Predica Papei la Consistoriul cu creare de Cardinali

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Consistoriul cu crearea a 13 noi Cardinali
sâmbătă, 5 octombrie 2019

În centrul relatării evanghelice pe care am ascultat-o (Mc 6,30-37a) este „mila” lui Isus (cf. v. 34). Milă, cuvânt-cheie din Evanghelie; este scris în inima lui Cristos, este scris din totdeauna în inima lui Dumnezeu.

În Evanghelii îl vedem de multe ori pe Isus care simte milă față de persoanele suferinde. Și cu cât citim mai mult, cu cât contemplăm mai mult, cu atât înțelegem mai mult că mila Domnului nu este o atitudine ocazională, sporadică, ci este constantă, ba chiar, pare să fie atitudinea inimii sale, în care s-a întrupat milostivirea lui Dumnezeu.

De exemplu, Marcu prezintă că atunci când Isus a început să meargă prin Galileea predicând și alungând diavolii, „a venit la el un lepros, care, rugându-l și îngenunchind, i-a spus: «Dacă vrei, poți să mă cureți». Lui i s-a făcut milă și, întinzând mâna, l-a atins și i-a spus: «Vreau, curăță-te!»” (1,40-42). În acest gest și în aceste cuvinte este misiunea lui Isus Răscumpărătorul omului: Răscumpărător în milă. El întrupează voința lui Dumnezeu de a curăța ființa umană bolnavă de lepra păcatului; El este „mâna întinsă a lui Dumnezeu” care atinge carnea noastră bolnavă și săvârșește această lucrare umplând abisul separării.

Isus merge să caute persoanele rebutate, pe cei care de acum sunt fără speranță. Ca acel om paralitic de treizeci și opt de ani, care zace la piscina din Betesda, așteptând în zadar ca să-l ajute cineva să coboare în apă (cf. In 5,1-9).

Această milă n-a apărut la un anumit moment din istoria mântuirii, nu, a existat mereu în Dumnezeu, imprimată în inima sa de Tată. Să ne gândim la relatarea chemării lui Moise, de exemplu, când Dumnezeu îi vorbește din tufișul care arde și îi spune: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele lor […]. Îi cunosc durerea” (Ex 3,7). Iată mila Tatălui!

Iubirea lui Dumnezeu față de poporul său este în întregime impregnată de milă, până acolo încât, în această relație de alianță, ceea ce este divin este milostiv, în timp ce din păcate pare că ceea ce este uman este atât de lipsit de acest lucru, atât de departe. O spune însuși Dumnezeu: „Cum să te dau, Efraim? Cum să te las, Israel? […] Inima se întoarce în mine și măruntaiele mele se încălzesc împreună. […] pentru că eu sunt Dumnezeu, și nu om, Cel Sfânt în mijlocul tău: nu voi veni împotriva cetății” (Os 11,8-9).

Discipolii lui Isus demonstrează adesea că sunt fără milă, ca în acest caz, în fața problemei mulțimilor care trebuie hrănite. Ei în substanță spun: „Să se descurce…”. Este o atitudine obișnuită la noi oamenii, chiar și atunci când suntem persoane religioase sau chiar responsabile de cult. Ne spălăm pe mâini. Rolul pe care-l ocupăm nu este suficient pentru a ne face să fim milostivi, așa cum demonstrează comportamentul preotului și al levitului care, văzând un om muribund pe marginea străzii, trec mai departe (cf. Lc 10,31.32). poate că înlăuntrul lor au spus: „Nu-mi revine mie”. Mereu există vreun pretext, vreo justificare pentru a privi în altă parte. Și când un om al Bisericii devine un funcționar, acest rezultat este mai amar. Există mereu justificări, uneori sunt și codificate și dau loc la „rebutări instituționale”, ca în cazul leproșilor: „Desigur, trebuie să stea în afară, este corect așa”. Așa se gândea și așa se gândește. Din această atitudine foarte, prea umană derivă și structuri de ne-milă.

În acest moment putem să ne întrebăm: suntem conștienți, noi cei dintâi, că am fost obiect al milei lui Dumnezeu? Mă adresez îndeosebi vouă, frați cardinali și aproape să deveniți cardinali: este vie în voi această conștiință? Că ați fost și că ați fost mereu precedați și însoțiți de milostivirea sa? Această conștiință era starea permanentă a inimii neprihănite a Fecioarei Maria, care-l laudă pe Dumnezeu ca „mântuitorul său” care „a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,48).

Mie mi-a făcut foarte bine să mă oglindesc în pagina din Ezechiel 16: istoria de iubire a lui Dumnezeu cu Ierusalimul; în acea concluzie: „Voi stabili alianța mea cu tine și vei recunoaște că eu sunt Domnul, ca să-ți amintești și să te rușinezi și să nu-ți mai deschizi gura din cauza umilirii tale când te voi purifica de tot ceea ce ai făcut” (Ez 16,62-63). Sau în celălalt oracol al lui Osea: „De aceea, iată, o voi ademeni, o voi duce în pustiu și-i voi vorbi la inimă! […] Ea va cânta acolo ca în zilele tinereții ei, ca în ziua când a ieșit din țara Egiptului” (2,16-17). Putem să ne întrebăm: simt asupra mea mila lui Dumnezeu? Simt asupra mea siguranța că sunt fiu al milei?

Este vie în noi conștiința acestei mile a lui Dumnezeu față de noi? Nu este vorba de un lucru facultativ și, aș spune, nici de un „sfat evanghelic”. Nu. Este vorba de o condiție esențială. Dacă eu nu mă simt obiect al milei lui Dumnezeu, nu înțeleg iubirea sa. Nu este o realitate care se poate explica. Ori o simt ori n-o simt. Și dacă n-o simt, cum pot s-o comunic, s-o mărturisesc, s-o dăruiesc? Ba chiar, nu voi putea face asta. Concret: am milă față de acel frate, față de acel episcop, față de acel preot?… Sau distrug mereu cu atitudinea mea de condamnare, de indiferență, de a privi în altă parte, în realitate pentru a mă spăla pe mâini?

De această conștiință vie depinde pentru noi toți și capacitatea de a fi leal în propria slujire. Și pentru voi, frați cardinali. Cuvântul „milă” mi-a venit în inimă chiar în momentul în care am început să vă scriu scrisoarea din 1 septembrie. Disponibilitatea unui cardinal de a-și da sângele – semnificată de culoarea roșie a hainei – este sigură atunci când este înrădăcinată în această conștiință că a primit milă și în capacitatea de a avea milă. Altminteri, nu putem să fim leali. Atâtea comportamente necinstite ale oamenilor Bisericii depind de lipsa acestui simț al milei primite și de obișnuința de a privi în altă parte, de obișnuința indiferenței.

Să cerem astăzi, prin mijlocirea apostolului Petru, harul unei inimi milostive, pentru a fi martori ai Celui care ne-a iubit și ne iubește, care ne-a privit cu milostivire, care ne-a ales, ne-a consacrat și ne-a trimis să ducem tuturor Evanghelia sa de mântuire.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 05.10.2019
Publicarea pe acest sit: 05.10.2019
Etichete: ,

Lasă un răspuns