur și simplu acest lucru lui Isus. Ea nu îi spune lui Isus ce să facă. Nu îi cere ceva în special și cu siguranță nu îi cere să facă un miracol prin care să producă vin. Ea doar îi încredințează lui Isus problema și îl lasă pe El să decidă cum să acționeze. În simplele cuvinte ale Mamei lui Isus vedem astfel două lucruri: pe de o parte grija ei afectuoasă față de oameni, acea atenție maternă care o face sensibilă la problemele celorlalți. Vedem bunătatea inimii ei și disponibilitatea ei de a ajuta. Aceasta este Mama la care de secole oamenii au venit în pelerinaj aici la Altötting. Ei îi încredințăm grijile, nevoile și durerile noastre. Disponibilitatea ei maternă de a ajuta, pe care ne bazăm, apare pentru prima oară aici în Sfânta Scriptură. Dar pe lângă acest prim aspect, care ne este tuturor foarte cunoscut, mai este unul, care poate fi ușor trecut cu vederea: Maria lasă totul la judecata Domnului. La Nazaret ea și-a predat voința, supunând-o voinței lui Dumnezeu: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1,38). Și aceasta continuă să fie atitudinea ei fundamentală. Astfel ne învață ea să ne rugăm: nu căutând să ne afirmăm propria voință și propriile dorințe în fața lui Dumnezeu, ci lăsându-l pe El să decidă ce dorește să facă. De la Maria învățăm bunătatea și disponibilitatea de a ajuta, dar și umilința și generozitatea de a accepta voința lui Dumnezeu, cu convingerea fermă că răspunsul Lui la rugăciunile noastre va fi spre adevăratul nostru bine.

Dacă toate acestea ne ajută să înțelegem atitudinea și cuvintele Mariei, ne este încă dificil să înțelegem răspunsul lui Isus. În primul rând nu ne place modul în care i se adresează: „Femeie”. De ce nu îi spune: „Mamă”? În realitate acest apelativ exprimă locul Mariei în istoria mântuirii. Indică spre viitor, spre ceasul răstignirii, când Isus îi va spune: „Femeie, iată-l pe fiul tău – fiule, iat-o pe Mama ta” (cf. Ioan 19,26-27). Anticipează așadar ceasul în care El o va face pe femeie, pe Mama Sa, Mamă a tuturor discipolilor Săi. Pe de altă parte, apelativul „femeie” amintește de relatarea creării Evei: Adam, în mijlocul creației în toată măreția ei, ca ființă umană se simte singur. Atunci este creată Eva, și în ea Adam găsește tovarășa pe care o aștepta și pe care o numește cu apelativul „femeie”. Astfel, în Evanghelia lui Ioan, Maria reprezintă femeia nouă, definitivă, tovarășa Răscumpărătorului, Mama noastră; apelativul, aparent puțin afectuos, exprimă de fapt măreția misiunii ei.

Și mai puțin ne place restul răspunsului lui Isus dat Mariei la Cana: „Ce am eu cu tine, femeie? Încă nu a venit ceasul meu” (cf. Ioan 2,4). Am dori să protestăm: ai multe legat de ea! Ea este cea care ți-a dat carne și sânge, trupul Tău. Și nu doar trupul Tău: cu „da”-ul izvorât din adâncul inimii ei, te-a purtat în pântece și cu iubirea maternă ți-a dat viață și te-a introdus în comunitatea poporului lui Israel. Dacă vorbim astfel cu Isus, ne aflăm deja pe calea cea bună pentru a înțelege răspunsul Său. Pentru că toate acestea trebuie să ne amintească faptul că în Sfânta Scriptură există un paralelism între dialogul Mariei cu Arhanghelul Gabriel, când ea spune: „Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1,38), și pasajul din Scrisoarea către Evrei, care citează cuvintele Psalmului 40 despre dialogul dintre Tată și Fiu – dialog care duce la Întrupare. Fiul Etern îi spune Tatălui: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup… Iată, vin… ca să fac voința Ta, Dumnezeule” (Evrei 10,5-7; cf. Psalm 40,6-8). „Da”-ul Fiului: „Iată, vin… ca să fac voia Ta” și „da”-ul Mariei: „Fie mie după cuvântul Tău” – acest dublu „da” devine un singur „da” și astfel Cuvântul devine trup în Maria. În acest dublu „da” ascultarea Fiului se întrupează, iar Maria îi dă trupul. „Ce am eu cu tine, femeie?” Ceea ce au fiecare unul cu celălalt este în final acest dublu „da” care a dus la Întrupare. La acest punct la unității lor profunde se referă Domnul. Aici, în acest „da” comun spus voinței Tatălui, se găsește răspunsul. Trebuie și noi să ne îndreptăm spre acest punct; și acolo vom găsi răspunsul la întrebările noastre.

