Predica Papei la cimitirul militar din Roma

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la cimitirul militar din Roma
joi, 2 noiembrie 2023

Celebrarea dintr-o zi ca aceea de astăzi ne duce la două gânduri: amintire și speranță.

Amintire a celor care ne-au precedat, care și-au petrecut viața, care au încheiat această viață; amintire a atâtor oameni care ne-au făcut bine: în familie, printre prieteni… Și amintire și a celor care nu au reușit să facă atâta bine, dar au fost primiți în amintirea lui Dumnezeu, în milostivirea lui Dumnezeu. Este misterul marii milostiviri a Domnului.

foto: Vatican Media

Și apoi speranță. Amintirea de astăzi este una pentru a privi înainte, pentru a privi drumul nostru, calea noastră. Noi mergem spre o întâlnire, cu Domnul și cu toți. Și trebuie să-i cerem Domnului acest har al speranței: speranța care nu dezamăgește niciodată; speranța, care este virtutea de toate zilele care ne duce înainte, ne ajută să rezolvăm probleme și să căutăm căile de ieșire din ele. Dar întotdeauna înainte, înainte. Acea speranță rodnică, acea virtute teologală de toate zilele, de toate momentele: o voi numi virtutea teologală „a bucătăriei”, pentru că este la îndemână și ne vine mereu în ajutor. Speranța care nu dezamăgește: trăim în această tensiune între amintire și speranță.

Aș vrea să mă opresc asupra unui lucru care mi s-a întâmplat la intrare. Priveam vârsta acestor căzuți. Majoritatea sunt între 20 și 30 de ani. Vieți retezate, vieți fără viitor. Și m-am gândit la părinții, la mamele care primeau acea scrisoare: „Doamnă, am onoarea să vă spun că dumneavoastră aveți un fiu erou”. „Da, erou, dar mi l-au luat!”. Atâtea lacrimi în acele vieți retezate. Și nu puteam să nu mă gândesc la războaiele de astăzi. Și astăzi se întâmplă același lucru: atâtea persoane tinere și nu atât de tinere… În războaiele din lume, și în cele mai apropiate de noi, în Europa și în afară: câți morți! Se distruge viața fără a avea conștiință despre asta.

Astăzi, gândindu-ne la cei morți, păstrând amintirea celor morți și păstrând speranța, să cerem Domnului pacea, pentru ca oamenii să nu se mai ucidă în războaie. Atâția nevinovați morți, atâția soldați care-și lasă viața acolo. Dar asta, pentru ce? Războaiele sunt întotdeauna o înfrângere, întotdeauna. Nu există victorie totală, nu. Da, unul îl învinge pe altul, dar în spate există mereu înfrângerea prețului plătit. Să-l rugăm pe Domnul pentru răposații noștri, pentru toți, pentru toți: ca Domnul să-i primească pe toți. Și să ne rugăm și pentru ca Domnul să aibă milă de noi și să ne dea speranță: speranța de a merge înainte și de a-i putea găsi pe toți împreună cu el, când ne va chema. Așa să fie.