Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din solemnitatea Epifaniei
6 ianuarie 2006, Bazilica San Pietro
Iubiți frați și surori!
Lumina care de Crăciun a strălucit în noapte luminând peștera din Betleem, unde adorau în tăcere Maria, Iosif și păstorii, astăzi strălucește înaintea tuturor. Epifania este mister de lumină, simbolic reprezentată de steaua care a călăuzit drumul Magilor. Adevăratul izvor de lumină, „Cel care Răsare din înălțime” (Luca 1,78), este însă Cristos. În misterul Crăciunului, lumina lui Cristos se răspândește pe pământ, oarecum în cercuri concentrice. Înainte de toate asupra Sfintei Familii din Nazaret: Fecioara Maria și Iosif sunt iluminați de prezența divină a Pruncului Isus. Lumina Răscumpărătorului se arată apoi păstorilor din Betleem, care, înștiințați de înger, aleargă repede la peșteră unde găsesc „semnul” prevestit lor: un copil înfășat și culcat într-o iesle (cfr Luca 2,12). Păstorii, împreună cu Maria și Iosif, îi reprezintă pe „cei care vor mai rămâne din neamul lui Israel” (Sofonie 3,13), cei săraci, anawim, cărora le este proclamată Vestea cea Bună. Strălucirea lui Cristos ajunge în sfârșit la Magi, care reprezintă popoarele păgâne. Rămân în umbră palatele puterii din Ierusalim, unde vestea nașterii lui Mesia este dusă în mod paradoxal tocmai de către Magi, și nu provoacă bucurie, ci teamă și reacții ostile. Misterios plan divin: „lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3,19).
Ce este însă această lumină? Este doar o metaforă sugestivă, sau imaginii îi corespunde o realitate? Apostolul Ioan scrie în prima sa Epistolă: „Dumnezeu este lumină și nu este întuneric îl El” (1Ioan 1,5); iar mai apoi adaugă: „Dumnezeu este iubire”. Aceste două afirmații, unite, ne ajută să înțelegem mai bine: lumina, răsărită la Crăciun, care astăzi se arată neamurilor, este iubirea lui Dumnezeu, revelată în Persoana Cuvântului întrupat. Atrași de această lumină, sosesc Magii de la Răsărit. În misterul Epifaniei, așadar, pe lângă o mișcare de iradiere spre exterior, se manifestă o mișcare de atracție spre centru, care duce la împlinire mișcarea înscrisă deja în Vechiul Legământ. Izvorul acestui dinamism este Dumnezeu, Unul în substanță și Întreit în Persoane, care îi atrage pe toți și pe toate la sine. Persoana întrupată a Cuvântului se prezintă astfel ca principiu de reconciliere și recapitulare universală (cfr Efeseni 1,9-10). El este scopul final al istoriei, punctul de sosire al unui „exod”, al unui drum providențial de mântuire, care culminează cu moartea și învierea sa. De aceea, în solemnitatea Epifaniei, liturgia prevede așa-numita „Vestirea a Paștilor”: anul liturgic, de fapt, rezumă întreaga istorie a mântuirii, în centrul căreia stă „Triduum-ul Domnului răstignit, înmormântat și înviat”.
În liturgia Timpului Crăciunului revine adesea, ca un refren, acest verset din Psalmul 97: „Cunoscută a făcut Domnul mântuirea Sa; înaintea neamurilor a descoperit dreptatea Sa” (v. 3). Sunt cuvinte pe care Biserica le utilizează pentru a sublinia dimensiunea „epifanică” a Întrupării: intrarea în istorie a Fiului lui Dumnezeu făcut om este momentul culminant al autorevelării lui Dumnezeu înaintea Israelului și a tuturor popoarelor. În Pruncul din Betleem, Dumnezeu s-a revelat în umilința chipului uman, în „chip de rob”, chiar răstignit (cfr Filipeni 2,6-8). Acesta este paradoxul creștin. Tocmai această ascundere constituie cea mai elocventă „manifestare” a lui Dumnezeu: umilința, sărăcia, tocmai grozăvia Patimii ne fac să îl cunoaștem cu adevărat ca Dumnezeu. Chipul Fiului îl dezvăluie cu fidelitate pe acela al Tatălui. Iată de ce misterul Nașterii este, să spunem așa, în întregime o „epifanie”. Arătarea înaintea Magilor nu adaugă ceva străin planului lui Dumnezeu, ci ne dezvăluie o dimensiune perenă și constitutivă, „anume că neamurile sunt împreună moștenitoare (cu iudeii) și mădulare ale aceluiași trup și împreună-părtași ai făgăduinței, în Cristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 3,6).
