Predica Papei la Liturghia cu ocazia celor 500 de ani de creștinism în Filipine

Predica Papei Francisc
cu ocazia celor 500 de ani
de creștinism în Filipine
duminică, 14 martie 2021

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut” (In 3,16). Aici este inima evangheliei, aici este fundamentul bucuriei noastre. De fapt, conținutul evangheliei nu este o idee sau o doctrină, ci este Isus, Fiul pe care Tatăl ni l-a dăruit pentru ca noi să avem viață. Isus este fundamentul bucuriei noastre, nu este o teorie frumoasă despre cum să fim fericiți, ci înseamnă a experimenta că suntem însoțiți și iubiți pe drumul vieții. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său”. Să ne oprim, frați și surori, un moment asupra acestor două aspecte: „atât de mult a iubit” și „l-a dat”.

Înainte de toate, atât de mult a iubit Dumnezeu. Aceste cuvinte, pe care Isus le adresează lui Nicodim – un bătrân iudeu care voia să-l cunoască pe Învățătorul – ne ajută să observăm adevărata față a lui Dumnezeu. El dintotdeauna ne-a privit cu iubire și din iubire a venit în mijlocul nostru în trupul Fiului său. În el a venit să ne caute în locurile în care ne-am rătăcit; în el a venit să ne ridice din căderile noastre; în el a plâns lacrimile noastre și a vindecat rănile noastre; în el a binecuvântat pentru totdeauna viața noastră. Oricine crede în el, spune evanghelia, nu piere (ibid.). În Isus, Dumnezeu a rostit cuvântul definitiv asupra vieții noastre: tu nu ești pierdut, tu ești iubit. Mereu iubit.

Dacă ascultarea evangheliei și practicarea credinței noastre nu ne lărgesc inima pentru a ne face să percepem măreția acestei iubiri, și eventual alunecăm într-o religiozitate serioasă, tristă, închisă, atunci este semn că trebuie să ne oprim puțin și să ascultăm din nou anunțarea veștii bune: Dumnezeu te iubește atât de mult încât îți dă toată viața sa. Nu este un Dumnezeu care ne privește indiferent de sus, ci este un Tată, un Tată îndrăgostit care se implică în istoria noastră; nu este un Dumnezeu care se complace de moartea păcătosului, ci un Tată preocupat ca nimeni să nu piară; nu este un Dumnezeu care condamnă, ci un Tată care ne mântuiește cu îmbrățișarea binecuvântătoare a iubirii sale.

Și ajungem la al doilea cuvânt: Dumnezeu „l-a dat” pe Fiul său. Tocmai pentru că ne iubește atât de mult, Dumnezeu se dăruiește pe sine însuși și ne oferă viața sa. Cine iubește iese mereu din sine însuși – nu uitați asta: cine iubește iese mereu din sine însuși. Iubirea mereu se oferă, se dăruiește, se dedică. Forța iubirii este tocmai aceasta: sparge găoacea egoismului, rupe digurile siguranțelor umane prea calculate, dărâmă zidurile și învinge fricile, pentru a se face dar. Aceasta este dinamica iubirii: aceea de a se face dar, a se da. Cine iubește este așa: preferă mai degrabă să riște în dăruire decât să se atrofieze reținându-se pentru sine. Pentru aceasta, Dumnezeu iese din sine însuși, pentru că „atât de mult a iubit”. Iubirea sa este așa de mare încât nu poate decât să ni se dăruiască. Atunci când poporul în drum în pustiu a fost atacat de șerpi veninoși, Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă șarpele de aramă; însă, în Isus, înălțat pe cruce, el însuși a venit să ne vindece de veninul pe care îl dă moartea, s-a făcut păcat pentru a ne mântui de păcat. Dumnezeu nu ne iubește cu vorbe: ni-l dăruiește pe Fiul său pentru ca oricine îl privește și crede în El să fie mântuit (cf. In 3,14-15).

Cu cât iubim mai mult, cu atât devenim mai capabili să dăruim. Aceasta este și cheia pentru a înțelege viața noastră. Este frumos a întâlni persoane care se iubesc, care își vor binele și împărtășesc viața; despre ei se poate spune ca despre Dumnezeu: se iubesc așa de mult încât își dau viața lor. Nu contează numai ceea ce putem produce sau câștiga, contează mai ales iubirea pe care știm s-o dăruim.

