Predica Papei la Liturghia din Bazilica San Paolo fuori le mura

Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia vizitei la Bazilica „San Paolo fuori le mura”
luni, 25 aprilie 2005

Domnilor Cardinali,
venerați frați în episcopat și în preoție,
iubiți frați și surori în Domnul!

Îi aduc mulțumire lui Dumnezeu care, la începutul slujirii mele ca Succesor al lui Petru, mi-a permis să mă opresc în rugăciune lângă mormântul apostolului Paul. Acesta este pentru mine un pelerinaj mult dorit, un gest de credință, pe care îl fac în numele meu, dar și în numele preaiubitei Dieceze de Roma, al cărei Episcop și păstor m-a făcut Domnul, și al Bisericii universale încredințată grijii mele pastorale. Un pelerinaj care se află, ca să zic așa, la baza misiunii, a acelei misiuni pe care Cristos înviat i-a încredințat-o lui Petru, Apostolilor și, într-un mod deosebit, și lui Paul, îndemnându-l să proclame evanghelia neamurilor, până când a ajuns în acest oraș, unde, după ce a predicat timp îndelungat Împărăția lui Dumnezeu (Fapte 28,31), a dat mărturie în cele din urmă cu sângele său despre Domnul, care îl „cucerise” (Fil 3,12) și-l trimisese.

Înainte ca Providența să-l călăuzească la Roma, Apostolul le-a scris creștinilor din acest oraș, capitala Imperiului, scrisoarea sa cea mai importantă din punct de vedere doctrinal. A fost proclamată puțin mai devreme prima parte a acesteia, un preambul dens în care Apostolul salută comunitatea din Roma prezentându-se drept „slujitorul lui Cristos Isus, apostol prin vocație” (Rom 1,1). Și mai departe adaugă: „Prin el [Cristos] am primit harul apostolatului pentru a dobândi ascultarea față de credință a tuturor neamurilor” (Rom 1,5).

Dragi prieteni, ca Succesor al lui Petru, mă aflu aici pentru a întări în credință acest „har al apostolatului”, deoarece Dumnezeu, după o altă expresie a Apostolului neamurilor, mi-a încredințat „grija față de toate Bisericile” (2 Cor 11,28). Avem înaintea ochilor noștri exemplul iubitului și veneratului meu predecesor Ioan Paul al II-lea, un Papă misionar, a cărui activitate atât de intensă, mărturisită de cele peste o sută de călătorii apostolice dincolo de granițele Italiei, este într-adevăr de neuitat. Ce anume îl îndemna la un asemenea dinamism dacă nu însăși iubirea lui Cristos care a transformat viața Sfântului Paul (cf. 2 Cor 5,14)? Dumnezeu să alimenteze și în mine o asemenea iubire, ca să nu-mi las răgaz în fața urgențelor proclamării evanghelice în lumea de astăzi. Biserica este prin natura sa misionară, misiunea sa primară este evanghelizarea. Conciliul Ecumenic Vatican II a dedicat activitatea sa misionară Decretului numit, tocmai, „Ad gentes„, care amintește cum „Apostolii… mergând pe urmele lui Cristos, ‘au propovăduit cuvântul adevărului și au dat naștere Bisericilor’ (S. Aug., Enarr. in Ps. 44,23: PL 36,508)” și că „este îndatorirea urmașilor lor să perpetueze această lucrare, ‘astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic și să fie preamărit’ (2 Tes 3,1) și Împărăția lui Dumnezeu să fie vestită și instaurată pe întreg pământul” (nr.1).

La începutul celui de-al treilea mileniu, Biserica simte cu reînnoită vivacitate că slujirea misionară încredințată de Cristos este mai actuală ca oricând. Marele Jubileu din anul 2000 a făcut-o să „pornească din nou de la Cristos”, contemplat în rugăciune, pentru ca lumina adevărului său să fie răspândită la toți oamenii, înainte de toate prin mărturia sfințeniei. Mi-e drag să amintesc aici motoul pe care Sfântul Benedict l-a pus în Regula sa, îndemnându-i pe călugării săi să nu pună „absolut nimic înainte iubirii lui Cristos” (cap. 4). De fapt, chemarea de pe drumul Damascului la dus pe Paul tocmai la aceasta: să facă din Cristos centrul vieții sale, lăsând totul pentru sublimitatea cunoașterii lui și a misterului iubirii sale, și angajându-se apoi să-l proclame tuturor, mai ales păgânilor, „spre slava numelui său” (Rom 1,5). Pasiunea pentru Cristos l-a condus la predicarea evangheliei nu doar cu cuvântul, dar cu viața însăși, tot mai conformă cu Domnul său. În cele din urmă, Paul l-a proclamat pe Cristos prin martiriu, iar sângele lui, împreună cu cel al lui Petru și al atâtor mărturisitori ai evangheliei, a udat acest pământ și a făcut rodnică Biserica Romei, care este în fruntea comuniunii universale a carității (cf. Sfântul Ignațiu din Antiohia, Ad Rom., Inscr.: Funk, I, 252).

Secolul al XX-lea a fost un timp al martiriului. A subliniat insistent acest lucru Papa Ioan Paul al II-lea, care i-a cerut Bisericii să „aducă la zi Martirologiul” și a canonizat și beatificat numeroși martiri din istoria recentă. Dacă așadar sângele martirilor este sămânță pentru noii creștini, la începutul celui de-al treilea mileniu se cuvine să ne așteptăm la o nouă înflorire a Bisericii, mai ales acolo unde ea a suferit mai mult pentru credință și pentru mărturisirea evangheliei.

Această dorință o încredințăm mijlocirii Sfântului Paul. El să binevoiască să dobândească Bisericii din Roma, în particular Episcopului său, și întregului Popor al lui Dumnezeu, bucuria de a proclama și mărturisi tuturor Vestea Bună a lui Cristos Mântuitorul.