Audiența generală de miercuri

Cateheze despre Scrisoarea către Galateni
14. A umbla în Duh
miercuri, 3 noiembrie 2021

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În textul din Scrisoarea către Galateni pe care tocmai l-am ascultat, Sfântul Paul îi îndemnă pe creștini să umble în Duhul Sfânt (cf. 5,16.25). Există un stil: a umbla în Duhul Sfânt. De fapt, a crede în Isus înseamnă a-l urma, a merge în urma lui pe drumul său, așa cum au făcut primii discipoli. Și în același timp înseamnă a evita drumul opus, cel al egoismului, al căutării propriului interes, pe care apostolul îl numește „poftele trupului” (v. 16). Duhul este călăuza acestui drum pe calea lui Cristos, un drum minunat, dar și obositor, care începe la Botez și durează toată viața. Să ne gândim la o excursie lungă pe un munte înalt: este fascinant, destinația ne atrage, dar cere atâta trudă și tenacitate.

Această imagine poate să ne fie utilă pentru a intra în subiectul cuvintelor apostolului: „a umbla în Duh”, „a ne lăsa conduși” de el. Sunt expresii care indică o acțiune, o mișcare, un dinamism care împiedică să ne oprim la primele dificultăți, ci provoacă la încrederea în „forța care vine de sus” (Păstorul lui Hermas, 43, 21). Parcurgând acest drum, creștinul dobândește o viziune pozitivă despre viață. Asta nu înseamnă că răul prezent în lume parcă ar dispare, sau că dispar impulsurile negative ale egoismului și orgoliului; mai degrabă înseamnă a crede că Dumnezeu mereu este mai puternic decât rezistențele noastre și mai mare decât păcatele noastre. Și acest lucru este important!

În timp ce îi îndeamnă pe galateni să parcurgă acest drum, apostolul se pune la nivelul lor. Abandonează verbul la imperativ – „umblați” (v. 16) – și folosește acel „noi” la indicativ: „trăim prin Duh” (v. 25). Ca și cum ar spune: să ne punem de-a lungul aceleiași linii și să ne lăsăm conduși de Duhul Sfânt. Este un îndemn, un mod exortativ. Sfântul Paul acest îndemn îl simte necesar și pentru el însuși. Deși știe că Isus Cristos trăiește în el (cf. 2,20), este convins și că încă n-a ajuns la țintă, la vârful muntelui (cf. Fil 3,12). Apostolul nu se pune deasupra comunității sale, nu spune: „Eu sunt șeful, voi sunteți ceilalți; eu am ajuns în vârful muntelui și voi sunteți pe cale” – nu spune asta -, ci se situează în mijlocul tuturor, pentru a da exemplul concret a cât de necesar este a asculta de Dumnezeu, corespunzând tot mai mult și tot mai bine conducerii Duhului. Și ce frumos este când noi găsim păstori care merg cu poporul lor și care nu se dezlipesc de el. Este atât de frumos acest lucru; face bine sufletului.

Acest „a umbla în Duh” nu este numai o acțiune individuală: se referă și la comunitate în ansamblul său. De fapt, a construi comunitatea urmând calea indicată de apostol este entuziasmant, dar angajant. „Poftele trupului”, „ispitele” – să spunem așa – pe care le avem noi toți, adică invidiile, prejudecățile, ipocriziile, supărările continuă să se facă simțite și recurgerea la o rigiditate normativă poate să fie o tentație ușoară, dar făcând astfel s-ar ieși de pe cărarea libertății și, în loc de a urca în vârf, s-ar întoarce în jos. A parcurge calea Duhului cere în primul rând să se dea spațiu harului și carității. A face spațiu harului lui Dumnezeu, a nu avea teamă. Paul, după ce și-a făcut auzit în mod sever glasul său, îi invită pe galateni să ia fiecare asupra sa dificultățile celuilalt și, dacă vreunul ar ajunge să greșească, să folosească blândețea (cf. 5,22). Să ascultăm cuvintele sale: „Fraților, dacă un om a căzut într-o greșeală, voi, cei spirituali, corectați-l în duhul blândeții! Dar tu fii atent la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu! Purtați-vă unii altora povara și astfel veți împlini legea lui Cristos!” (6,1-2). O atitudine foarte diferită de bârfă; nu, aceasta nu este potrivit Duhului. Potrivit Duhului înseamnă a avea această dulceață cu fratele în corectarea lui și a fi atenți la noi înșine cu umilință pentru a cădea noi în acele păcate.

De fapt, atunci când suntem ispitiți să-i judecăm rău pe ceilalți, așa cum se întâmplă adesea, trebuie să reflectăm înainte de toate asupra fragilității noastre. Cât de ușor este a critica pe ceilalți! Dar există oameni care par că au licență în bârfă. În fiecare zi îi critică pe ceilalți. Dar privește-te pe tine însuți! Este bine să ne întrebăm ce anume ne determină să corectăm un frate sau o soră, și dacă nu suntem în vreun fel coresponsabili de greșeala sa. Duhul Sfânt, în afară de a ne dărui blândețea, ne invită la solidaritate, să purtăm poverile celorlalți. Câte poveri sunt prezente în viața unei persoane: boala, lipsa locului de muncă, singurătatea, durerea…! Și câte alte încercări care cer apropierea și iubirea fraților! Ne pot ajuta și cuvintele Sfântului Augustin când comentează chiar acest text: „De aceea, fraților, când unul este surprins în vreo greșeală, […] corectați-l în această manieră, cu blândețe. Și dacă tu ridici glasul, iubește în interior. Fie că încurajezi, că te arăți patern, că reproșezi, că ești sever, iubește” (Discursuri 163/B 3). Iubește mereu. Regula supremă a corectării fraterne este iubirea: a voi binele fraților noștri și surorilor noastre. Este vorba de a tolera problemele celorlalți, defectele celorlalți în tăcere în rugăciune, pentru a găsi după aceea drumul just pentru a-l corecta. Și acest lucru nu este ușor. Drumul mai ușor este bârfa. A-l jumuli pe celălalt ca și cum eu aș fi perfect. Și acest lucru nu trebuie să se facă. Blândețe. Răbdare. Rugăciune. Apropiere.

Să mergem cu bucurie și cu răbdare pe acest drum, lăsându-ne conduși de Duhul Sfânt.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.11.2021
Publicarea pe acest sit: 03.11.2021
Etichete: , ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.