Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
după celebrarea Căii Crucii la Colosseum
Vinerea Mare, 2 aprilie 2010
Iubiți frați și surori!
În rugăciune, cu sufletul recules și emoționat am parcurs în această seară drumul crucii; cu Isus am urcat pe Calvar și am meditat asupra suferinței redescoperind cât de profundă este iubirea pe care el a avut-o și o are pentru noi.
Dar în acest moment nu vrem să ne limităm la o compătimire dictată numai de sentimentele noastre, vrem mai degrabă să ne simțim părtași la suferința lui Isus, vrem să-l însoțim pe învățătorul nostru împărtășind Patimile sale în viața noastră, în viața Bisericii, pentru viața lumii, pentru că știm că tocmai în cruce, în iubirea fără limite care se dăruiește total pe sine însăși, stă izvorul harului, al eliberării, al păcii, al mântuirii. Textele, meditațiile, rugăciunile Căii Crucii ne-au ajutat să privim acest mister al Patimilor pentru a învăța imensa lecție de iubire pe care Dumnezeu ne-a dat-o pe cruce, pentru ca să se nască în noi o reînnoită dorință de a converti inima noastră trăind în fiecare zi aceeași iubire, unica forță capabilă să schimbe lumea.
În această seară l-am contemplat pe Isus cu chipul Său plin de durere, batjocorit, insultat, desfigurat de păcatul omului, iar mâine noapte vom contempla chipul Său plin de bucurie, iradiant și luminos. De când Isus a coborât în mormânt, mormântul și moartea nu mai sunt locul fără speranță unde istoria se închide în falimentul cel mai complet, unde omul atinge limita extremă a neputinței sale. Vinerea Sfântă este ziua speranței celei mai mari, aceea maturată pe cruce, în timp ce Isus moare, în timp ce își dă ultima respirație strigând cu voce tare: „Părinte, în mâinile Tale încredințez sufletul Meu” (Lc. 23,46). Încredințând existența Sa, dăruită în mâinile Tatălui, El știe că moartea Sa devine izvor de viață, așa cum sămânța în pământ trebuie să se rupă pentru ca planta să poată să se nască. Dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă în schimb moare produce mult rod. Isus este grăuntele care cade în pământ, se sfarmă, se rupe, moare și pentru aceasta poate să aducă rod. Din ziua în care Hristos s-a înălțat, crucea, care apare ca semn al abandonului, al singurătății, al falimentului, a devenit un nou început. Din profunzimea morții se înalță promisiunea vieții veșnice, pe cruce strălucește deja splendoarea victorioasă a zorilor zilei de Paști.
În tăcerea acestei nopți, în tăcerea care învăluie Sâmbăta Sfântă, mișcați de iubirea fără margini a lui Dumnezeu, trăim în așteptarea zorilor celei de a treia zi, zorile victoriei iubirii lui Dumnezeu, zorile luminii care permit ochilor inimii să vadă într-un fel nou viața, dificultățile, suferința. Insuccesele noastre, deziluziile noastre, amărăciunile noastre care par să marcheze căderea a totul în jurul nostru sunt luminate de speranță. Actul de iubire al crucii este confirmat de Tatăl și lumina strălucitoare a Învierii învăluie totul și transformă. Din trădare poate să se nască prietenia, din lepădare iertarea, din ură iubirea. Dăruiește-ne Doamne să purtăm cu iubire crucea noastră, crucile noastre cotidiene, cu certitudinea că ele sunt luminate de strălucirea Paștilor tale. Amin.
Traducător: pr. Cristian Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 02.03.2010
Publicarea pe acest sit: 03.04.2010
Etichete: Papa B16, Discursuri, Postul Mare