Plecând de aici, putem de asemenea înțelege a doua parte a răspunsului lui Isus: „Încă nu a venit ceasul meu.” Isus nu acționează niciodată complet singur și niciodată de dragul de a face pe plac altora. Tatăl este mereu punctul de pornire al acțiunilor Sale, și aceasta este ceea ce îl unește cu Maria, deoarece ea a dorit să își exprime cererea în aceeași unitate de voință cu Tatăl. Și astfel, în mod surprinzător, după ce a auzit răspunsul lui Isus, care în aparență îi respinge cererea, ea poate spune simplu slujitorilor: „Faceți tot ce vă va spune” (Ioan 2,5). Isus nu este un magician, el nu se joacă cu puterile Sale în ceea ce, la urma urmelor, este o problemă privată. El dă un semn, prin care își proclamă ceasul Său, ceasul nunții, ceasul uniunii dintre Dumnezeu și om. El nu doar „face” vin, ci transformă nunta umană într-o imagine a nunții divine, la care Tatăl ne invită prin Fiul și în care El ne dă tot ce este bun. Nunta devine o imagine a Crucii, pe care Dumnezeu și-a arătat iubirea până la sfârșit, dându-se pe sine în Fiul, în trup și sânge – în Fiul care a instituit Sacramentul în care El ni se dă pe sine pentru totdeauna. Astfel o problemă umană este rezolvată într-un mod cu adevărat divin și cererea inițială este îndeplinită din abundență. Ceasul lui Isus nu a sosit încă, dar în semnul transformării apei în vin, în semnul darului festiv, El anticipă deja acum ceasul Său.

„Ceasul” final al lui Isus va fi întoarcerea Sa, la sfârșitul timpurilor. El anticipă însă în mod continuu acest ceas în Euharistie, în care, chiar și acum, El vine mereu la noi. Și face aceasta prin mijlocirea Mamei Sale, prin mijlocirea Bisericii, care îl invocă în rugăciunile Euharistice: „Vino, Doamne Isuse!” În canonul liturgiei, Biserica se roagă în mod constant pentru anticiparea acestui „ceas”, cerând ca el să vină acum și să ne fie dat nouă. Astfel noi dorim să ne lăsăm călăuziți de Maria, de Maica harurilor de la Altötting, de Maica tuturor credincioșilor, spre „ceasul” lui Isus. Să îi cerem darul de a-l recunoaște și de a-l înțelege tot mai mult. Să nu lăsăm ca primirea Lui să se reducă doar la momentul Împărtășaniei. Isus rămâne prezent în Sfânta Ostie și ne așteaptă încontinuu. Aici în Altötting, adorarea Domnului în Euharistie și-a găsit un nou loc în vechea cameră a tezaurului. Maria și Isus merg împreună. Prin Maria dorim să rămânem în dialog cu Domnul și să învățăm cum să îl primim mai bine. Preasfântă Maică a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, așa cum te-ai rugat la Cana pentru miri! Călăuzește-ne spre Isus – întotdeauna! Amin!