Predica Papei la Liturghia Cinei Domnului

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia Cinei Domnului din Bazilica San Giovanni in Laterano
joi, 1 aprilie 2009

Într-un fel mult mai amplu decât ceilalți trei evangheliști, Sfântul Ioan, într-o manieră proprie lui, ne relatează în Evanghelia sa despre discursurile de adio ale lui Isus, care apar aproape ca și un testament al Său și ca o sinteză a nucleului esențial al mesajului Său. La începutul acestor discursuri este spălarea picioarelor, în care slujirea mântuitoare a lui Isus pentru omenirea care avea nevoie de purificare este rezumată într-un gest de smerenie. La sfârșit, cuvintele lui Isus se transformă în rugăciune, în Rugăciunea Sa preoțească, a cărei bază exegeții au identificat-o în ritualul sărbătorii iudaice a ispășirii. Ceea ce era sensul acelei sărbători și a ritualurilor ei – purificarea lumii, reconcilierea sa cu Dumnezeu – are loc în actul de a se ruga al lui Isus, un act de rugăciune care, în același timp, anticipează Patimile, le transformă în rugăciune. Astfel, în Rugăciunea sacerdotală se face vizibilă într-o manieră cu totul particulară și misterul permanent al Joii Sfinte: noua preoție a lui Isus Hristos și continuarea sa în consacrarea Apostolilor, în implicarea ucenicilor în preoția Domnului.

Din acest text nesecat, în acest moment aș dori să aleg din cuvintele lui Isus unele care pot să ne introducă mai profund în misterul Joii Sfinte. Este mai întâi de toate fraza: „Aceasta este viața veșnică: ca să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe cel Care l-ai trimis” (Ioan 17,3). Fiecare ființă umană vrea să trăiască. Dorește o viață veșnică, plină, o viață care să merite, care să fie o bucurie. De dorința pentru viață este, în același timp, legată rezistența împotriva morții, care totuși este inevitabilă. Când Isus vorbește despre viața veșnică, El înțelege viața autentică, adevărată, care merită să fie trăită. Nu înțelege pur și simplu viața care vine după moarte. El înțelege modul autentic al vieții – o viață care este pe deplin viață și pentru aceasta este sustrasă morții, dar care poate de fapt să înceapă deja în această lume, mai mult, trebuie să înceapă în ea: numai dacă învățăm deja de acum să trăim în mod autentic, dacă învățăm acea viață pe care moartea nu o poate lua, promisiunea veșniciei are sens. Dar cum se realizează aceasta? Ce este oare această viață cu adevărat creștină, căreia moartea nu poate să îi facă rău? Am auzit răspunsul lui Isus: Aceasta este viața adevărată, ca să te cunoască pe Tine – Dumnezeule – și pe Trimisul tău, Isus Hristos.

Spre surprinderea noastră, ni se spune că viața este cunoaștere. Aceasta înseamnă înainte de toate: viața este relație. Nimeni nu are viață de la sine însuși și numai pentru sine însuși. Noi o avem de la un altul, în relație cu un altul. Dacă este o relație în adevăr și în iubire, un a da și a primi, ea dă deplinătatea vieții, o face frumoasă. Dar tocmai pentru aceasta, distrugerea relației prin opera morții poate să fie deosebit de dureroasă, poate să pună în discuție viața însăși. Numai relația cu Cel care este El însuși Viața, poate să susțină și viața mea dincolo de apele morții, poate să mă conducă viu prin ele. Deja în filozofia antică exista ideea că omul poate să găsească o viață veșnică dacă se atașează la ceea ce este indestructibil – la adevărul care este veșnic. Ar trebui, ca să spunem așa, să se umple de adevăr pentru a purta în sine substanța veșniciei. Dar numai dacă adevărul este Persoană, poate să mă ducă prin noaptea morții. Noi ne agățăm de Dumnezeu – de Isus Hristos, Cel Înviat. Și suntem astfel purtați de Cel care este Viața însăși. În această relație noi trăim chiar traversând moartea, pentru că nu ne abandonează Cel care este Viața însăși.

