Predica Papei la Liturghia cu canonizări

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia de canonizare a Fericiților Paul al VI-lea,
Oscar Arnulfo Romero Galdámez, Francesco Spinelli,
Vincenzo Romano, Maria Caterina Kasper,
Nazaria Ignația a Sfintei Tereza a lui Isus March Mesa, Nunzio Sulprizio
Piața San Pietro, 14 octombrie 2018

Lectura a doua ne-a spus: „cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere și ascuțit” (Evr 4,12). Este chiar așa: Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai un ansamblu de adevăruri sau o relatare spirituală edificatoare, nu, este Cuvânt viu, care atinge viața, care o transformă. Acolo Isus în persoană, El care este Cuvântul viu al lui Dumnezeu, vorbește inimilor noastre.

Evanghelia, în mod deosebit, ne invită la întâlnirea cu Domnul, după exemplul acelui „cineva” care „a venit în fugă” (cf. Mc 10,17). Putem să ne întruchipăm în acel om, al cărui nume nu ni-l spune textul, ca și cum ar sugera că poate să-l reprezinte pe fiecare dintre noi. El îl întreabă pe Isus cum „să moștenesc viața veșnică” (v. 17). Cere viața pentru totdeauna, viața în plinătate: cine dintre noi n-ar vrea-o? Dar, să observăm, o cere ca o moștenire de avut, ca un bun de obținut, de cucerit cu forțele sale. De fapt, pentru a poseda acest bun a respectat poruncile încă din copilărie și pentru a obține scopul este dispus să respecte altele; pentru aceasta întreabă: „Ce trebuie să fac ca să moștenesc?

Răspunsul lui Isus îl dezorientează. Domnul îl privește fix și-l îndrăgește (cf. v. 21). Isus schimbă perspectiva: de la preceptele respectate pentru a obține recompense la iubirea gratuită și totală. Acel om vorbea în termeni de cerere și ofertă, Isus îi propune o istorie de iubire. Îi cere să treacă de la respectarea legilor la dăruirea de sine, de la a face pentru sine la a fi cu El. Și îi face o propunere de viață „ascuțită”: „Vinde ceea ce ai și dă săracilor […] și vino! Urmează-mă!” (v. 21). Și ție îți spune Isus: „vino, urmează-mă!”. Vino: nu sta pe loc, pentru că nu este suficient a nu face nimic rău pentru a fi al lui Isus. Urmează-mă: a nu merge în urma lui Isus numai când îți convine, ci caută-l în fiecare zi; nu te mulțumi să respecți preceptele, să dai ceva pomană și să spui niște rugăciuni: găsește în El pe Dumnezeul care te iubește mereu, sensul vieții tale, forța de a te dărui.

Iarăși spune Isus: „Vinde ceea ce ai și dă săracilor”. Domnul nu face teorii despre sărăcie și bogăție, ci merge direct la viață. Îți cere să părăsești ceea ce îngreunează inima, să te golești de bunuri pentru a-i face loc Lui, unicul bun. Nu putem să-l urmăm cu adevărat pe Isus când suntem încărcați de lucruri. Pentru că, dacă inima este îngrămădită cu bunuri, nu va exista spațiu pentru Domnul, care va deveni un lucru printre altele. Pentru aceasta bogăția este periculoasă și – spune Isus – face dificil chiar să ne mântuim. Nu pentru că Dumnezeu este sever, nu! Problema este din partea noastră: prea mult a avea, prea mult a vrea ne sufocă, ne sufocă inima și ne fac incapabili să iubim. De aceea sfântul Paul amintește că „rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani” (1Tim 6,10). Vedem asta: acolo unde se pun în centru banii nu există loc pentru Dumnezeu și nu există loc nici pentru om.

Isus este radical. El dă totul și cere totul: dă o iubire totală și cere o inimă neîmpărțită. Și astăzi ni se dă nouă ca Pâine vie; putem să-i dăm în schimb firimituri? Lui, care s-a făcut slujitorul nostru până acolo încât să meargă pe cruce pentru noi, nu putem să-i răspundem numai cu respectarea câtorva precepte. Lui, care ne oferă viața veșnică, nu putem să-i dăm câteva momente de timp. Isus nu se mulțumește cu un „procent de iubire”: nu putem să-l iubim douăzeci, cincizeci sau șaizeci la sută. Ori totul ori nimic.

