Predica Papei la Liturghia din Ziua Mondială a Săracilor

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
Sfânta Liturghie din Ziua Mondială a Săracilor
Duminica a 33-a de peste an, 18 noiembrie 2018

Să privim la trei acțiuni pe care le face Isus în Evanghelie.

Prima. În plină zi, lasă: lasă mulțimea în momentul succesului, când era aclamat pentru că a înmulțit pâinile. Și în timp ce discipolii voiau să se bucure de glorie, imediat îi zorește să plece și dă drumul mulțimii (cf. Mt 14,22-23). Căutat de oameni, pleacă singur; când totul era „în coborâre”, urcă pe munte ca să se roage. Apoi, în miezul nopții, coboară de pe munte și ajunge la ai săi mergând pe apele agitate de vânt. În toate Isus merge împotriva curentului: mai întâi lasă succesul, apoi liniștea. Ne învață curajul de a lăsa: a lăsa succesul care umflă inima și liniștea care adoarme sufletul.

Unde să meargă? Spre Dumnezeu, rugându-se, și spre cel care are nevoie, iubind. Sunt adevăratele comori ale vieții: Dumnezeu și aproapele. A urca spre Dumnezeu și a coborî spre frați, iată ruta indicată de Isus. El ne abate de la a ne paște nederanjați în câmpiile comode ale vieții, de la aranjarea în mod leneș printre micile satisfacții zilnice. Discipolii lui Isus nu sunt făcuți pentru liniștea previzibilă a unei vieți normale. Asemenea Domnului Isus trăiesc drumul lor, ușori, gata să lase gloriile momentului, atenți să nu se alipească de bunurile care trec. Creștinul știe că patria sa este în altă parte, știe că este deja acum – așa cum amintește apostolul Paul în lectura a doua – „concetățean al sfinților și om de casă a lui Dumnezeu” (cf. Ef 2,19). Este un călător zvelt al existenței. Noi nu trăim pentru a aduna, gloria noastre se află în a lăsa ceea ce trece pentru a reține ceea ce rămâne. Să-i cerem lui Dumnezeu să ne asemănăm Bisericii descrise în prima lectură: mereu în mișcare, expertă în a lăsa și fidelă în a sluji (cf. Fap28,11-14). Trezește-ne, Doamne, din calmul leneș, din timpul liniștit al porturilor noastre sigure. Dezleagă-ne de odgoanele autoreferențialității care încarcă viața, eliberează-ne de căutarea succeselor noastre. Învață-ne, Doamne, să știm să lăsăm pentru a stabili ruta vieții după a ta: spre Dumnezeu și spre aproapele.

A doua acțiune: în plină noapte Isus încurajează. Merge la ai săi, cufundați în întuneric, mergând „pe mare” (v. 25). În realitate era vorba de un lac, însă marea, cu adâncimea întunecimilor sale subterane, evoca în acel timp forțele răului. Cu alte cuvinte, Isus merge în întâmpinarea discipolilor săi călcându-i în picioare pe dușmanii răi ai omului. Iată semnificația acestui semn: nu o manifestare celebratoare de putere, ci revelația certitudinii asiguratoare pentru noi că Isus, numai El, Isus, învinge pe marii noștri dușmani: diavolul, păcatul, moartea, frica, mondenitatea. Și nouă ne spune astăzi: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeți!” (v. 27).

Barca vieții noastre este adesea purtată de valuri și zguduită de vânturi și când apele sunt liniștite imediat se agită din nou. Atunci ne luăm de furtunile momentului, care par unicele noastre probleme. Însă problema nu este furtuna momentului, este în ce mod navigăm în viață. Secretul bunei navigări este invitarea lui Isus la bord. Cârma vieții trebuie dată Lui, pentru ca El să gestioneze ruta. De fapt, numai El dă viață în moarte și speranță în durere; numai El vindecă inima cu iertarea și eliberează de teamă cu încrederea. Să-l invităm astăzi pe Isus în barca vieții. Ca și discipolii vom experimenta că împreună cu El la bord vânturile se liniștesc (cf. v. 32) și nu se face niciodată naufragiu. Cu El la bord nu se face niciodată naufragiu! Și numai cu Isus devenim capabili și noi să încurajăm. Este mare nevoie de oameni care să știe să mângâie, dar nu cu cuvinte goale, ci cu cuvinte de viață, cu gesturi de viață. În numele lui Isus se dăruiește adevărată mângâiere. Nu încurajările formale și sigure reînnoiesc, ci prezența lui Isus. Încurajează-ne, Doamne: mângâiați de tine, vom fi adevărați mângâietori pentru alții.

Și a treia acțiune a lui Isus: în mijlocul furtunii, întinde mâna (cf. v. 31). Îl prinde pe Petru care, înfricoșat, se îndoia și, înecându-se, striga: „Doamne, salvează-mă!” (v. 30). Putem să ne punem în locul lui Petru: suntem oameni cu puțină credință și suntem aici ca să cerșim mântuirea. Suntem săraci în viață adevărată și avem nevoie de mâna întinsă a Domnului, care să ne scoată afară din rău. Acesta este începutul credinței: a ne goli de convingerea orgolioasă de a ne crede în ordine, capabili, autonomi, și a recunoaște că avem nevoie de mântuire. Credința crește în acest climat, un climat la care ne adaptăm stând împreună cu aceia care nu se pun pe piedestal, ci au nevoie și cer ajutor. Pentru aceasta a trăi credința în contact cu nevoiașii este important pentru noi toți. Nu este o opțiune sociologică, nu este moda unui pontificat, este o exigență teologică. Este de a ne recunoaște cerșetori de mântuire, frați și surori ai tuturor, dar în special ai săracilor, preaiubiți de Domnul. Astfel ne inspirăm din spiritul Evangheliei: „Spiritul de sărăcie și de caritate – spune Conciliul – este, într-adevăr, gloria și mărturia Bisericii lui Cristos” (Constituția Gaudium et spes, 88).

Isus a ascultat strigătul lui Petru. Să cerem harul de a asculta strigătul celui care trăiește în ape furtunoase. Strigătul săracilor: este strigătul sugrumat al copiilor care nu pot să vină pe lume, al celor mici care îndură foamea, al tinerilor obișnuiți cu zgomotul bombelor în locul gălăgiei vesele a jocurilor. Este strigătul bătrânilor rebutați și lăsați singuri. Este strigătul celui care trebuie să înfrunte furtunile vieții fără o prezență prietenească. Este strigătul celui care trebuie să fugă, lăsând casa și țara fără certitudinea unei destinații. Este strigătul unor întregi populații, private chiar și de uriașele resurse naturale de care dispun. Este strigătul atâtor Lazăr care plâng, în timp ce puținii bogătași benchetuiesc cu ceea ce prin dreptate revine tuturor. Nedreptatea este rădăcina perversă a sărăciei. Strigătul săracilor devine în fiecare zi mai puternic, dar în fiecare zi mai puțin ascultat. În fiecare zi este mai puternic acel strigăt, dar în fiecare zi este mai puțin ascultat, depășit de zgomotul câtorva bogați, care sunt tot mai puțini și tot mai bogați.

În fața demnității umane călcate în picioare adesea se rămâne cu brațele încrucișate sau se deschid brațele, neputincioși în fața forței întunecate a răului. Însă creștinul nu poate sta cu brațele încrucișate, indiferent, sau cu brațele deschise, fatalist, nu. Credinciosul întinde mâna, așa cum face Isus cu el. La Dumnezeu strigătul săracilor găsește ascultare. Întreb: și în noi? Avem ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, mâini întinse pentru a ajuta, sau repetăm acel „întoarce-te mâine”? „Cristos însuși, în persoana celor săraci, cere cu glas tare caritatea ucenicilor săi” (ibid.). Ne cere să-l recunoaștem în cel căruia îi este foame și sete, este străin și despuiat de demnitate, bolnav și în închisoare (cf. Mt 25,35-36).

Domnul întinde mâna: este un gest gratuit, nu cuvenit. Așa se face. Nu suntem chemați să facem bine numai celui care ne iubește. A răsplăti este normal, însă Isus cere să mergem dincolo de asta (cf. Mt 5,46): de a da celui care nu are să restituie, adică de a iubi gratuit (cf. Lc 6,32-36). Să privim la zilele noastre: printre multele lucruri, facem ceva gratuit, ceva pentru cel care nu are să dea înapoi? Aceea va fi mâna noastră întinsă, adevărata noastră bogăție în cer.

Întinde mâna spre noi, Doamne, prinde-ne! Ajută-ne să iubim cum iubești tu! Învață-ne să lăsăm ceea ce trece, să-l încurajăm pe cel de lângă noi, să dăruim gratuit celui care este în nevoie! Amin.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 18.11.2018
Publicarea pe acest sit: 19.11.2018
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.