Predica Papei la încheierea Sinodului Episcopilor

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la încheierea Sinodului Episcopilor
duminică, 28 octombrie 2018

Episodul pe care l-am ascultat este ultimul pe care-l relatează evanghelistul Marcu din activitatea itinerantă a lui Isus, care puțin după aceea va intra la Ierusalim pentru a muri și a învia. Bartimeu este astfel ultimul care-l urmează pe Isus de-a lungul drumului: din cerșetor de la marginile drumului la Ierihon devine discipol care merge împreună cu ceilalți spre Ierusalim. Și noi am mers împreună, am „făcut sinod” și acum această Evanghelie pecetluiește trei pași fundamentali pentru drumul credinței.

Înainte de toate să privim la Bartimeu: numele său înseamnă „fiul lui Timeu”. Și textul specifică: „Bartimeu, fiul lui Timeu” (Mc10,46). Însă, în timp ce Evanghelia reafirmă asta, reiese un paradox: tatăl este absent. Bartimeu zace singur de-a lungul drumului, în afara casei și fără tată: nu este iubit, ci abandonat. Este orb și nu are cine să-l asculte; și când voia să vorbească îl reduceau la tăcere. Isus ascultă strigătul său. Și când îl întâlnește îl lasă să vorbească. Nu era dificil de intuit ce anume va cere Bartimeu: este evident că un orb vrea să aibă sau să recapete vederea. Însă Isus nu este grăbit, dă timp ascultării. Iată primul pas pentru a ajuta drumul credinței: a asculta. Este apostolatul urechii: a asculta, înainte de a vorbi.

Dimpotrivă, mulți dintre cei care erau cu Isus îl certau pe Bartimeu pentru ca să tacă (cf. v. 48). Pentru acești discipoli cel nevoiaș era un deranj pe drum, ceva neprevăzut în programul prestabilit. Preferau timpii lor în locul celor ale Învățătorului, cuvintele lor în locul ascultării celorlalți: îl urmau pe Isus, dar aveau în minte proiectele lor. Este un risc de care trebuie să ne păzim mereu. În schimb, pentru Isus strigătul celui care cere ajutor nu este un deranj care încurcă drumul, ci o cerere vitală. Cât de important este pentru noi să ascultăm viața! Fiii Tatălui ceresc dau ascultare fraților: nu bârfelor inutile, ci nevoilor aproapelui. A asculta cu iubire, cu răbdare, așa cum face Dumnezeu cu noi, cu rugăciunile noastre repetitive. Dumnezeu nu încetează niciodată, se bucură mereu atunci când îl căutăm. Să cerem și noi harul unei inimi docile la ascultare. Aș vrea să le spun tinerilor, în numele nostru al adulților: scuzați-ne dacă adesea nu v-am dat ascultare; dacă, în loc să vă deschidem inima, v-am umplut urechile. Ca Biserică a lui Isus vream să fim în ascultarea voastră cu iubire, fiind siguri de două lucruri: că viața voastră este prețioasă pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este tânăr și îi iubește pe tineri; și că viața voastră este prețioasă și pentru noi, ba chiar este necesară pentru a merge înainte.

După ascultare, un al doilea pas pentru a însoți drumul de credință: a deveni aproapele. Să-l privim pe Isus, care nu delegă pe cineva din „marea mulțime” care-l urma, ci îl întâlnește pe Bartimeu personal. Îi spune: „Ce vrei să fac pentru tine?” (v. 51). Ce vrei: Isus se întruchipează în Bartimeu, nu face abstracție de așteptările sale; să fac: a face, nu numai a vorbi; pentru tine: nu după idei prefixate pentru oricine, ci pentru tine, în situația ta. Iată cum face Dumnezeu, implicându-se personal cu o iubire de predilecție față de fiecare. În modul său de a face deja trece mesajul său: astfel credința încolțește în viață.

Credința trece prin viață. Când credința se concentrează pur și simplu pe formulările doctrinale, riscă să vorbească numai capului, fără a atinge inima. Și când se concentrează numai pe a face, riscă să devină moralism și să se reducă la social. În schimb credința este viață: înseamnă a trăi iubirea lui Dumnezeu care ne-a schimbat existența. Nu putem să fim doctrinaliști sau activiști; suntem chemați să ducem înainte lucrarea lui Dumnezeu în modul lui Dumnezeu, în proximitate: lipiți de El, în comuniune între noi, aproape de frați. Proximitate: iată secretul pentru a transmite inima credinței, nu vreun aspect secundar.