Dar să ne întoarcem la cuvântul lui Hristos: Aceasta este Viața veșnică / ca să te cunoască pe Tine și pe Trimisul tău. Cunoașterea lui Dumnezeu devine viață veșnică. Evident aici prin „cunoaștere” se înțelege ceva mai mult decât o știință exterioară, așa cum știm, de exemplu, când a murit un personaj faimos și când a fost făcută o invenție. A cunoaște sensul Sfintei Scripturi înseamnă a deveni în mod interior una cu celălalt. A-l cunoaște pe Dumnezeu, a-l cunoaște pe Hristos înseamnă întotdeauna a-l iubi, a deveni într-un fel oarecare una cu El în virtutea cunoașterii și a iubirii. Viața noastră devine deci o viață autentică, adevărată și astfel și veșnică, dacă îl cunoaștem pe Cel care este izvorul oricărei ființe și al oricărei vieți. Astfel cuvântul lui Isus devine o invitație pentru noi: să devenim prieteni ai lui Isus, să căutăm să îl cunoaștem tot mai mult! Să trăim într-un dialog cu El! Să învățăm de la El viața cea dreaptă, să devenim martorii Lui! Atunci devenim persoane care iubesc și atunci acționăm drept. Atunci trăim cu adevărat.

De două ori în Rugăciunea sacerdotală Isus vorbește despre revelarea numelui lui Dumnezeu. „Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume” (v. 6). „Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei” (v. 26). Domnul face aluzie la scena de lângă rugul aprins, din care Dumnezeu, la întrebarea lui Moise, a revelat numele Lui. Isus vrea deci să spună că El duce la sfârșit ceea ce începuse lângă rugul care ardea, că în El Dumnezeu, care s-a făcut cunoscut lui Moise, acum se revelează pe deplin. Și cu aceasta El împlinește reconcilierea; că iubirea cu care Dumnezeu îl iubește pe Fiul Său în misterul Preasfintei Treimi implică acum oamenii în această circulație divină a iubirii. Dar ce înseamnă mai precis faptul că revelația din rugul aprins este dusă la sfârșit, ajunge pe deplin la scopul ei? Esența evenimentului de pe muntele Horeb nu a fost cuvântul misterios, „numele” pe care Dumnezeu i l-a transmis lui Moise, ca să spunem așa, ca un semn de recunoaștere. A comunica numele înseamnă a intra în relație cu celălalt. Revelația numelui dumnezeiesc înseamnă deci că Dumnezeu, care este infinit și subzistă în sine însuși, intră în încrengătura de relații ale oamenilor; că El, ca să spunem așa, iese din Sine însuși și devine unul dintre noi, unul care este prezent în mijlocul nostru și pentru noi. De aceea în Israel sub numele de Dumnezeu nu s-a văzut numai un termen învăluit în mister, ci faptul de a fi-cu-noi a lui Dumnezeu. Templul, după Sfânta Scriptură, este locul în care locuiește numele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este închis în vreun spațiu pământesc; El rămâne infinit deasupra lumii. Dar în Templu este prezent pentru noi ca și Cel care poate să fie chemat – ca și Cel care vrea să fie cu noi.

Acest a fi al lui Dumnezeu cu poporul său se împlinește în întruparea Fiului. În ea se completează cu adevărat ceea ce a început lângă rugul aprins: Dumnezeu ca Om poate să fie chemat de către noi și ne este aproape. El este unul dintre noi, și totuși Dumnezeul veșnic și infinit. Iubirea Sa iese, ca să spunem așa, din El însuși și intră în noi. Misterul euharistic, prezența Domnului sub speciile pâinii și vinului este maxima și cea mai înaltă condensare a acestui nou a fi-cu-noi a lui Dumnezeu. „Cu adevărat tu ești un Dumnezeu ascuns, Dumnezeul lui Israel”, s-a rugat proorocul Isaia (45,15). Acest fapt rămâne întotdeauna adevărat. Dar în același timp putem să spunem: cu adevărat Tu ești un Dumnezeu aproape, Tu ești un Dumnezeu-cu-noi. Tu ne-ai revelat Misterul Tău și ne-ai arătat chipul Tău, Tu te-ai revelat pe Tine însuți și te-ai dat în mâinile noastre… În această clipă trebuie să ne inunde bucuria și recunoștința pentru că El s-a arătat; pentru că El, Infinitul și Cel de Necuprins pentru rațiunea noastră, este Dumnezeul aproape care ne iubește, Dumnezeul pe care noi putem să-l cunoaștem și să-l iubim.

