Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghie cu noii Cardinali
în solemnitatea Catedrei Sf. Apostol Petru
duminică, 19 februarie 2012
Domnilor cardinali,
Venerați frați întru Episcopat și întru Preoție,
Iubiți frați și surori,
În solemnitatea Catedrei Sfântului Petru Apostolul avem bucuria de a ne aduna în jurul altarului Domnului împreună cu noii cardinali, pe care ieri i-am agregat la Colegiul Cardinalilor. Înainte de toate le adresez lor salutul meu cordial, mulțumindu-i cardinalului Fernando Filoni pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Extind salutul meu la ceilalți cardinali și la toți prelații prezenți, precum și la distinsele autorități, la domnii ambasadori, la preoți, la persoanele consacrate și la toți credincioșii, veniți din diferite părți ale lumii pentru această fericită împrejurare, care îmbracă un caracter special de universalitate.
În lectura a doua proclamată puțin mai înainte, apostolul Petru îi îndeamnă pe „prezbiterii” Bisericii să fie păstori zeloși și grijulii ai turmei lui Cristos (cf. 1Pt 5,1-2). Aceste cuvinte sunt adresate înainte de toate vouă, dragi și venerați Frați, care deja aveți multe merite pe lângă poporul lui Dumnezeu datorită operei voastre generoase și înțelepte desfășurate în Slujirea pastorală în Dieceze angajante sau în conducerea Dicasterelor din Curia Romană, sau în slujirea eclezială a studiului și a învățământului. Noua demnitate care v-a fost conferită vrea să manifeste aprecierea față de munca voastră fidelă în via Domnului, să aduce cinste comunităților și națiunilor din care proveniți și ai căror reprezentanți demni sunteți în Biserică, să vă investească cu responsabilități ecleziale noi și mai importante și în sfârșit să vă ceară un supliment de disponibilitate pentru Cristos și pentru întreaga comunitate creștină. Această disponibilitate la slujirea Evangheliei este trainic întemeiată pe certitudinea credinței. De fapt, știm că Dumnezeu este fidel față de promisiunile sale și așteptăm în speranță realizarea acestor cuvinte ale sfântului Petru: „Iar când va apare păstorul suprem, veți primi cununa măririi, care nu se veștejește” (1Pt 5,4).
Textul evanghelic de astăzi îl prezintă pe Petru care, mișcat de o inspirație divină, exprimă propria sa credință puternică în Isus, Fiul lui Dumnezeu și Mesia cel promis. Ca răspuns la această curată mărturisire de credință, făcută de Petru și în numele celorlalți apostoli, Cristos îi revelează misiunea pe care intenționează să i-o încredințeze, adică aceea de a fi „piatra”, „stânca”, fundamentul vizibil pe care este construit întregul edificiu spiritual al Bisericii (cf. Mt 16,16-19). Această denumire de „stâncă-piatră” nu face referință la caracterul persoanei, ci trebuie înțeleasă numai pornind de la un aspect mai profund, de la mister: prin funcția pe care Isus i-o conferă, Simon Petru va deveni ceea ce el nu este prin „carne și sânge”. Exegetul Joachim Jeremias a arătat că pe fundal este prezent limbajul simbolic al „stâncii sfinte”. În această privință ne poate ajuta un text rabinic în care se afirmă: „Domnul a spus: «Cum pot să creez lumea, când se vor ridica acești fără-Dumnezeu și se vor revolta împotriva mea?». Dar când Dumnezeu a văzut că trebuia să se nască Abraham, a spus: «Uite, am găsit o stâncă pe care pot să construiesc și să întemeiez lumea». De aceea el l-a numit pe Abraham o stâncă”. Profetul Isaia face referință la asta atunci când îi amintește poporului: „priviți la stânca din care ați fost tăiați… la Abraham tatăl vostru” (51,1-2). Abraham, tatăl celor care cred, cu credința sa este văzut ca stânca ce susține creația. Simon, care cel dintâi l-a mărturisit pe Isus drept Cristos și a fost primul martor al învierii, devine acum, cu credința sa reînnoită, stânca ce se opune forțelor distrugătoare ale răului.
Iubiți frați și surori! Acest episod evanghelic pe care l-am ascultat are o explicație ulterioară și mai elocventă într-un foarte cunoscut element artistic care îmbogățește această Bazilică Vaticană: altarul Catedrei. Atunci când se străbate grandioasa navată centrală și, după ce s-a trecut de transept, se ajunge la absidă, ne aflăm în fața unui enorm tron de bronz, care pare să se elibereze, dar care în realitate este susținut de cele patru statui ale marilor Părinți ai Bisericii din Orient și din Occident. Și deasupra tronului, înconjurată de un triumf de îngeri suspendați în aer, strălucește în fereastra ovală gloria Duhului Sfânt. Ce ne spune acest ansamblu sculptural, datorat geniului lui Bernini? El reprezintă o viziune a esenței Bisericii și, în cadrul ei, al magisteriului petrin.
Fereastra absidei deschide Biserica spre exterior, spre întreaga creație, în timp ce imaginea porumbelului Duhului Sfânt îl arată pe Dumnezeu ca izvor al luminii. Însă există și un alt aspect care trebuie evidențiat: de fapt Biserica însăși este ca o fereastră, locul în care Dumnezeu se apropie, vine în întâmpinarea lumii noastre. Biserica nu există prin ea însăși, nu este punctul de sosire, ci trebuie să trimită dincolo de sine, spre înălțime, mai presus de noi. Biserica este cu adevărat ea însăși în măsura în care lasă să transpară Celălalt – cu „C” majusculă – de la care provine și la care conduce. Biserica este locul unde Dumnezeu „ajunge” la noi și unde noi „pornim” spre El; ea are misiunea de a deschide dincolo de ea însăși acea lume care tinde să se închidă în ea însăși și să-i aducă lumina care vine de sus, fără de care ar deveni de nelocuit.