A deveni aproapele înseamnă a duce noutatea lui Dumnezeu în viața fratelui, este antidotul împotriva ispitei rețetelor pregătite. Să ne întrebăm dacă suntem creștini capabili să devenim aproapele, să ieșim din cercurile noastre pentru a-i îmbrățișa pe cei care „nu sunt dintre ai noștri” și pe care Dumnezeu îi caută cu ardoare. Există mereu acea ispită care apare de atâtea ori în Scriptură: să ne spălăm mâinile. Este ceea ce face mulțimea în Evanghelia de astăzi, este ceea ce a făcut Cain cu Abel, este ceea ce va face Pilat cu Isus: a se spăla pe mâini. În schimb noi vrem să-l imităm pe Isus și asemenea lui să ne murdărim mâinile. El, calea (cf. In 14,6), pentru Bartimeu s-a oprit de-a lungul drumului; El, lumina lumii (cf. In 9,5), s-a aplecat asupra unui orb. Să recunoaștem că Domnul și-a murdărit mâinile pentru fiecare dintre noi, și privind crucea să pornim din nou de acolo, de la faptul de a ne aminti că Dumnezeu a devenit aproapele meu în păcat și în moarte. A devenit aproapele meu: totul începe de aici. Și când din iubire față de El devenim și noi aproapele devenim purtători de viață nouă: nu învățători ai tuturor, nu experți ai sacrului, ci martori ai iubirii care mântuiește.

A mărturisi este al treilea pas. Să-i privim pe discipolii care-l cheamă pe Bartimeu: nu merg la el, care cerșea, cu un bănuț mângâietor sau să dea sfaturi; merg în numele lui Isus. De fapt, îi adresează numai trei cuvinte, toate despre Isus: „Curaj! Ridică-te! Te cheamă!” (v. 49). Numai Isus în restul Evangheliei spune curaj!, pentru că numai El învie inima. Numai Isus în Evanghelie spune ridică-te!, pentru a vindeca spiritul și trupul. Numai Isus cheamă, schimbând viața celui care-l urmează, repunând în picioare pe cel care a căzut la pământ, aducând lumina lui Dumnezeu în întunericul vieții. Atâția copii, atâția tineri, ca Bartimeu caută o lumină în viață. Caută iubire adevărată. Și ca Bartimeu, în pofida mulțimii mari, îl invocă numai pe Isus, tot așa și ei invocă viață, însă adesea găsesc numai promisiuni false și puțini care să se intereseze cu adevărat de ei.

Nu este creștinește a aștepta ca frații care caută să bată la ușile noastre; va trebui să mergem la ei, nu ducându-ne pe noi înșine, ci pe Isus. El ne trimite, ca discipoli ai săi, să încurajăm și să ridicăm în numele său. Ne trimite să spunem fiecăruia: „Dumnezeu îți cere să te lași iubit de El”. De câte ori, în locul acestui mesaj eliberator de mântuire, ne-am dus pe noi înșine, „rețetele” noastre, „etichetele” noastre în Biserică! De câte ori, în loc de a ne însuși cuvintele Domnului, am răspândit drept cuvânt al său ideile noastre! De câte ori oamenii simt mai mult povara instituțiilor noastre decât prezența prietenească a lui Isus! Atunci ajungem să fim un ONG, o organizație parastatală, nu comunitate a celor mântuiți care trăiesc bucuria Domnului.

A asculta, a deveni aproapele, a mărturisi. Drumul de credință în Evanghelie se termină în mod frumos și surprinzător, cu Isus care spune: „Mergi, credința ta te-a mântuit!” (v. 52). Și totuși Bartimeu n-a făcut mărturisiri de credință, n-a făcut nicio lucrare; doar a cerut îndurare. A simți că avem nevoie de mântuire este începutul credinței. Este calea directă pentru a-l întâlni pe Isus. Credința care l-a mântuit pe Bartimeu nu se afla în ideile sale clare despre Dumnezeu, ci în a-l căuta, în a vrea să-l întâlnească. Credința este problemă de întâlnire, nu de teorie. În întâlnire Isus trece, în întâlnire palpită inima Bisericii. Așadar nu în predicile noastre, ci mărturia vieții noastre va fi eficace.

Și vouă tuturor care ați participat la acest „a merge împreună”, vă spun mulțumesc pentru mărturia voastră. Am lucrat în comuniune și cu franchețe, cu dorința de a-l sluji pe Dumnezeu și poporul său. Domnul să binecuvânteze pașii noștri, pentru ca să-i putem asculta pe tineri, să devenim aproapele lor și să le mărturisim bucuria vieții noastre: Isus.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 28.10.2018
Publicarea pe acest sit: 28.10.2018
Etichete: ,

Lasă un răspuns