Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghie celebrată în biserica Gesù
Roma, vineri, 3 ianuarie 2013
Sfântul Paul ne spune, am auzit: „Să aveți în voi acea atitudine care este în Cristos Isus. El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (Fil 2,5-7). Noi, iezuiții, vrem să fim distinși cu numele lui Isus, să milităm sub stindardul crucii Sale, și aceasta înseamnă a avea acea atitudine care este în Cristos. Înseamnă a gândi ca El, a iubi ca El, a vedea ca El, a merge ca El. Înseamnă a face ceea ce a făcut El și cu aceleași sentimente ca ale Lui, cu sentimentele inimii Sale.
Inima lui Cristos este inima unui Dumnezeu care, din iubire, s-a „golit”. Fiecare dintre noi, iezuiții, care îl urmează pe Isus, ar trebui să fie dispus să se golească pe sine însuși. Suntem chemați la această înjosire: să fim niște „goliți”. Să fim oameni care nu trebuie să trăiască centrați asupra lor înșiși, pentru că centrul Societății este Cristos și Biserica Sa. Și Dumnezeu este Deus semper maior, Dumnezeul care ne surprinde mereu. Și dacă Dumnezeul surprizelor nu este în centru, Societatea se dezorientează. Pentru aceasta, a fi iezuit înseamnă a fi o persoană cu gândirea incompletă, cu gândirea deschisă: pentru că gândește mereu privind orizontul care este gloria lui Dumnezeu mereu mai mare, care ne surprinde fără încetare. Și aceasta este neliniștea abisului nostru. Această sfântă și frumoasă neliniște!
Dar, pentru că suntem păcătoși, putem să ne întrebăm dacă inima noastră a păstrat neliniștea căutării sau dacă, în schimb, s-a atrofiat; dacă inima noastră este mereu în tensiune: o inimă care nu se așază comod, nu se închide în ea însăși, ci o inimă care bate ritmul unui drum care trebuie parcurs împreună cu întregul popor credincios al lui Dumnezeu. Trebuie căutat Dumnezeu pentru a-l găsi și trebuie găsit pentru a-l căuta iarăși și întotdeauna. Numai această neliniște a inimii dă pace unui iezuit, o neliniște chiar apostolică, care nu trebuie să ne oprească din a vesti kerygma, din a evangheliza cu curaj. Este neliniștea care ne pregătește să primim darul rodniciei apostolice. Fără neliniște suntem sterili.
Aceasta este neliniștea pe care o avea Petru Favre, omul cu mari dorințe, un alt Daniel. Favre era un „om modest, sensibil, cu profundă viață interioară și înzestrat cu darul de a lega raporturi de prietenie cu persoane de toate genurile” (Papa Benedict al XVI-lea, Discurs adresat iezuiților, 22 aprilie 2006). Cu toate acestea, era și un spirit neliniștit, nehotărât, niciodată satisfăcut. Sub conducerea Sfântului Ignațiu a învățat să unească sensibilitatea sa neliniștită dar și dulce, aș spune delicată, cu capacitatea de a lua decizii. Era un om cu mari dorințe; a luat asupra sa dorințele sale, le-a recunoscut. Mai mult, pentru Favre, atunci când s-a confruntat cu lucruri dificile a demonstrat adevăratul spirit care determină la acțiune (cf, Memorial, 301). O credință autentică implică mereu o dorință profundă de a schimba lumea. Iată întrebarea pe care trebuie să ne-o punem: Avem și noi mari viziuni și elan? Suntem și noi îndrăzneți? Visul nostru zboară la înălțime? Zelul ne consumă (cf. Ps 69,10)? Sau suntem mediocri și ne mulțumim cu programele noastre apostolice de laborator? Să ne amintim mereu: forța Bisericii nu locuiește în ea însăși și în capacitatea sa de organizare, ci se ascunde în apele adânci ale lui Dumnezeu. Și aceste ape agită dorințele noastre, iar dorințele lărgesc inima. Este ceea ce spune Sfântul Augustin: a ne ruga pentru a dori și a dori pentru a lărgi inima. Chiar în dorințe Favre putea să discearnă glasul lui Dumnezeu. Fără dorințe nu se ajunge nicăieri și pentru aceasta trebuie oferite Domnului propriile dorințe. În Constituțiuni se spune că „se ajută aproapele prin prezentarea dorințelor noastre lui Dumnezeu Domnul nostru” (Constituțiuni, 638).
Favre avea adevărata dorință de „a fi dilatat în Dumnezeu”: era complet centrat în Dumnezeu și pentru aceasta putea să meargă, în spiritul ascultării, adesea pe jos, pretutindeni în Europa, pentru a dialoga cu toți cu delicatețe și pentru a vesti Evanghelia. Mă gândesc la ispita – pe care poate că o putem avea noi și pe care o au atâția – de a lega vestirea Evangheliei cu bătăi inchizitorii, de condamnare. Nu, Evanghelia se vestește cu dulceață, cu fraternitate, cu iubire. Familiaritatea sa cu Dumnezeu îl făcea să înțeleagă că experiența apostolică și viața interioară merg împreună mereu. El scrie în Memorialul său că prima mișcare a inimii trebuie să fie aceea de „a dori ceea ce este esențial și originar, adică primul loc să fie lăsat grijii perfecte de a-l găsi pe Dumnezeu Domnul nostru” (Memorial, 63). Favre dovedește dorința de „a lăsa ca Isus Cristos să ocupe centrul inimii” (Memorial, 68). Numai dacă suntem centrați în Dumnezeu este posibil să mergem spre periferiile lumii! Și Favre a călătorit fără încetare, și pe granițele geografice, așa încât se spunea despre el: „se pare că s-a născut ca să nu stea locului nicăieri” (MI, Epistolae I, 362). Favre era devorat de dorința intensă de a-l comunica pe Domnul. Dacă noi nu avem aceeași dorință a lui, atunci trebuie să ne oprim în rugăciune și, cu fervoare tăcută, să îi cerem Domnului, prin mijlocirea fratelui nostru Petru, să ne fascineze din nou: acea fascinație a Domnului îl ducea pe Petru la toate aceste nebunii apostolice.
Noi suntem oameni în tensiune, suntem și oameni contradictorii și incoerenți, păcătoși, cu toții. Dar oameni care vor să meargă sub privirea lui Isus. Noi suntem mici, suntem păcătoși, dar vrem să milităm sub stindardul Crucii în Societatea distinsă cu numele lui Isus. Noi care suntem egoiști, vrem totuși să trăim o viață agitată de mari dorințe. Să reînnoim, așadar, dăruirea noastră Veșnicului Domn al universului pentru ca să putem, cu ajutorul Mamei Sale glorioase, să voim, să dorim și să trăim sentimentele lui Cristos care s-a golit pe Sine însuși. Așa cum scria Sfântul Petru Favre: „să nu căutăm niciodată în această viață un nume care nu se lege de cel al lui Isus” (Memorial, 205). Și să o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria să fim puțin cu Fiul Său.
Documente pe teme asemănătoare: