Predica Papei Ioan Paul al II-lea
la Liturghia greco-catolică
din Catedrala „Sfântul Iosif”
(București, sâmbătă, 8 mai 1999)
„Suferința comună să nu genereze separare, ci să trezească miracolul reconcilierii”
„Încinge-te și încalță-te cu sandalele!” (Fap 12,8).
1. Aceste cuvinte le spune îngerul apostolului Petru, pe care prima lectură ni l-a prezentat în temniță. Condus de înger, Petru poate ieși din închisoare și regăsi libertatea.
Și Domnul Isus ne-a vorbit de libertate în pericopa evanghelică abia proclamată: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In 8,32). Cei ce îl ascultă nu înțeleg: „De care robie trebuie să fim eliberați?” – se întreabă. Iar Isus lămurește că robia cea mai înșelătoare și mai sufocantă este cea a păcatului (cf. In 8,34). Din această robie numai el ne poate face liberi.
Iată vestea pe care Biserica o aduce lumii: Cristos este libertatea noastră, pentru că este adevărul. Nu un adevăr abstract, căutat orbește de rațiunea mereu neliniștită a omului. Adevărul este pentru noi persoana lui Cristos. El ne-a zis: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14,6). Dacă întunericul păcatului este biruit de lumina vieții, atunci nu există robie care să poată sufoca libertatea.
Un popor mândru de identitatea sa
2. Tu cunoști bine acest adevăr, iubite frate Alexandru Todea, cardinal al sfintei Romane Biserici, și tu, arhiepiscop Gheorghe Guțiu, pentru că înaintea voastră, ca și înaintea lui Petru, s-a deschis de la sine poarta grea a robiei și ați fost redați Bisericilor voastre, împreună cu numeroși alți frați și surori, din care pe unii avem bucuria și privilegiul de a-i saluta și de a le da sărutul spiritual aici la această divină Liturghie bizantină. Alții, în schimb, au fost primiți în îmbrățișarea Tatălui în zilele persecuției, fără să poată vedea în patria lor restabilirea libertăților fundamentale, inclusiv cea religioasă. Iubiți frați, lanțurile voastre, lanțurile enoriașilor voștri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reușit. Voi ați rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanțuri; liberi, chiar dacă în plânset și lipsuri; liberi, chiar dacă toate comunitățile voastre erau profanate și lovite. Dar „se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu, de către Biserică” (Fap12,5) pentru voi, pentru ei, pentru toți cei ce cred în Cristos, pe care minciuna voia să vă curme. Nu există fiu al întunericului care să poată suporta cântul libertății, pentru că îi reproșează eroarea și păcatul.
Am venit în aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este semn al iradierii civilizației romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba și cultura. Am venit să aduc omagiu unor frați și surori care au sfințit acest pământ prin mărturia credinței lor, făcând să înflorească pe el o civilizație inspirată din evanghelia lui Cristos; unui popor creștin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preț, în chinurile și vicisitudinile care i-au marcat existența.
Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiți de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credința voastră în unitate.
Vin la voi pentru a da glas recunoștinței Bisericii Catolice și nu doar a ei: întregului univers creștin, tuturor oamenilor de bunăvoință voi le-ați oferit mărturia adevărului care îi face liberi.
Din această catedrală gândul meu nu poate să nu zboare spre Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu și îmi însușesc mișcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: „Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea”. Preaiubitului frate Lucian Mureșan, mitropolit al Bisericii voastre Greco-Catolice Române, episcopilor, preoților, diaconilor, călugărilor și tuturor credincioșilor le adresez la această sfântă slujbă salutul meu plin de afecțiune.
3. În decursul istoriei voastre felurite suflete ale creștinismului – cel latin, cel constantinopolitan și cel slav – s-au contopit în geniul original al poporului vostru. Această prețioasă moștenire religioasă a fost salvgardată de comunitățile voastre orientale, împreună cu frații Bisericii Ortodoxe Române.
Părinții voștri au voit să restabilească uniunea vizibilă cu Biserica Romei. În Clausula unionis au afirmat printre altele: „Ne-am unit noi, mai-sus numiții, cu toată tradiția noastră: riturile ecleziastice, divina Liturghie, posturile și calendarul nostru să se păstreze neatinse”. De la acea unire se împlinesc cei 300 de ani: consider providențial și plin de semnificație faptul că celebrările celui de al treilea centenar coincid cu marele jubileu al anului 2000.
Acea unire purta cu sine ecoul a secole de istorie și de cultură ale poporului român. Acestei istorii și culturi tocmai acea unire le-a adus o contribuție de mare semnificație, cum arată școala născută în acel Blaj, pe care același Eminescu l-a salutat nu întâmplător, ca „mica Romă”. Strădania voastră, preaiubiți frați și surori ai Bisericii Greco-Catolice, este cea a fidelității față de istoria și tradiția voastră. Figuri ca Teofil Szeremi și Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o amenințe, arată cum catolicitatea și cultura națională pot nu numai conviețui, dar și să se îmbogățească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalități care lărgește orizonturile și favorizează depășirea pericolelor de închistare și închidere în sine. La picioarele splendidului iconostas al catedralei voastre și-au aflat odihna, în sfârșit, rămășițele pământești ale veneratului episcop Inochenție Micu Klein, altă figură care și-a iubit și apărat cu generozitate și curaj catolicitatea, strâns unit cu identitatea sa de român. Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie și că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală și întărirea identității naționale.
A reînviora speranța în prezent
4. Acest patrimoniu își trage seva și din bogățiile liturgiei și tradiției bizantine pe care voi le aveți în comun cu frații Bisericii Ortodoxe. Voi sunteți chemați să faceți să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliți unde este necesar, inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit unirea cu Roma și din ceea ce Biserica Catolică așteaptă de la voi. Fidelitatea față de tradiția voastră, atât de bogată și de felurită, trebuie reînnoită continuu astăzi, când noi spații de libertate vă sunt date, pentru ca Biserica voastră, în revenirea la propriile rădăcini și în deschiderea la chemarea Spiritului, să poată fi ea însăși din ce în ce mai mult și, tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la creșterea Bisericii Universale.
Vă așteaptă o sarcină pasionantă: a reînviora speranța în inimile credincioșilor Bisericii voastre care învie. Acordați spațiu și atenție laicilor, și în special tinerilor, care sunt viitorul Bisericii: învățați-i să-l afle pe Cristos în rugăciunea liturgică revenită la frumusețe și solemnitate după constrângerile clandestinității, în meditarea asiduă a Sfintei Scripturi, în apropierea de sfinții părinți, teologi și mistici. Educați tinerii în spiritul țelurilor îndrăznețe, ce se cuvin unor fii de martiri. Deprindeți-i să respingă iluziile facile ale consumismului; să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor de prosperitate și pace; să se deschidă Europei și lumii; să slujească săracii care sunt icoana lui Cristos; să se pregătească creștinește la angajarea profesională, pentru a anima societatea civilă în onestitate și solidaritate; să nu evite angajarea politică, dar să se facă prezenți cu acel spirit de slujire de care este deosebită nevoie.
Străduiți-vă pentru o calificare a învățământului teologic, știind bine că viitorii preoți sunt călăuzele care vor conduce comunitățile în noul mileniu. Uniți eforturile, calificați profesorii și educatorii, înrădăcinându-i totodată în identitatea voastră particulară și în respirația universală a Bisericii. Aveți grijă de viața călugărească și acționați pentru renașterea monahismului, atât de strâns legat chiar de esența Bisericilor Orientale.
Necesitatea iertării și a reconcilierii
5. „Iar peste toate acestea – vă spun cu sfântul Paul – îmbrăcați-vă întru dragoste” (Col 3,14). Mai degrabă decât pentru privarea de darul libertății, deși de neprețuit, și chiar de cel al vieții, voi ați suferit pentru că nu v-ați simțit iubiți, pentru că ați fost constrânși la clandestinitate, printr-o grea izolare de viața națională și internațională. O rană dureroasă a fost produsă mai ales în raporturile cu frații și surorile Bisericii Ortodoxe, deși cu mulți dintre ei ați împărtășit suferințele mărturiei pentru Cristos în timpul prigoanei. Dacă între ortodocși și catolici comuniunea nu este încă deplină, „reținem că ea este deja perfectă în ceea ce toți împreună considerăm culmea vieții de har, «martyria» până la moarte, comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care își varsă sângele și în acest sacrificiu, face să devină apropiați cei care altă dată erau departe (cf. Ef 2,13)” (Ut unum sint).
Pentru creștini acestea sunt zile de iertare și reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi în mod credibil de Dumnezeu care este iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări? Vindecați rănile trecutului prin iubire. Suferința comună să nu genereze separare, ci să trezească miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl așteaptă de la cei ce cred?
Și voi, iubiți frați și surori, sunteți chemați să vă aduceți în adevăr și caritate contribuția la dialogul ecumenic, după indicațiile Conciliului Vatican II și ale magisteriului Bisericii.
6. Vin acum de la cimitirul catolic din acest oraș: pe mormintele puținilor martiri cunoscuți și ale multora ale căror rămășițe pământești nu au avut nici măcar onoarea unei înmormântări creștine, m-am rugat pentru voi toți și am invocat martirii voștri și mărturisitorii credinței să mijlocească pentru voi la Tatăl care este în ceruri. Am invocat în special episcopii să continue a fi păstorii voștri din cer: Vasile Aftenie și Ioan Bălan, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu. Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor episcopi care și-au amestecat sângele cu cel al jertfei euharistice pe care au celebrat-o zilnic. L-am invocat și pe cardinalul Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunțând să se transfere la Roma ca să primească de la papa bereta de cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-și părăsească iubitul pământ natal.
Ei să vă însoțească împreună cu Maria, sfânta Maică a lui Dumnezeu, în drumul vostru către Cristos, izvor de adevărată libertate. Vă încredințez ei, prin cuvintele pe care în timpul persecuției le cântați cu încrezătoare abandonare: „Nu lăsa, o mamă, să cădem pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale”.