Și acesta este izvorul bucuriei! Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său. De aici ia sens invitația pe care Biserica o adresează în această duminică: „Bucură-te […]; bucurați-vă și veseliți-vă, cei care ați fost întristați, ca să tresăltați și să vă îndestulați din belșugul mângâierilor sale” (Antifona de intrare; cf. Is 66,10-11). Mă gândesc la ceea ce am trăit în urmă cu o săptămână în Irak: un popor martirizat a tresăltat de bucurie; mulțumire fie lui Dumnezeu, milostivirii sale.

Uneori căutăm bucuria acolo unde nu este, o căutăm în iluziile care dispar, în visele de măreție ale eu-lui nostru, în siguranța aparentă a lucrurilor materiale, în cultul imaginii noastre, și atâtea lucruri… Însă experiența vieții ne învață că adevărata bucurie este să ne simțim iubiți gratuit, să ne simțim însoțiți, să avem pe cineva care împărtășește visele noastre și care, când naufragiem, vine să ne ajute și să ne conducă la un port sigur.

Iubiți frați și surori, au trecut 500 de ani de când pentru prima dată vestirea creștină a ajuns în Filipine. Ați primit bucuria Evangheliei: că Dumnezeu ne-a iubit până acolo încât l-a dat pe Fiul său pentru noi. Și această bucurie se vede în poporul vostru, se vede în ochii voștri, pe fețele voastre, în cântecele voastre și în rugăciunile voastre. Bucuria cu care duceți credința voastră în alte ținuturi. De atâtea ori am spus că aici la Roma femeile filipineze sunt „contrabandiste” de credință! Pentru că acolo unde merg să lucreze, lucrează, dar seamănă credința. Aceasta este – permiteți-mi cuvântul – o boală generațională, dar o fericită boală! Păstrați-o! Duceți credința, acea vestire pe care voi ați primit-o în urmă cu 500 de ani și pe care o duceți acum. Vreau să vă spun mulțumesc pentru bucuria pe care o duceți în lumea întreagă și în comunitățile creștine. Mă gândesc, așa cum am spus, la atâtea experiențe frumoase în familiile romane – dar așa este în toată lumea -, unde prezența voastră discretă și harnică a știut să se facă și mărturie de credință. Cu stilul Mariei și al lui Iosif: lui Dumnezeu îi place să ducă bucuria credinței cu slujirea umilă și ascunsă, curajoasă și perseverentă.

În această aniversare așa de importantă pentru sfântul popor al lui Dumnezeu din Filipine, vreau să vă îndemn și să nu încetați opera de evanghelizare – care nu este prozelitism, este altceva. Acea vestire creștină pe care ați primit-o trebuie dusă mereu altora; evanghelia apropierii lui Dumnezeu cere să se exprime în iubirea față de frați; dorința lui Dumnezeu ca nimeni să nu piară cere Bisericii să se îngrijească de cel care este rănit și trăiește la margini. Dacă atât de mult ne-a iubit Dumnezeu încât să ni se dăruiască pe sine însuși, și Biserica are această misiune: nu este trimisă să judece, ci să primească; nu să impună, ci să semene; Biserica este chemată nu să condamne, ci să-l ducă pe Cristos care este mântuirea.

Știu că acesta este programul pastoral al Bisericii voastre: angajarea misionară care îi implică pe toți și ajunge la toți. Nu vă descurajați niciodată mergând pe acest drum. Nu vă fie frică să vestiți Evanghelia, să slujiți, să iubiți. Și cu bucuria voastră veți putea face în așa fel încât să se spună și despre Biserică: „atât de mult a iubit lumea!”. Este frumoasă și atrăgătoare o Biserică ce iubește lumea fără a o judeca și care pentru lume se dăruiește pe sine însăși. Iubiți frați și surori, îmi doresc ca să fie așa, în Filipine și în orice parte a pământului.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.03.2021
Publicarea pe acest sit: 14.03.2021
Etichete: , ,

Lasă un răspuns