Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vesperele celebrate în Bazilica Sf. Ana din Altötting,
cu seminariști și persoane consacrate din Bavaria
luni, 11 septembrie 2006
Dragi prieteni!
În Altötting, acest loc plin de har, ne-am reunit – seminariști în drum spre preoție, preoți, persoane consacrate și membri ai Operei Pontificale pentru vocații speciale de consacrare – în Bazilica Sf. Ana, în fața Sanctuarului fiicei ei, Maica Domnului. Suntem reuniți aici pentru a ne analiza vocația noastră de slujire a lui Isus Cristos și pentru a ne-o înțelege, sub privirea Sfintei Ana, în casa căreia s-a dezvoltat cea mai mare vocație din istoria mântuirii. Maria și-a primit vocația din gura îngerului. În camera noastră îngerul nu intră în mod vizibil, dar cu fiecare dintre noi Domnul are un plan al Său, fiecare este chemat de El, chemat pe nume. Sarcina noastră este deci să învățăm cum să ascultăm, să devenim capabili de a-i percepe chemarea Sa, să fim curajoși și fideli, pentru a-l urma și, la sfârșit, să fim găsiți slujitori demni de încredere, care au lucrat bine cu darul încredințat lor.
Știm că Domnul caută lucrători pentru secerișul Său. El însuși a spus: „Secerișul este mare, însă lucrătorii sunt puțini. Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul Lui” (Matei 9,37-39). De aceea ne-am adunat aici: să adresăm această cerere urgentă Domnului secerișului. Secerișul lui Dumnezeu este într-adevăr mare și are într-adevăr nevoie de lucrători: în așa numita Lume a Treia – America Latină, Africa și Asia – oamenii așteaptă vestitori care să le aducă Evanghelia păcii, vestea bună a Dumnezeului care a devenit om. Dar și în așa numitul Occident, aici între noi, în Germania, și în mari teritorii din Rusia cu adevărat un seceriș mare ar putea fi strâns. Lipsesc însă oamenii care să fie dispuși să lucreze în secerișul lui Dumnezeu. Astăzi este ca atunci când Domnului i s-a făcut milă văzând mulțimile care păreau ca oile fără păstor – oameni care probabil știau să facă multe lucruri, dar pentru care era greu să găsească un sens în viețile lor. Doamne, privește la timpul nostru încercat de multe, care are nevoie de predicatori ai Evangheliei, de mărturisitori ai Tăi, de persoane care pot să indice căile spre trăirea ‘vieții din plin’! Privește la această lume și ai din nou milă! Privește la această lume și trimite lucrători! Cu această cerere batem la ușa lui Dumnezeu; dar cu aceeași cerere și Domnul bate la ușa inimilor noastre. Doamne, mă vrei? Nu este oare ceva prea mare pentru mine? Nu sunt eu prea mic pentru așa ceva? „Nu îți fie teamă”, îi spune îngerul Mariei. „Nu te teme: Eu te-am chemat pe nume”, ne spune Dumnezeu prin profetul Isaia (43,1) fiecăruia dintre noi.
Unde mergem, dacă răspundem cu „da” chemării Domnului? Descrierea cea mai concisă a misiunii preoțești – care este valabilă în același timp și pentru călugări și călugărițe – ne este dată de Evanghelistul Marcu. În episodul chemării celor Doisprezece, el spune: „A constituit Doisprezece, ca să fie cu El și să-i trimită” (3,14). Ca să stea cu El și ca să fie trimiși, să meargă în lume – aceste două lucruri merg împreună și, împreună constituie esența vocației, a preoției. A sta cu El și a fi trimis – două lucruri inseparabile. Numai cine stă „cu El” învață să îl cunoască și poate să îl vestească cu adevărat. Oricine stă cu El, nu păstrează pentru sine ceea ce a găsit, ci caută să îl comunice. Așa s-a întâmplat cu Andrei, care i-a spus fratelui său, Simon: „L-am găsit pe Mesia”. „Și l-a dus la Isus”, adaugă evanghelistul (Ioan 1,42). Sfântul Grigore cel Mare, într-o omilie a sa, spunea odată că îngerii, la orice distanță s-ar duce în misiunile lor, se mișcă mereu în Dumnezeu. Sunt întotdeauna cu El. Plecând de la îngeri, Sfântul Grigore s-a gândit și la Episcopi și la preoți: oriunde merg, ei trebui mereu „să stea cu El”. O știm din experiență: când preoții, din cauza numeroaselor lor ocupații stau tot mai puțin și mai puțin cu Domnul, ei pierd în cele din urmă, în ciuda activității lor uneori eroice, forța interioară care îi susține. Ceea ce fac devine un activism gol. A sta cu El – cum se poate face aceasta? Ei bine, primul lucru și cel mai important pentru preot este Liturghia zilnică, celebrată mereu cu profundă participare interioară. Dacă o celebrăm într-adevăr ca un om al rugăciunii, dacă ne unim cuvintele și acțiunile cu Cuvântul care ne precede și le lăsăm modelate de Celebrarea Euharistică, dacă la Împărtășanie ne lăsăm cu adevărat îmbrățișați de El și îl primim – atunci stăm cu El.
