Predica Sanctității Sale Papa Francisc
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 29 martie 2018
Iubiți frați, preoți din Dieceza de Roma și din celelalte dieceze din lume!
Citind textele de la liturgia de astăzi îmi venea în minte, cu insistență, textul din Deuteronom care spune: „Care este neamul acela atât de mare încât să aibă dumnezeii lui atât de aproape cum îl avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm?” (4,7). Apropierea lui Dumnezeu… apropierea noastră apostolică.
În textul din profetul Isaia îl contemplăm pe trimisul lui Dumnezeu deja „uns și trimis”, în mijlocul poporului său, aproape de cei săraci, de bolnavi, de cei închiși…; și Duhul care „este asupra lui”, care-l împinge și îl însoțește de-a lungul drumului.
În Psalmul 88 vedem cum compania lui Dumnezeu, care încă din tinerețe a condus prin mâna regelui David și i-a oferit brațul său, acum când este bătrân ia numele de fidelitate: apropierea menținută în decursul timpului se numește fidelitate.
Apocalipsul ne apropie, până la a ni-l face vizibil, de „Erchomenos”, de Domnul în persoană care mereu „vine”, mereu. Aluzia la faptul că îl vor vedea „și cei care l-au străpuns” ne face să simțim că mereu sunt vizibile rănile Domnului înviat, că Domnul ne vine mereu în întâmpinare dacă noi vrem „să ne apropiem” de carnea tuturor celor care suferă, în special a copiilor.
În imaginea centrală din Evanghelia de astăzi îl contemplăm pe Domnul prin ochii consătenilor săi care era „îndreptați spre El” (Lc4,20). Isus s-a ridicat pentru a citi în sinagoga din Nazaret. I-a fost dat sulul profetului Isaia. L-a desfăcut până a găsit textul despre trimisul lui Dumnezeu. A citit cu glas tare: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns… m-a trimis…” (61,1). Și a încheiat stabilind apropierea așa de provocatoare din acele cuvinte: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați ascultat-o” (Lc 4,21).
Isus găsește textul și citește cu competența cărturarilor. El ar fi putut foarte bine să fie un cărturar sau în învățător al legii, dar a voit să fie un „evanghelizator”, un predicator de stradă, „Mesagerul veștilor bune” pentru poporul său, predicatorul ale cărui picioare sunt frumoase, cum spune Isaia (cf. 52,7). Predicatorul este apropiat.
Aceasta este marea alegere a lui Dumnezeu: Dumnezeu a ales să fie unul care stă aproape de poporul său. Treizeci de ani de viață ascunsă! Numai după aceea va începe să predice. Este pedagogia întrupării, a înculturării; nu numai în culturile îndepărtate, chiar și în propria parohie, în noua cultură a tinerilor…
Apropierea este mai mult decât numele unei virtuți deosebite, este o atitudine care implică toată persoana, modul său de a stabili legături, de a fi în același timp în ea însăși și atentă față de celălalt. Când oamenii spun despre un preot că „este apropiat”, de obicei evidențiază două lucruri: primul este că „e prezent mereu” (contrariul lui „nu este de găsit niciodată”: „Știu, părinte, că dumneavoastră sunteți foarte ocupat” – spun adesea). Și celălalt lucru este că știe să găsească un cuvânt pentru fiecare. „Vorbește cu toți – spun oamenii -: cu cei mari, cu cei mici, cu săracii, cu cei care nu cred…”. Preoți apropiați, care sunt prezenți, care vorbesc cu toți… Preoți de stradă.
Și unul care a învățat bine de la Isus să fie predicator de stradă a fost Filip. Spune cartea Faptele Apostolilor că mergea din loc în loc anunțând Vestea Bună a Cuvântului, predicând în toate orașele, și că acestea se umpleau de bucurie (cf. 8,4-8). Filip era unul dintre aceia pe care Duhul putea să-i „sechestreze” în orice moment și să-i facă să plece pentru a evangheliza, mergând dintr-un loc în altul, unul capabil chiar să boteze oameni de bună credință, precum ministrul reginei Etiopiei, și să facă asta acolo, de-a lungul drumului (cf. Fap 8,5.36-40).
