Predica Papei la Liturghia din Albano

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată la Albano
sâmbătă, 21 septembrie 2019

Episodul pe care l-am ascultat are loc la Ierihon, vestitul oraș distrus în timpurile lui Iosue care, conform Bibliei, n-ar mai fi trebuit să fie reconstruit (cf. Ios 6): ar fi trebuit să fie „orașul uitat”. Însă Isus, spune Evanghelia, „intră și străbate” Ierihonul (cf. Lc 19,1). Și în acest oraș, care se află sub nivelul mării, nu se teme să ajungă la nivelul cel mai scăzut, reprezentat de Zaheu. Acesta era un vameș, ba chiar „șeful vameșilor”, adică al acelor iudei urâți de popor care adunau tributurile pentru Imperiul roman. Era „bogat” (v. 2) și este ușor de intuit cu a devenit bogat: pe spatele concetățenilor săi, exploatându-i pe concetățenii săi. În ochii lor Zaheu era cel mai rău, cel care nu poate fi mântuit. Însă nu în ochii lui Isus, care-l cheamă pe nume chiar pe el, Zaheu, care înseamnă „Dumnezeu își aduce aminte”. În orașul uitat, Dumnezeu își amintește de cel mai mare păcătos.

Înainte de toate, Domnul își aduce aminte de noi. Nu ne uită, nu ne pierde din vedere în pofida obstacolelor care ne pot ține departe de El. Obstacole care n-au lipsit în cazul lui Zaheu: statura sa scundă, fizică și morală, dar și rușinea sa, motiv pentru care încerca să-l vadă pe Isus ascuns printre ramurile copacului, probabil sperând să nu fie văzut. Și apoi criticile externe: în oraș din cauza acelei întâlniri „toți murmurau” (v. 7) – dar cred că la Albano este același lucru: se murmură… Limite, păcate, rușine, bârfe și prejudecăți: niciun obstacol nu-l face pe Isus să uite esențialul, pe omul care trebuie iubit și mântuit.

Ce anume ne spune această Evanghelie la aniversarea catedralei voastre? Că fiecare biserică, că Biserica în majusculă există pentru a menține vie în inima oamenilor amintirea că Dumnezeu îi iubește. Există pentru a spune fiecăruia, chiar și celui mai îndepărtat: „Ești iubit și ești chemat pe nume de Isus; Dumnezeu nu te uită, îi stai la inimă”. Iubiți frați și surori, ca și lui Isus să nu vă fie frică să „străbateți” orașul vostru, să mergeți la cel care este mai uitat, la cel care stă ascuns în spatele ramurilor rușinii, fricii, singurătății, pentru a-i spune: „Dumnezeu își aduce aminte de tine”.

Aș să subliniez o a doua acțiune a lui Isus. În afară de a-și aduce aminte, de a-l recunoaște pe Zaheu, El anticipează. Vedem asta în jocul de priviri cu Zaheu. Acesta „căuta să vadă cine este Isus” (v. 3). Este interesant că Zaheu nu căuta numai să-l vadă pe Isus, ci să vadă cine este Isus: adică să înțeleagă ce tip de învățător era, care era trăsătura sa distinctivă. Și îl descoperă nu atunci când îl privește pe Isus, ci atunci când este privit de Isus. Pentru că în timp ce Zaheu caută să-l vadă, Isus îl vede cel dintâi; înainte ca Zaheu să vorbească, Isus îi vorbește; înainte de a-l invita pe Isus, Isus vine în casa sa. Iată cine este Isus: cel care ne vede cel dintâi, cel care ne iubește cel dintâi, cel care ne primește cel dintâi. Când descoperim că iubirea sa ne anticipează, că ajunge la noi înainte de orice, viața se schimbă. Dragă frate, dragă soră, dacă asemenea lui Zaheu cauți un sens pentru viață dar, negăsindu-l, te arunci cu niște „surogate de iubire”, cum sunt bogățiile, cariera, plăcerea, vreo dependență, lasă-te privit de Isus. Numai cu Isus vei descoperi că ești iubit din totdeauna și vei face descoperirea vieții. Te vei simți atins înăuntru de duioșia invincibilă a lui Dumnezeu care înduioșează și mișcă inima. Așa a fost pentru Zaheu și așa este pentru fiecare dintre noi, când descoperim acel „dintâi” al lui Isus: Isus care ne anticipează, care ne privește cel dintâi, care ne vorbește cel dintâi, care ne așteaptă cel dintâi.

Ca Biserică, să ne întrebăm dacă la noi Isus vine mai întâi: există mai întâi El sau agenda noastră, există mai întâi El sau structurile noastre? Fiecare convertire se naște dintr-o anticipare de milostivire, se naște din duioșia lui Dumnezeu care răpește inima. Dacă tot ceea ce facem nu pornește de la privirea de milostivire a lui Isus, riscăm să mondenizăm credința, s-o complicăm, s-o umplem cu atâtea garnituri: argumente culturale, viziuni eficientiste, opțiuni politice, alegeri partinice… Dar se uită esențialul, simplitatea credinței, ceea ce vine înainte de toate: întâlnirea vie cu milostivirea lui Dumnezeu. Dacă acesta nu este centrul, dacă nu se află la începutul și la sfârșitul fiecărei activități a noastre, riscăm să-l ținem pe Dumnezeu „în afara casei”, adică în biserică, adică în casa sa, dar nu cu noi. Invitația de astăzi este: lasă-te „milostivit” de Dumnezeu. El vine cu milostivirea sa.

