Predica Papei la Liturghia pentru prelaţii decedaţi în acest an

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia pentru Cardinalii și Episcopii
răposați în cursul acestui an
Vatican, 4 noiembrie 2021

În prima lectură am ascultat această invitație: „Bine este să aștepți în tăcere mântuirea Domnului” (Lam 3,26). Această atitudine nu este un punct de plecare, ci un punct de sosire. De fapt, autorul ajunge la ea la sfârșitul unui parcurs, un parcurs accidentat, care l-a făcut să se maturizeze. El ajunge să înțeleagă frumusețea încrederii în Domnul, care respectă mereu promisiunile sale. Dar încrederea în Dumnezeu nu se naște dintr-un entuziasm momentan, nu este o emoție și nici nu este numai un sentiment. Dimpotrivă, vine din experiență și se maturizează în răbdare, așa cum i se întâmplă lui Iob, care trece de la o cunoaștere a lui Dumnezeu „din auzite” la o cunoaștere vie, experimentală. Și pentru ca să se întâmple asta este necesară o lungă transformare interioară care, prin cuptorul suferinței, duce la știința de a aștepta în tăcere, adică în răbdare încrezătoare, cu suflet blând. Această răbdare nu este resemnare, pentru că este alimentată de așteptarea Domnului, a cărui venire este sigură și nu dezamăgește.

Iubiți frați și surori, cât de important este să învățăm arta de a-l aștepta pe Domnul! A-l aștepta cu docilitate, încredere, alungând fantome, fanatisme și zgomote; păstrând, mai ales în perioadele de încercare, o tăcere încărcată de speranță. Așa ne pregătim pentru ultima și cea mai mare încercare a vieții, moartea. Însă mai înainte sunt încercările momentului, este crucea pe care o avem acum și pentru care îi cerem Domnului harul de a ști să așteptăm acolo, chiar acolo, mântuirea care vine.

Fiecare dintre noi are nevoie să se maturizeze în asta. În fața dificultăților și a problemelor vieții este greu să avem răbdare și să rămânem senini. Se strecoară supărarea și adesea vine descurajarea. Astfel se poate întâmpla să fim puternic ispitiți de pesimism și de resemnare, de a vedea totul negru, de a ne obișnui cu tonuri descurajate și plângăcioase, asemenea acelora ale autorului sacru care la început spune: „A pierit puterea mea, speranța mea nu mai este în Domnul” (v. 18). În încercare nici măcar amintirile frumoase din trecut nu reușesc să consoleze, pentru că suferința face ca mintea să se oprească asupra momentelor dificile. Și asta mărește amărăciunea, mare că viața este un lanț continuu de nenorociri, așa cum admite tot autorul: „Amintește-ți de suferința și de amărăciunea mea, de venin și de pelin” (v. 19).

Însă, în acest moment Domnul imprimă o cotitură, chiar în momentul în care, deși continuând să dialogheze cu el, pare că ajunge la capăt. În abis, în angoasa nonsensului, Dumnezeu se apropie pentru a salva, în acel moment. Și când amărăciunea ajunge la culme, dintr-o dată reînflorește speranța. Este urât a ajunge la bătrânețe cu inima amară, cu inima dezamăgită, cu inima critică a lucrurilor noi, este foarte dur. „Aceasta îmi revine în inimă – spune cel care se roagă în Cartea Lamentațiunilor -, de aceea aștept” (v. 21). A relua speranță în momentul amărăciunii. În miezul durerii, cel care stă strâns de Domnul vede că El desface suferința, o deschide, o transformă într-o ușă prin care intră speranța. Este o experiență pascală, o trecere dureroasă care deschide la viață, un soi de travaliu spiritual care în întuneric ne face să ne naștem din nou.

Această cotitură nu are loc pentru că problemele au dispărut, nu, ci pentru că criza a devenit o ocazie misterioasă de purificare interioară. De fapt, prosperitatea cere adesea orbi, superficiali, orgolioși. Acesta este drumul la care ne duce prosperitatea. În schimb, trecerea prin încercare, dacă este trăită la căldura credinței, în pofida durității sale și a lacrimilor face în așa fel încât noi să renaștem și ne simțim diferiți față de trecut. Un părinte al Bisericii a scris că „nimic mai mult decât suferința nu induce la descoperirea lucrurilor noi” (Sfântul Grigore din Nazianz, Ep. 34). Încercarea reînnoiește, pentru că face să cadă multe coji și învață să privim mai departe, dincolo de întuneric, să atingem cu mâna că Domnul salvează cu adevărat și că are puterea de a transforma totul, chiar și moartea. El ne lasă să traversăm impasuri nu pentru a ne abandona, ci pentru a ne însoți. Da, pentru că Dumnezeu însoțește, mai ales în durere, așa cum un tată îl crește bine pe fiul său stând aproape de el în dificultăți fără a-i lua locul. Și înainte ca pe fața noastră să vină plânsul, emoția deja a înroșit ochii lui Dumnezeu Tatăl. El plânge mai întâi, îmi permit să spun. Durerea rămâne un mister, dar în acest mister putem descoperi în mod nou paternitatea lui Dumnezeu care ne vizitează în încercare și să ajungem să spunem, cu autorul Lamentațiunilor: „Domnul este bun cu cel care speră în el, cu sufletul care îl caută” (v. 25).

Astăzi, în fața misterului morții răscumpărate, să cerem harul de a privi cu ochi diferiți adversitățile. Să cerem forța de a ști să locuim în ele în tăcerea blândă și încrezătoare care așteaptă mântuirea Domnului, fără să ne plângem, fără a bombăni, fără a ne lăsa întristați. Ceea ce pare o pedeapsă, se va revela un har, o nouă demonstrație a iubirii lui Dumnezeu pentru noi. A ști să așteptăm în tăcere – fără vorbării, în tăcere – mântuirea Domnului este o artă, pe calea sfințeniei. S-o cultivăm. Este prețioasă în timpul pe care-l trăim: acum mai mult ca oricând nu folosește să strigăm, să provocăm zgomote, să ne amărâm; este nevoie ca fiecare dintre noi să mărturisească prin viață credința, care este așteptare docilă și nădăjduitoare. Creștinul nu diminuează gravitatea suferinței, nu, ci înalță privirea spre Domnul și sub loviturile încercării se încrede în el și se roagă: se roagă pentru cel care suferă. Ține ochii îndreptați spre cer, dar are mâinile îndreptate mereu spre pământ, pentru a-l sluji concret pe aproapele. Chiar și în momentul tristeții, al întunericului, slujirea.

Cu acest spirit, să ne rugăm pentru cardinalii și episcopii care ne-au părăsit în anul trecut. Unii dintre ei au murit din cauza lui Covid-19, în situații dificile care au agravat suferința. Fie ca acești frați ai noștri să poată gusta acum bucuria invitației evanghelice, aceea pe care Domnul o adresează slujitorilor săi credincioși: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.11.2021
Publicarea pe acest sit: 04.11.2021
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.