Iubiți frați și surori, inima noastră este ca un magnet: se lasă atrasă de iubire, de se poate alipi numai de o parte și trebuie să aleagă: ori îl va iubi pe Dumnezeu ori va iubi bogăția lumii (cf. Mt 6,24); ori va trăi pentru a iubi ori va trăi pentru sine (cf. Mc 8,35). Să ne întrebăm de care parte suntem. Să ne întrebăm la ce punct suntem în istoria noastră de iubire cu Dumnezeu. Ne mulțumim cu niște precepte sau îl urmăm pe Isus ca îndrăgostiți, cu adevărat dispuși să părăsim ceva pentru El? Isus întreabă pe fiecare dintre noi și pe noi toți ca Biserică în mișcare: suntem o Biserică ce predică numai precepte bune sau o Biserică-mireasă, care pentru Domnul său se lansează în iubire? Îl urmăm cu adevărat sau ne întoarcem pe căile lumii, ca acel om? Așadar, ne este suficient Isus sau căutăm atâtea siguranțe ale lumii? Să cerem harul de a ști să părăsim din iubire față de Domnul: a părăsi bogății, a părăsi nostalgii de roluri și puteri, a părăsi structuri care nu mai sunt potrivite vestirii Evangheliei, poverile care frânează misiunea, lațurile care ne leagă de lume. Fără un salt înainte în iubire viața noastră și Biserica noastră se îmbolnăvesc de „auto-complăcere egocentrică” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 95): căutăm bucuria în vreo plăcere trecătoare, ne închidem în vorbării sterile, ne acomodăm în monotonia unei vieți creștine fără elan, unde un pic de narcisism acoperă tristețea de a rămâne neîmpliniți.

Așa a fost pentru acel om, care – spune Evanghelia – „a plecat abătut” (v. 22). S-a ancorat în precepte și în multele sale bunuri, nu a dat inima. Și, deși l-a întâlnit pe Isus și a primit privirea sa de iubire, a plecat trist. Tristețea este dovada iubirii neîmplinite. Este semnul unei inimi lâncede. În schimb, o inimă ușurată de bunuri, care îl iubește liberă pe Domnul, răspândește mereu bucuria, acea bucurie de care astăzi este mare nevoie. Sfântul papă Paul al VI-lea a scris: „În inima angoaselor lor au nevoie contemporanii noștri să cunoască bucuria, să audă cântul său” (Exortația apostolică Gaudete in Domino, I). Astăzi Isus ne invită să ne întoarcem la izvoarele bucuriei, care sunt întâlnirea cu El, alegerea curajoasă de a risca pentru a-l urma, gustul de a părăsi ceva pentru a îmbrățișa calea sa. Sfinții au parcurs acest drum.

A făcut asta Paul al VI-lea, după exemplul apostolului al cărui nume l-a luat. Așa cum el și-a dedicat viața pentru Evanghelia lui Cristos, trecând noi granițe și făcându-se martor al său în vestire și în dialog, profet al unei Biserici extrovertite care privește la cei de departe și se îngrijește de săraci. Paul al VI-lea, chiar și în trudă și în mijlocul neînțelegerilor, a mărturisit în mod pasionat frumusețea și bucuria de a-l urma total pe Isus. Astăzi încă ne îndeamnă, împreună cu Conciliul al cărui cârmaci înțelept a fost, să trăim vocația noastră comună: vocația universală la sfințenie. Nu la jumătățile de măsuri, ci la sfințenie. Este frumos ca împreună cu el și cu ceilalți sfinți și sfinte de astăzi este monseniorul Romero, care a părăsit siguranțele lumii, chiar propria integritate fizică, pentru a da viața conform Evangheliei, aproape de cei săraci și de oamenii săi, cu inima magnetizată de Isus și de frați. Același lucru putem să-l spunem despre Francesco Spinelli, despre Vincenzo Romano, despre Maria Caterina Kasper, despre Nazaria Ignația a Sfintei Tereza a lui Isus și despre tânărul nostru napolitan, Nunzio Sulprizio: sfântul tânăr, curajos, umil care a știu să-l întâlnească pe Isus în suferință, în tăcere și în oferirea de sine însuși. Toți acești sfinți, în diferite contexte, au tradus cu viața Cuvântul de astăzi, fără lâncezeală, fără calcule, cu ardoarea de a risca și de a părăsi. Frați și surori, Domnul să ne ajute să imităm exemplele lor.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 14.10.2018
Publicarea pe acest sit: 14.10.2018
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?