Un alt mod fundamental de a sta cu El este Liturgia Orelor: în ea ne rugăm ca oameni conștienți de nevoia de dialog cu Dumnezeu, pomenindu-i însă în rugăciune și pe toți ceilalți care nu au timpul sau abilitatea pentru aceasta. Dacă dorim ca Celebrarea noastră Euharistică și Liturgia Orelor să rămână pline de semnificație trebuie să ne dedicăm mereu din nou lecturii spirituale a Sfintei Scripturi; nu doar descifrării și explicării cuvintelor din trecut, dar și căutării cuvântului pe care Domnul mi-l adresează mie, personal, acum și aici. Numai astfel vom fi capabili să purtăm Cuvântul inspirat celorlalți, ca fiind Cuvânt prezent și viu al lui Dumnezeu.
Un mod esențial de a sta cu Domnul este Adorația euharistică. Altötting, grație Episcopului Schraml, a obținut o nouă „cameră a tezaurului”. Acolo unde altă dată se păzeau comorile trecutului, obiecte prețioase ale istoriei și ale evlaviei, se află acum locul pentru adevăratul tezaur al Bisericii: prezența permanentă a Domnului în Preasfântul Sacrament. Domnul, într-una din parabolele Sale, ne povestește despre comoara ascunsă în câmp; cine o găsește vinde toate averile sale și cumpără câmpul, deoarece comoara ascunsă acolo depășește orice altă valoare. Comoara ascunsă, binele mai mare decât orice alt bine, este Împărăția lui Dumnezeu – este Isus însuși, Împărăția în persoană. În Ostia sacră este prezent El, adevărata comoară, mereu accesibilă pentru noi. Numai în adorația acestei Prezențe învățăm să îl primim cum se cuvine – învățăm să ne Împărtășim, învățăm din interior celebrarea Euharistiei. Aș vrea să citez în acest context un frumos cuvânt scris de Edith Stein, sfânta copatroană a Europei: „Domnul este prezent în tabernacol cu divinitatea și umanitatea Sa. El este acolo, nu pentru sine, ci pentru noi: deoarece bucuria Sa este să stea cu oamenii. Și pentru că știe că noi, așa cum suntem, avem nevoie de apropierea Sa personală. Consecința pentru câți gândesc și simt normal este aceea de a se simți atrași și de a se opri acolo ori de câte ori pot, atâta timp cât pot” (Gesammelte Werke VII, 136f). Să ne placă să stăm cu Domnul! Acolo putem vorbi cu El despre orice. Putem să îi expunem întrebările noastre, preocupările noastre, neliniștile noastre. Bucuriile noastre. Recunoștința noastră, dezamăgirile noastre, cererile noastre și speranțele noastre. Acolo putem să îi repetăm mereu: „Doamne, trimite lucrători în secerișul Tău! Ajută-mă să fiu un bun lucrător în via Ta!”
Aici, în această Bazilică, gândul nostru se îndreaptă spre Maria, care a trăit viața sa în întregime „cu Isus” și care de aceea era, și continuă să fie, total la dispoziția oamenilor: plăcile votive o dovedesc în mod concret. Și ne gândim la Sfânta sa mamă Ana, și cu ea la importanța mamelor și a taților, a bunicelor și bunicilor, ne gândim la importanța familiei ca ambient de viață și de rugăciune, unde se învață rugăciunea și unde vocațiile pot să se dezvolte.
Aici, la Altötting, ne gândim, evident, în mod particular la bunul frate Konrad. El a renunțat la o mare moștenire, pentru că voia să-l urmeze pe Isus Cristos fără rezerve și să fie total cu El. Așa cum Domnul propune în parabolă, el a ales pentru sine cu adevărat ultimul loc, acela al umilului frate portar. Ca portar la intrare a realizat ceea ce Sfântul Marcu ne spune despre apostoli: acel „a sta cu El” și „a fi trimis” spre oameni. Din chilia sa putea să privească spre tabernacol, „să stea cu El” mereu. Din această contemplație a învățat bunătatea inepuizabilă cu care trata lumea ce aproape neîntrerupt bătea la poarta sa – uneori mai degrabă răutăcios, pentru a-l provoca, alteori cu nerăbdare și zgomotos. Tuturor, prin bunătatea și omenia sa, le-a oferit fără mari cuvinte un mesaj care valora mai mult decât simple cuvinte. Să îl rugăm pe Sfântul frate Konrad să ne ajute să ne ținem privirea fixată asupra Domnului, și astfel să ne ajute să purtăm iubirea lui Dumnezeu oamenilor. Amin.