Apropierea, iubiți frați, este cheia evanghelizatorului pentru că este o atitudine-cheie în Evanghelie (Domnul o folosește pentru a descrie Împărăția). Noi considerăm ceva dobândit că apropierea este cheia milostivirii, pentru că milostivirea n-ar fi așa dacă nu s-ar strădui mereu, ca „bună samariteană”, pentru a elimina distanțele. Însă cred că avem nevoie să dobândim mai bine faptul că apropierea este și cheia adevărului; nu numai a milostivirii, ci și cheia adevărului. Se pot elimina distanțele în adevăr? Da, se poate. De fapt, adevărul nu este numai definiția care permite să se numească situațiile și lucrurile ținându-le la distanță cu concepte și raționamente logice. Nu este numai asta. Adevărul este și fidelitate (emeth), aceea care-ți permite să numești persoanele cu propriul lor nume, așa cum le numește Domnul, înainte de a le clasifica sau de a defini „situația lor”. Și aici, există această obișnuință – urâtă, nu-i așa? – a „culturii adjectivului”: acesta este așa, acesta este un așa, acesta este un așa… Nu, acesta este fiu al lui Dumnezeu. După aceea, va avea el virtuțile sau defectele, dar adevărul fidel al persoanei și nu adjectivul făcut substanță.
Trebuie să fim atenți să nu cădem în ispita de a ne face idoli din unele adevăruri abstracte. Sunt idoli comozi, la îndemână, care dau un anumit prestigiu și putere și sunt greu de recunoscut. Pentru că „adevărul-idol” se camuflează, folosește cuvintele evanghelice ca pe o haină, dar nu permite ca să i se atingă inima. Și, ceea ce este mult mai rău, îndepărtează pe oamenii simpli de apropierea vindecătoare a Cuvântului și a sacramentelor lui Isus.
Asupra acestui punct, să ne adresăm Mariei, Mama preoților. O putem invoca drept „Sfânta Fecioară Maria a Apropierii”: „Ca o adevărată mamă, merge cu noi, luptă cu noi și revarsă neîncetat apropierea iubirii lui Dumnezeu” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 286), în așa fel încât nimeni să nu se simtă exclus. Mama noastră nu numai că este aproape prin slujirea sa cu acea „grijă” (ibid., 288) care este o formă de apropiere, ci și cu modul său de a spune lucrurile. La Cana, promptitudinea și tonul cu care le spune servitorilor: „Faceți tot ce vă va spune” (In 2,5), va face în așa fel încât acele cuvinte să devină modelul matern al oricărui limbaj eclezial. Însă, pentru a le spune ca ea, în afară de a cere harul, trebuie să știm să stăm acolo unde se „gătesc” lucrurile importante, acelea care contează pentru orice inimă, orice familie, orice cultură. Numai în această apropiere – putem spune „de bucătărie” – se poate discerne care este vinul care lipsește și care este vinul de calitatea mai bună pe care Domnul vrea să-l dea.
Vă sugerez să medităm trei domenii de apropiere sacerdotală în care aceste cuvinte: „Faceți tot ce vă va spune Isus” trebuie să răsune – în mii de moduri diferite dar cu unul și același ton matern – în inima persoanelor cu care vorbim: domeniul însoțirii spirituale, cel al spovezii și cel al predicării.
Apropierea în dialogul spiritual o putem medita contemplând întâlnirea Domnului cu samariteana. Domnul o învață să recunoască înainte de toate cum să adore, în Duh și adevăr; apoi, cu delicatețe, o ajută să dea un nume păcatului său, fără a o ofensa; și în sfârșit Domnul se lasă contagiat de spiritul său misionar și merge cu ea ca să evanghelizeze în satul său. Model de dialog spiritual, acesta al Domnului, care știe să aducă la lumină păcatul samaritenei fără ca să arunce umbră asupra rugăciunii sale de adoratoare și nici să pună piedici vocației sale misionare.