Marea catedră de bronz cuprinde un scaun de lemn din secolul al IX-lea, care a fost mult timp considerat catedra apostolului Petru și a fost așezată chiar pe acest altar monumental din cauza înaltei sale valori simbolice. De fapt, el exprimă prezența permanentă a apostolului în magisteriul succesorilor săi. Scaunul sfântului Petru este, putem spune, tronul adevărului, care își trage originea din mandatul lui Cristos după mărturisirea de la Cezareea lui Filip. Scaunul magisterial reînnoiește în noi și amintirea cuvintelor adresate de Domnul lui Petru în cenacol: „Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi” (Lc 22,32).
Catedra lui Petru evocă o altă amintire: celebra expresie a sfântului Ignațiu de Antiohia, care în scrisoarea sa către romani numește Biserica din Roma „aceea care prezidează în caritate” (Inscr.: PG 5, 801). De fapt, a prezida în credința este în mod indisolubil legat de a prezida în iubire. O credință fără iubire n-ar mai fi o credință creștină autentică. Însă cuvintele sfântului Ignațiu au și un alt aspect, mult mai concret: de fapt, termenul „caritate” era folosit de Biserica de la începuturi pentru a indica și Euharistia. De fapt, Euharistia este Sacramentum caritatis Christi, prin care El continuă să-i atragă pe toți la sine, așa cum a făcut din înălțimea crucii (cf. In 12,32). De aceea, „a prezida în caritate” înseamnă a-i atrage pe oameni într-o îmbrățișare euharistică – îmbrățișarea lui Cristos – care depășește orice barieră și orice înstrăinare și creează comuniunea din diferențele multiple. Așadar ministeriul petrin este prima în iubire în sens euharistic, adică grijă față de comuniunea universală a Bisericii în Cristos. Și Euharistia este formă și măsură a acestei comuniuni și garanție ca ea să se mențină fidelă față de criteriul tradiției credinței.
Marea Catedră este susținută de Părinții Bisericii. Cei doi învățători din Orient, sfântul Ioan Gură de Aur și sfântul Atanasiu, împreună cu latinii, sfântul Ambroziu și sfântul Augustin, reprezintă totalitatea tradiției, deci bogăția expresiei adevăratei credințe în sfânta și unica Biserică. Acest element al altarului ne spune că iubirea se sprijină pe credință. Ea se fărâmițează dacă omul nu se mai încrede în Dumnezeu și nu ascultă de El. Totul în Biserică se sprijină pe credință: Sacramentele, Liturgia, evanghelizarea, caritatea. Chiar și dreptul, chiar și autoritatea în Biserică se sprijină pe credință. Biserica nu se auto-reglementează, nu-și dă sieși propria ordine, ci o primește de la Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl ascultă în credință și încearcă să-l înțeleagă și să-l trăiască. Părinții Bisericii au în comunitatea eclezială funcția de garanți ai fidelității față de Sfânta Scriptură. Ei asigură o exegeză vrednică de încredere, solidă, capabilă să formeze cu Catedra lui Petru un ansamblu stabil și unitar. Sfintele Scripturi, interpretate cu autoritate de Magisteriu în lumina Părinților, luminează drumul Bisericii în timp, asigurându-i un fundament stabil în mijlocul schimbărilor istorice.
După ce am văzut diferitele elemente ale altarului Catedrei, să ne îndreptăm spre el o privire de ansamblu. Și vedem că este străbătut de o dublă mișcare: de urcare și de coborâre. Este reciprocitatea dintre credință și iubire. Catedra este scoasă mult în evidență în acest loc pentru că aici este mormântul apostolului Petru, dar și el tinde spre iubirea lui Dumnezeu. De fapt, credința este orientată spre iubire. O credință egoistă ar fi o credință neadevărată. Cel care crede în Isus Cristos intră în dinamismul de iubire care își are izvorul în Euharistie, descoperă adevărata bucurie și devine la rândul său capabil să trăiască după logica acestui dar. Adevărata credință este luminată de iubire și conduce la iubire, spre înălțime, așa cum altarul Catedrei ridică spre fereastra luminoasă, gloria Duhului Sfânt, care constituie adevăratul punct focal pentru privirea pelerinului atunci când trece pragul Bazilicii Vaticane. Această fereastră este scoasă mult în evidență de triumful îngerilor și de marile aureole, cu un sens de plenitudine ce se revarsă care exprimă bogăția comuniunii cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este singurătate, ci iubire glorioasă și fericită, difuzivă și luminoasă.
Iubiți frați și surori, nouă, fiecărui creștin îi este încredințat darul acestei iubiri: un dar care trebuie dăruit, cu mărturia vieții noastre. Aceasta este, îndeosebi, misiunea voastră, venerați Frați Cardinali: să mărturisiți bucuria iubirii lui Cristos. Fecioarei Maria, prezentă în comunitatea apostolică adunată în rugăciune așteptându-l pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,14), încredințăm acum noua voastră slujire eclezială. Ea, Mama Cuvântului Întrupat, să ocrotească drumul Bisericii, să susțină cu mijlocirea sa lucrarea Păstorilor și să primească sub manita sa întregul Colegiul al Cardinalilor. Amin!