La o privire superficială, fidelitatea lui Dumnezeu față de Israel și manifestarea sa înaintea neamurilor pot părea aspecte divergente; în realitate, sunt cele două fețe ale aceleiași medalii. De fapt, potrivit Scripturii, tocmai rămânând fidel legământului de iubire cu poporul lui Israel Dumnezeu își revelează gloria și la alte popoare. „Bunătate și fidelitate” (Psalmul 88,2), „mila și adevărul” (Psalmul 84,11) constituie conținutul gloriei lui Dumnezeu, sunt „numele” lui, destinat să fie cunoscut și sfințit de oamenii de orice limbă și naționalitate. Însă acest „conținut” este inseparabil de „metoda” pe care Dumnezeu a ales-o pentru a se revela, adică a fidelității absolute față de legământ, care își atinge culmea în Cristos. Domnul Isus este, în același timp și inseparabil, ” lumină spre luminarea neamurilor și spre gloria poporului tău Israel” (Luca 2,32), așa cum, inspirat de Dumnezeu, a exclamat bătrânul Simeon luându-l în brațe pe Pruncul Isus, atunci când părinții l-a prezentat la templu. Lumina care luminează neamurile – lumina Epifaniei – izvorăște din gloria Israelului – gloria lui Mesia născut, potrivit Scripturii, la Betleem, „cetatea lui David” (Luca 2,4). Magii au adorat un simplu Prunc în brațele Mamei Maria, pentru că în El au recunoscut izvorul dublei lumini care i-a călăuzit: lumina stelei și lumina Scripturii. Au recunoscut îl El pe Regele iudeilor, gloria Israelului, dar și Regele tuturor neamurilor.
În contextul liturgic al Epifaniei se manifestă și misterul Bisericii și dimensiunea ei misionară. Ea este chemată să facă să strălucească în lume lumina lui Cristos, reflectând-o în sine așa cum luna reflectă lumina soarelui. În Biserică și-au găsit împlinirea străvechile profeții legate de cetatea sfântă a Ierusalimului, cum este aceea minunată a lui Isaia pe care am auzit-o cu puțin înainte: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta… Și vor umbla regi întru lumina ta și neamuri întru strălucirea ta” (Isaia 60,1-3). Aceasta trebuie să o realizeze discipolii lui Cristos: învățați de El să trăiască în spiritul Fericirilor, trebuie să atragă, prin mărturia iubirii, pe toți oamenii la Dumnezeu: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5,16). Ascultând aceste cuvinte ale lui Isus, noi, membrii Bisericii, nu putem să nu recunoaștem întreaga slăbiciune a condiției noastre umane, marcată de păcat. Biserica este sfântă, dar formată din oameni cu limitele și cu greșelile lor. Cristos, doar El, este cel care, dăruindu-ne pe Duhul Sfânt, poate să transforme mizeria noastră și să ne înnoiască în mod constant. El este lumina neamurilor, lumen gentium, care a ales să ilumineze lumea prin Biserica sa (cfr Lumen gentium, 1).
„Cum va fi aceasta?”, ne întrebăm și noi cu cuvintele Fecioarei adresate arhanghelului Gabriel. Și tocmai ea, Maica lui Cristos și a Bisericii, ne oferă răspunsul: prin exemplu ei de totală disponibilitate față de voința lui Dumnezeu – „fiat mihi secundum verbum tuum” (Luca 1,38) – ea ne învață să fim „epifania” Domnului, în deschiderea inimii față de puterea harului și în adeziunea fidelă față de cuvântul Fiului său, lumină a lumii și scopul final al istoriei.
Amin!