Cererea cea mai cunoscută a Rugăciunii sacerdotale este cererea de unitate pentru ucenici, pentru cei de atunci și pentru cei viitori: „Nu mă rog numai pentru aceștia – comunitatea ucenicilor adunată în Cenaclu – ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor: pentru ca toți să fie una; după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis.” (v. 20; cfr. 11 și 13). Ce anume cere mai precis aici Domnul? Înainte de toate, El se roagă pentru ucenicii din acel timp și din toate timpurile viitoare. Privește înainte către amplitudinea istoriei viitoare. Vede pericolele și încredințează această comunitate inimii Tatălui. El cere Tatălui Biserica și unitatea ei. S-a spus că în Evanghelia de la Ioan Biserica nu apare. Aici, în schimb, ea apare în caracteristicile ei esențiale: ca o comunitate a ucenicilor care, prin intermediul cuvântului apostolic, cred în Isus Hristos și astfel devin una. Isus imploră pentru Biserică ca să fie una și apostolică. Astfel această rugăciune apare ca un act de înființare a Bisericii. Domnul cere Biserica de la Tatăl. Ea se naște din rugăciunea lui Isus și prin intermediul vestirii Apostolilor, care fac cunoscut numele lui Dumnezeu și introduc oamenii în comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Isus cere deci ca propovăduirea ucenicilor să dureze de-a lungul veacurilor; ca această vestire să adune oamenii care îl recunosc pe Dumnezeu și pe trimisul său, Fiul Isus Hristos. El se roagă pentru ca oamenii să fie conduși la credință și, prin intermediul credinței, la iubire. El cere Tatălui ca acești credincioși „să fie în noi” (v. 21), să trăiască, adică, în comuniunea interioară cu Dumnezeu și cu Isus Hristos și ca din acest a fi în mod interior în comuniune cu Dumnezeu să se creeze unitatea vizibilă.

De două ori Domnul spune că această unitate ar trebui să facă astfel ca lumea să creadă în misiunea lui Isus. Trebuie deci să fie o unitate care să poată fi văzută – o unitate care să meargă mult dincolo de ceea ce în mod obișnuit este posibil între oameni, astfel încât să devină un semn pentru lume și să acrediteze misiunea lui Isus Hristos. Rugăciunea lui Isus ne dă garanția că propovăduirea Apostolilor nu va putea niciodată să înceteze în istorie; că va provoca întotdeauna credință și că va aduna oamenii în unitate – într-o unitate care devine mărturie pentru misiunea lui Isus Hristos. Dar această rugăciune este întotdeauna și un examen de conștiință pentru noi. În acest ceas Domnul ne întreabă: trăiești tu, prin intermediul credinței, în comuniune cu mine și astfel în comuniune cu Dumnezeu? Sau nu trăiești mai degrabă pentru tine însuți, îndepărtându-te astfel de credință? Și nu ești oare cu aceasta vinovat de diviziunea care întunecă misiunea Mea în lume; care blochează oamenilor accesul la iubirea lui Dumnezeu? A fost o componentă a Patimilor istorice a lui Isus și rămâne o parte a acelei Patimi care se prelungește în istorie faptul că El a văzut și vede tot ceea ce amenință, ce distruge unitatea. Când noi medităm asupra Patimilor Domnului, trebuie să percepem și durerea lui Isus pentru faptul că suntem în contrast cu rugăciunea Lui; că opunem rezistență iubirii Sale; că ne opunem unității, care trebuie să fie pentru lume mărturia misiunii sale.

În acest ceas, în care Domnul în Preasfânta Euharistie se dăruiește pe Sine însuși – trupul Său și sângele Său -, se dă în mâinile noastre și în inimile noastre, vrem să ne lăsăm atinși de rugăciunea Sa. Vrem să intrăm noi înșine în rugăciunea Sa, și astfel în implorăm: Da, Doamne, dăruiește-ne credința în Tine, care ești una cu Tatăl în Spiritul Sfânt. Dăruiește-ne să trăim în iubirea Ta și astfel să devenim una așa cum Tu ești una cu Tatăl, pentru ca lumea să creadă. Amin.