Pentru a păstra acel „mai întâi” al lui Dumnezeu, ne este exemplu Zaheu. Isus îl vede mai întâi pentru că el urcase într-un sicomor. Este un gest care a cerut curaj, elan, fantezie: nu se văd mulți adulți urcând în copaci; asta o fac copiii, este un lucru care se face de copii, noi toți am făcut asta. Zaheu a depășit rușinea și într-un anumit sens redevenit copil. Este important pentru noi să redevenim simpli, deschiși. Pentru a păstra acel „mai întâi” al lui Dumnezeu, adică milostivirea sa, nu trebuie să fim creștini complicați, care elaborează mii de teorii și se risipesc pentru a căuta răspunsuri în rețea, ci trebuie să fim asemenea copiilor. Ei au nevoie de părinți și de prieteni: și noi avem nevoie de Dumnezeu și de alții. Nu ne suntem suficienți nouă înșine, avem nevoie să demascăm autosuficiența noastră, să depășim închiderile noastre, să redevenim mici înăuntru, simpli și entuziaști, plini de elan față de Dumnezeu și de iubire față de aproapele.

Aș vrea să evidențiez o ultimă acțiune a lui Isus, care ne face să ne simțim acasă. El îi spune lui Zaheu: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (v. 5). În casa ta. Zaheu, care se simțea străin în orașul său, se întoarce în casa ca persoană iubită. Și, iubit de Isus, redescoperă pe oamenii săi apropiați și spune: „jumătate din averea mea o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva – și nedreptățise așa de mult, omul acesta –, îi dau înapoi împătrit” (v. 8). Legea lui Moise cerea să se restituie adăugând o cincime (cf. Lev 5,24), Zaheu dă înapoi împătrit: merge mult dincolo de Lege pentru că a găsit iubirea. Simțindu-se acasă, a deschis ușa pentru aproapele.

Cât de frumos ar fi dacă vecinii și cunoscuții noștri ar simți Biserica drept casă a lor! Din păcate, se întâmplă ca să devină străine comunitățile noastre pentru atâția și mai puțin atrăgătoare. Uneori îndurăm și noi ispita de a crea cercuri închise, locuri intime între cei aleși. Ne simțim aleși, ne simțim elită… Dar există atâția frați și surori care au nostalgie de casă, care nu au curajul de a se apropia, eventual pentru că nu s-au simțit primiți; poate pentru că au cunoscut un preot care i-a tratat rău sau i-a alungat, a voit să-i facă să plătească sacramentele – un lucru urât – și s-au îndepărtat. Domnul dorește ca Biserica sa să fie o casă între case, un cort ospitalier unde fiecare om, călător al existenței, să-l întâlnească pe El, care a venit să locuiască în mijlocul nostru (cf. In 1,14).

Frați și surori, să fie Biserica locul unde ceilalți nu sunt priviți niciodată de sus în jos ci, ca Isus cu Zaheu, de jos în sus. Amintiți-vă că unicul moment în care este permis să se privească o persoană de sus în jos este pentru a o ajuta să se ridice, altminteri nu este permis. Numai în acel moment: a o privi așa, pentru că a căzut. Să-i nu-i privim niciodată pe oameni ca judecători, ci întotdeauna ca frați. Să nu fim inspectori ai vieților altora, ci promotori ai binelui tuturor. Și pentru a fi promotori ai binelui tuturor, un lucru care ajută mult este acela de a ține limba în frâu: a nu vorbi rău de alții. Însă uneori, când spun aceste lucruri, aud spunându-se: „Părinte, uitați, este un lucru rău, dar îmi vine, pentru că eu văd un lucru și îmi vine să critic”. Eu sugerez un medicament bun pentru asta – în afară de rugăciune –; medicamentul eficace este: mușcă-ți limba. Ți se va umfla în gură și nu vei putea vorbi!

„Fiul Omului – conclude Evanghelia – a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10). Dacă îl evităm pe cel care ni se pare pierdut nu suntem ai lui Isus. Să cerem harul de a merge în întâmpinarea fiecăruia ca unui frate și să nu vedem în nimeni un dușman. Și dacă ni s-a făcut răul, să restituim binele. Discipolii lui Isus nu sunt sclavi ai relelor trecute ci, iertați de Dumnezeu, fac ca Zaheu: se gândesc numai la binele pe care-l pot face. Să dăm gratuit, să-i iubim pe săraci și pe cei care nu au să ne dea înapoi: vom fi bogați în ochii lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, vă urez ca această catedrală a voastră, ca orice biserică, să fie locul în care fiecare să se simtă amintit de Domnul, anticipat de milostivirea sa și primit acasă. Așa încât în Biserică să se întâmple cel mai frumos lucru: bucuria pentru că mântuirea a intrat în viață (cf. v. 9). Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.09.2019
Publicarea pe acest sit: 22.09.2019
Etichete: , ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?