Predica Papei la Liturghia cu noii Cardinali

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia cu noii Cardinali
duminică, 29 noiembrie 2020

Lecturile de astăzi sugerează două cuvinte-cheie pentru timpul Adventului: apropiere și vigilență. Apropiere a lui Dumnezeu și vigilență a noastră: în timp ce profetul Isaia spune că Dumnezeu este aproape de noi, Isus în Evanghelie ne îndeamnă să veghem în așteptarea Lui.

Apropiere. Isaia începe vorbind la pertú cu Dumnezeu: „Tu, Doamne, ești tatăl nostru” (63,16). Și continuă: „Din veșnicie nu s-a auzit […] alt Dumnezeu, în afară de tine, ca să facă astfel de lucruri pentru cel care se încrede în el” (64,3). Vin în minte cuvintele din Deuteronom: cine, „ca Domnul, Dumnezeul nostru, este aproape de noi de fiecare dată când îl chemăm” (4,7). Adventul este timpul în care să comemorăm apropierea lui Dumnezeu, care a coborât spre noi. Însă profetul merge mai departe și îi cere lui Dumnezeu să se mai apropie iarăși: „O, dacă ai despica cerurile și ai coborî!” (Is 63,19). Am cerut și noi aceasta în Psalm: „Întoarce-te, vizitează-ne, vino ca să ne mântuiești” (cf. Ps 79,15.3). „O, Dumnezeule, vino în ajutorul meu” este adesea începutul rugăciunii noastre: primul pas al credinței este de a-i spune Domnului că avem nevoie de El, de apropierea sa.

Este și primul mesaj al Adventului și al anului liturgic, a-l recunoaște pe Dumnezeu aproape și a-i spune: „Apropie-te iarăși!” El vrea să vină aproape de noi, însă se propune, nu se impune; ne revine nouă să nu încetăm să-i spunem: „Vino!” Ne revine nouă, este rugăciunea Adventului: „Vino!” Isus – ne amintește Adventul – a venit între noi și va veni din nou la sfârșitul timpurilor. Însă, ne întrebăm, la ce anume folosesc aceste veniri dacă nu vine astăzi în viața noastră? Să-l invităm. Să ne însușim invocația tipică a Adventului: „Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20). Cu această invocație se termină Apocalipsul: „Vino, Doamne Isuse”. Putem s-o spunem la începutul fiecărei zile și s-o repetăm adesea, înainte de întâlniri, de studiu, de muncă și de deciziile care trebuie luate, în momentele mai importante și în cele de încercare: Vino, Doamne Isuse! O mică rugăciune, dar se naște din inimă. S-o spunem în acest timp de Advent, s-o repetăm: „Vino, Doamne Isuse!”

Astfel, invocând apropierea sa, ne vom antrena vigilența noastră. Evanghelia lui Marcu ne-a propus astăzi partea finală a ultimului discurs al lui Isus, care se condensează într-un singur cuvânt: „Vegheați!” Domnul îl repetă de patru ori în cinci versete (cf. Mc 13,33-35.37). Este important să rămânem vigilenți, pentru că o greșeală a vieții este să ne pierdem în mii de lucruri și să nu ne dăm seama de Dumnezeu. Sfântul Augustin spunea: „Timeo Iesum transeuntem” (Sermones, 88,14,13), „Mi-e frică de faptul ca Isus să treacă și eu să nu-mi dau seama”. Atrași de interesele noastre – în fiecare zi noi simțim asta – și distrași de atâtea vanități, riscăm să pierdem esențialul. De aceea astăzi Domnul repetă tuturor: „Vegheați!” (Mc 13,37). Vegheați, fiți atenți.

Însă, dacă trebuie să veghem, înseamnă că suntem în noapte. Da, acum nu trăim ziua, ci în așteptarea zilei, între întunecimi și trude. Ziua va veni atunci când vom fi cu Domnul. Va veni, să nu ne descurajăm: noaptea va trece, va apare Domnul, ne va judeca El care a murit pe cruce pentru noi. A veghea înseamnă a aștepta asta, înseamnă a nu ne lăsa înfrânți de descurajare și asta înseamnă a trăi în speranță. Așa cum înainte de a ne naște am fost așteptați de cei care ne iubeau, acum suntem așteptați de Iubirea în persoană. Și dacă suntem așteptați în cer, de ce să trăim din pretenții pământești? De ce să ne frământăm pentru un pic de bani, de faimă, de succes, lucruri care trec toate? De ce să pierdem timp ca să ne plângem de noapte, în timp ce ne așteaptă lumina zilei? De ce să căutăm „nași” pentru a avea o promovare și a merge mai sus, a ne promova în carieră? Totul trece, vegheați, spune Domnul.

