Predica Papei la Liturghia celebrată cu participanții la Adunarea Plenară a CCEE

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia celebrată cu participanții
la Adunarea Plenară a CCEE
joi, 23 septembrie 2021

Există trei verbe pe care ni le oferă astăzi Cuvântul lui Dumnezeu și care ne interpelează ca păstori și creștini din Europa: a reflecta, a reclădi, a vedea.

A reflecta este ceea ce Domnul ne invită să facem înainte de toate prin intermediul profetului Aggeu: „Aveți grijă de căile voastre”. De două ori spune asta poporului (Ag 1,5.7). Cu privire la care aspecte ale propriilor căi trebuia să reflecteze poporul lui Dumnezeu? Să ascultăm ce spune Domnul: „Pentru voi este timpul ca să locuiți în casele voastre acoperite, iar casa aceasta să fie pustiită?” (v. 4). Poporul, întors din exil, s-a preocupat să rearanjeze locuințele sale. Și acum se mulțumește să stea comod și liniștit acasă, în timp ce templul lui Dumnezeu este în ruină și nimeni nu reconstruiește. Această invitație de a reflecta ne interpelează: de fapt, și astăzi în Europa noi, creștinii, avem tentația de a sta comozi și structurile noastre, în casele noastre și în bisericile noastre, în siguranțele noastre date de tradiții, în satisfacția unui anumit consens, în timp ce în jur templele se golesc și Isus este tot mai uitat.

Să reflectăm: câtor persoane nu le mai este foame și sete de Dumnezeu! Nu pentru că sunt rele, nu, ci pentru că lipsește cel care să le provoace apetitul credinței și să reaprindă acea sete care există în inima omului: acea „sete concretă și perpetuă” despre care vorbește Dante (Paradisul, II,19) și pe care dictatura consumismului, dictatură ușoară, dar sufocantă, încearcă s-o stingă. Atâția ajung să simtă numai nevoile materiale, nu lipsa lui Dumnezeu. Și noi cu siguranță ne preocupăm de acest lucru, dar cât de mult ne ocupăm de el cu adevărat? Este ușor de a judeca pe cel care nu crede, este comod a prezenta motivele secularizării, relativismului și atâtor alte isme, dar în fond este steril. Cuvântul lui Dumnezeu ne face să reflectăm asupra noastră: simțim afect și compasiune față de cel care nu a avut bucuria de a-l întâlni pe Isus sau a pierdut-o? Suntem liniștiți pentru că în fond nu ne lipsește nimic pentru a trăi, sau neliniștiți văzând atâția frați și surori departe de bucuria lui Isus?

Cu privire la un alt lucru, prin intermediul profetului Aggeu, Domnul îi cere poporului său să reflecteze. Spune așa: „Semănați mult, dar răsare puțin, mâncați, dar nu vă săturați, beți, dar nu până să vă îmbătați, vă îmbrăcați, dar nu vă încălziți” (v. 6). Așadar, poporul avea ceea ce voia și nu era fericit. Ce anume îi lipsea? Ne sugerează Isus, cu cuvinte care par să meargă după cele ale lui Aggeu: „Am fost flămând, și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat, și nu mi ați dat să beau, am fost […] gol, și nu m ați îmbrăcat” (Mt 25,42-43). Lipsa de caritate provoacă nefericirea, pentru că numai iubirea satură inima. Numai iubirea satură inima. Închiși în interesul față de propriile lucruri, locuitorii din Ierusalim au pierdut gustul gratuității. Poate să fie și problema noastră: concentrarea asupra diferitelor poziții în Biserică, asupra dezbaterilor, agendelor și strategiilor, și pierderea din vedere a adevăratului program, cel din evanghelie: elanul carității, ardoarea gratuității. Calea de ieșire din probleme și din închideri este întotdeauna cea a darului gratuit. Nu există alta. Să reflectăm asupra acestui lucru.

Și după ce am reflectat, există a doilea pasaj: a reclădi. „Reclădiți casa”, cere Dumnezeu prin intermediul profetului (Ag 1,8). Și poporul reclădește templul. Încetează să fie mulțumit cu un prezent liniștit și lucrează pentru viitor. Și de vreme ce existau oameni care se împotriveau la asta, ne spune Cartea Cronicilor că lucrau cu o mână pe pietre, pentru a construi, și cealaltă mână la sabie, pentru a apăra acest proces de reclădire. N-a fost ușor să reclădească templul. De asta are nevoie construirea casei comune europene: să lase conveniențele imediatului pentru a se întoarce la viziunea clarvăzătoare a părinților fondatori, o viziune – aș îndrăzni să spun – profetică și de ansamblu, pentru că ei nu căutau consensurile momentului, ci visau viitorul tuturor. Astfel au fost construite zidurile casei europene și numai așa se vor putea întări. Acest lucru este valabil și pentru Biserică, și anume casa lui Dumnezeu. Pentru a o face frumoasă și ospitalieră, trebuie să privim împreună la viitor, nu să restaurăm trecutul. Din păcate, este la modă acel „restauraționism” al trecutului care ne ucide, ne ucide pe toți. Desigur, trebuie să repornim de la temelii, de la rădăcini – asta da, e adevărat -, pentru că de acolo se reclădește: de la tradiția vie a Bisericii, care ne întemeiază pe esențial, pe vestirea bună, pe apropiere și pe mărturie. De aici se reclădește, de la temeliile Bisericii de la începuturi și din totdeauna, de la adorația adusă lui Dumnezeu și de la iubirea față de aproapele, nu de la propriile gusturi particulare, nu de la pactele și negocierile pe care le putem face acum, să spunem, pentru a apăra Biserica sau pentru a apăra creștinătatea.