Apropierea în spovadă o putem medita contemplând textul despre femeia adulteră. Acolo se vede clar cum apropierea este decisivă pentru că adevărurile despre Isus mereu apropie și se spun (se pot spune mereu) față în față. A-l privi pe celălalt în ochi – ca Domnul când se ridică în picioare după ce a fost în genunchi aproape de adultera pe care voiau s-o ucidă cu pietre și îi spune: „Nici eu nu te condamn” (In8,11) – nu înseamnă a merge împotriva legii. Și se poate adăuga: „De acum să nu mai păcătuiești” (ibid.) nu cu un ton care aparține domeniului juridic al adevărului-definiție – tonul celui care trebuie să determine care sunt condiționările Milostivirii divine – ci cu expresia care se spune în domeniul adevărului-fidel, care permite păcătosului să privească înainte și nu înapoi. Tonul corect al acestui „să nu mai păcătuiești” este cel al duhovnicului care spune asta dispus să repete de șaptezeci de ori câte șapte.
În sfârșit, domeniul predicării. Să medităm asupra lui gândindu-ne la cei care sunt departe și facem asta ascultând prima predică a lui Petru, care se situează în contextul evenimentului Rusaliilor. Petru vestește că acel cuvânt este „pentru toți cei care sunt departe” (Fap 2,39) și predică în așa fel încât kerygma „străpunge inima lor” și îi face să întrebe: „Ce trebuie să facem?” (Fap 2,37). Întrebare care, așa cum spuneam, trebuie s-o punem și la care trebuie să răspundem tot în ton marian, eclezial. Omilia este piatra de comparație „pentru a evalua apropierea și capacitatea de întâlnire a unui păstor cu poporul său” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 135). În omilie se vede cât de aproape am fost de Dumnezeu în rugăciune și cât de aproape suntem de oamenii noștri în viața lor zilnică.
Vestea bună se realizează atunci când aceste două apropieri se alimentează și se îngrijesc reciproc. Dacă te simți departe de Dumnezeu, dar te rog, apropie-te de poporul său, care te va vindeca de ideologiile care ți-au lâncezit fervoarea. Cei mici te vor învăța să-l privești pe Isus într-un mod diferit. În ochii lor, Persoana lui Isus este fascinantă, exemplul său bun dă autoritate morală, învățăturile sale folosesc pentru viață. Și dacă tu, te simți departe de oameni, apropie-te de Domnul, de Cuvântul său: în Evanghelie, Isus te va învăța modul său de a-i privi pe oameni, cât valorează în ochii săi fiecare dintre cei pentru care și-a vărsat sângele pe cruce. În apropierea de Dumnezeu, Cuvântul se va face trup în tine și vei deveni un preot apropiat de orice trup. În apropierea de poporul lui Dumnezeu, trupul său dureros va deveni cuvânt în inima ta și vei avea despre ce să vorbești cu Dumnezeu, vei deveni un preot mijlocitor.
Preotul apropiat, care merge în mijlocul oamenilor săi cu apropierea și duioșia de bun păstor (și, în pastorația sa, uneori stă în față, uneori în mijloc și uneori în spate), oamenii nu numai că-l apreciază mult, merg mai departe: simt față de el ceva special, ceva ce simt numai în prezența lui Isus. De aceea nu este un lucru în plus această recunoaștere a apropierii noastre. În ea noi jucăm dacă Isus va fi făcut prezent în viața omenirii, sau dacă va rămâne pe planul ideilor, închis în caractere mici, întrupat cel mult în vreo obișnuință bună care puțin câte puțin devine routine.
Iubiți frați preoți, să-i cerem Mariei, „Sfânta Fecioară Maria a Apropierii”, să ne apropie între noi și, în momentul în care spunem oamenilor noștri să „facă tot ce spune Isus”, să ne unifice tonul, pentru ca în diversitatea opiniilor noastre să se facă prezentă apropierea sa maternă, aceea care cu „da”-ul său ne-a apropiat de Isus pentru totdeauna.