A veghea nu este ușor, ba chiar este un lucru foarte dificil: noaptea este natural să se doarmă. N-au reușit discipolii lui Isus, cărora El le spusese să vegheze „seara, la miezul nopții, la cântatul cocoșului, în zori” (cf. v. 35). Chiar în acele ore n-au fost vigilenți: seara, în timpul ultimei cine, l-au trădat pe Isus; noaptea au ațipit; la cântatul cocoșului l-au renegat; în zori l-au lăsat să fie condamnat la moarte. Nu au vegheat. Au ațipit. Dar și asupra noastră poate coborî aceeași toropire. Există un somn periculos: somnul mediocrității. Vine atunci când uităm prima iubire și mergem înainte din inerție, având grijă numai de viața liniștită. Însă fără elanuri de iubire față de Dumnezeu, fără a aștepta noutatea sa, se devine mediocri, lâncezi, lumești. Și asta corodează credința, deoarece credința este contrariul mediocrității: este dorință arzătoare de Dumnezeu, este îndrăzneală continuă de convertire, este curaj de a iubi, înseamnă a merge mereu înainte. Credința nu este apă care stinge, este foc care arde; nu este un calmant pentru cel care este stresat, este o istorie de iubire pentru cel care este îndrăgostit! Pentru aceasta Isus detestă mai mult decât orice lucru lâncezeala (cf. Ap 3,16). Se vede disprețul lui Dumnezeu față de cei lâncezi.

Așadar, cum putem să ne trezim din somnul mediocrității? Cu vigilența rugăciunii. A ne ruga înseamnă a aprinde o lumină în noapte. Rugăciunea trezește din lâncezeala unei vieți orizontale, înalță privire în sus, ne sintonizează cu Domnul. Rugăciunea îi permite lui Dumnezeu să fie aproape de noi; de aceea eliberează de singurătate și dă speranță. Rugăciunea oxigenează viața: așa cum nu se poate trăi fără a respira, tot așa nu putem fi creștini fără a ne ruga. Și este atâta nevoie de creștini care să vegheze pentru cel care doarme, de adoratori, de mijlocitori, care zi și noapte să ducă în fața lui Isus, lumină a lumii, întunericul istoriei. Este nevoie de adoratori. Noi am pierdut un pic simțul adorației, de a sta în tăcere în fața Domnului, adorând. Aceasta este mediocritatea, lâncezeala.

După aceea există un al doilea somn interior: somnul indiferenței. Cel care este indiferent vede totul la fel, ca noaptea, și nu se interesează de cel care este aproape de el. Când ne rotim numai în jurul nostru și al nevoilor noastre, indiferenți față de nevoile celorlalți, noaptea coboară în inimă. Inima devine întunecată. Repede începem să ne plângem de orice, după aceea ne simțim victime ale tuturor și în sfârșit se fac comploturi despre orice. Plângeri, sentiment de victimă și comploturi. Este un lanț. Astăzi această noapte pare să fi coborât asupra multora, care reclamă pentru ei și se dezinteresează de ceilalți.

Cum să ne trezim din acest somn al indiferenței? Cu vigilența carității. Pentru a duce lumină acelui somn al mediocrității, al lâncezelii, există vigilența rugăciunii. Pentru a ne trezi din acest somn al indiferenței există vigilența carității. Caritatea este inima pulsantă a creștinului: așa cum nu se poate trăi fără puls, tot așa nu putem fi creștini fără caritate. Vreunuia i se pare că a simți compasiune, a ajuta, a sluji este ceva de perdanți! În realitate este unicul lucru câștigător, pentru că este deja proiectat spre viitor, spre ziua Domnului, când totul va trece și va rămâne numai iubirea. Cu faptele de milostenie ne apropiem de Domnul. Am cerut asta astăzi în rugăciunea de la început: „întărește voința credincioșilor tăi, pentru ca, ieșind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine…”. Voința de a ieși în întâmpinarea lui Cristos cu fapte de dreptate. Isus vine și drumul pentru a-i ieși în întâmpinare este marcat: sunt faptele de caritate.

Iubiți frați și surori, a ne ruga și a iubi, iată vigilența. Când Biserica îl adoră pe Dumnezeu și îl slujește pe aproapele, nu trăiește în noapte. Chiar dacă este obosită și încercată, merge spre Domnul. Să-l invocăm: Vino, Doamne Isuse, avem nevoie de Tine. Vino aproape de noi. Tu ești lumina: trezește-ne din somnul mediocrității, deșteaptă-ne din întunericul indiferenței. Vino, Doamne Isuse, fă vigilente inimile noastre care acum sunt distrase: fă-ne să simțim dorința de a ne ruga și nevoia de a iubi.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 29.011.2020
Publicarea pe acest sit: 29.11.2020
Etichete: ,

Lasă un răspuns