Iubiți frați, aș vrea să vă mulțumesc pentru această grea muncă de reclădire, pe care o duceți înainte cu harul lui Dumnezeu. Mulțumesc pentru acești primi 50 de ani în slujba Bisericii și a Europei. Să ne încurajăm, fără a ceda niciodată descurajării și resemnării: suntem chemați de Domnul la o lucrare splendidă, să lucrăm pentru ca să fie tot mai primitoare casa sa, pentru ca fiecare să poată intra și locui în ea, pentru ca Biserica să aibă ușile deschise pentru toți și nimeni să nu aibă tentația de a se concentra numai să privească și să schimbe încuietorile. Micile lucruri gustoase… Și noi suntem tentați. Nu, schimbarea merge dintr-o altă parte, vine de la rădăcini. Reclădirea merge dintr-o altă parte.

Poporul lui Israel a reclădit templul cu propriile mâini. Marii reclăditori ai credinței continentului au făcut același lucru – să ne gândim la patroni. Au pus în joc micimea lor, încrezându-se în Dumnezeu. Mă gândesc la sfinți, precum Martin, Francisc, Dominic, Pius pe care-l amintim astăzi; la patroni precum Benedict, Ciril și Metodiu, Brigitta, Ecaterina de Siena, Tereza Benedicta a Crucii. Au început de la ei înșiși, de la schimbarea propriei vieți primind harul lui Dumnezeu. Nu s-au preocupat de timpurile întunecate, de adversități și de vreo dezbinare, care a existat mereu. Nu au pierdut timpul pentru a critica și a învinovăți. Au trăit evanghelia, fără a ține cont de relevanță și de politică. Astfel, cu forța blândă a iubirii lui Dumnezeu, au întrupat stilul său de apropiere, de compasiune și de duioșie – stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune și duioșie -; și au construit mănăstiri, au însănătoșit ținuturi, au redat suflet persoanelor și țărilor: niciun program „social” în ghilimele, numai evanghelia. Și cu evanghelia au mers înainte.

Reclădiți casa mea. Verbul este conjugat la plural. Orice reclădire are loc împreună, sub semnul unității. Cu alții. Pot să existe viziuni diferite, dar întotdeauna trebuie păstrată unitatea. Pentru că, dacă păstrăm harul ansamblului, Domnul construiește și acolo unde noi nu reușim. Harul ansamblului. Este chemarea noastră: a fi Biserică, un trup numai între noi. Este vocația noastră, ca păstori: să adunăm turma, nu s-o risipim și nici s-o ferim în frumoase țarcuri închise. Asta înseamnă uciderea ei. A reclădi înseamnă a deveni artizani de comuniune, țesători de unitate la orice nivel: nu prin strategie, ci prin evanghelie.

Dacă așa reclădim, vom da fraților noștri și surorilor noastre posibilitatea de a vedea. Este al treilea verb, cu care se încheie Evanghelia de astăzi, cu Irod care căuta „să-l vadă pe Isus” (cf. Lc 9,9). Astăzi ca și atunci se vorbește mult despre Isus. În acele timpuri se spunea: „Ioan a înviat din morți […] A apărut Ilie […] A înviat unul din profeții cei vechi” (Lc 9,7-8). Toți aceștia îl apreciau pe Isus, dar nu înțelegeau noutatea sa și îl închideau în scheme deja văzute: Ioan, Ilie, profeții… Însă Isus nu se poate închide în schemele lui „se spune” sau „deja văzut”. Isus este mereu noutate, mereu. Întâlnirea cu Isus îți dă uimire, și dacă tu în întâlnirea cu Isus nu simți uimirea, nu l-ai întâlnit pe Isus.

În Europa atâția cred că credința este ceva deja văzut, care aparține trecutului. De ce? Pentru că nu l-au văzut pe Isus în acțiune în viețile lor. Și adesea nu l-au văzut pentru că noi cu viețile noastre nu l-am arătat suficient. Pentru că Dumnezeu se vede în chipurile și în gesturile bărbaților și femeilor transformați de prezența sa. Și dacă creștinii, în loc de a iradia bucuria contagioasă a evangheliei, repropun scheme religioase uzate, intelectualiste și moraliste, oamenii nu-l văd pe Bunul Păstor. Nu-l recunosc pe Cel care, îndrăgostit de fiecare oaie a sa, o cheamă pe nume și o caută pentru a o pune pe umeri. Nu-l văd pe Cel a cărui pătimire incredibilă o predicăm, tocmai pentru că el are o singură patimă: pe om. Această iubire divină, milostivă și tulburătoare, este noutatea perenă a evangheliei. Și ne cere nouă, iubiți frați, alegeri înțelepte și îndrăznețe, făcute în numele duioșiei nebune cu care Cristos ne-a mântuit. Nu ne cere să demonstrăm, ne cere să-l arătăm pe Dumnezeu, așa cum au făcut sfinții: nu prin cuvinte, ci cu viața. Cere rugăciune și sărăcie, cere creativitate și gratuitate. Să ajutăm Europa de astăzi, bolnavă de oboseală – aceasta este boala Europei de astăzi – să regăsească fața mereu tânără a lui Isus și a miresei sale. Nu putem decât să ne dăm pe noi înșine în întregime pentru ca să se vadă această frumusețe fără de apus.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.09.2021
Publicarea pe acest sit: 23.09.2021
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.