Predica Papei la canonizarea a cinci Sfinţi

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia de canonizare a cinci Sfinți
duminică, 13 octombrie 2019

„Credința ta te-a mântuit” (Lc 17,19). Este punctul de sosire al Evangheliei de astăzi, care ne arată drumul credinței. În acest parcurs de credință vedem trei etape, semnalate de leproșii vindecați, care invocă, merg și mulțumesc.

Înainte de toate, a invoca. Leproșii se aflau într-o condiție teribilă, nu numai datorită bolii care, răspândită și astăzi, trebuie combătută cu toate eforturile, ci datorită excluderii sociale. În timpul lui Isus erau considerați necurați și ca atare trebuiau să stea izolați, deoparte (cf. Lev 13,46). De fapt vedem că, atunci când merg la Isus, „se opresc la distanță” (cf. Lc 17,12). Însă, deși condiția lor îi pune deoparte, îl invocă pe Isus, spune Evanghelia, „cu glas tare” (v. 13). Nu se lasă paralizați de excluderile oamenilor și strigă către Dumnezeu, care nu exclude pe nimeni. Iată cum se scurtează distanțele, cum se ridică din singurătate: nu închizându-se în ei înșiși și în propriile regrete, nu gândindu-se la judecățile celorlalți, ci invocându-l pe Domnul, pentru că Domnul ascultă strigătul celui care este singur.

Ca acei leproși, și noi avem nevoie de vindecare, toți. Avem nevoie să fim vindecați de neîncrederea în noi înșine, în viață, în viitor; de multe frici; de viciile ale căror sclavi suntem; de atâtea închideri, dependențe și alipiri: de jocuri, de bani, de televizor, de celular, de judecata celorlalți. Domnul eliberează și vindecă inima, dacă îl invocăm, dacă îi spunem: „Doamne, eu cred că poți să mă vindeci; vindecă-mă de închiderile mele, eliberează-mă de rău și de frică, Isuse”. Leproșii sunt primii, în această Evanghelie, care invocă numele lui Isus. Apoi vor face asta și un orb și un răufăcător pe cruce: oameni nevoiași invocă numele lui Isus, care înseamnă Dumnezeu mântuiește. Îl cheamă pe Dumnezeu pe nume, în mod direct, spontan. A chema pe nume este semn de confidență, și Domnului îi place. Credința crește astfel, cu invocația încrezătoare, ducând la Isus ceea ce suntem, cu inimă deschisă, fără a ascunde mizeriile noastre. Să invocăm cu încredere în fiecare zi numele lui Isus: Dumnezeu mântuiește. Să repetăm: înseamnă a ne ruga, a spune „Isuse” înseamnă a ne ruga. Rugăciunea este poarta credinței, rugăciunea este medicamentul inimii.

Al doilea cuvânt este a merge. Este a doua etapă. În scurta Evanghelie de astăzi apar circa zece verbe de mișcare. Dar impresionează mai ales faptul că leproșii nu sunt vindecați atunci când stau pe loc în fața lui Isus, ci după aceea, în timp ce merg: „În timp ce mergeau, s-au curățat”, spune Evanghelia (v. 14). Sunt vindecați mergând la Ierusalim, adică în timp ce înfruntă un drum în urcuș. Pe drumul vieții suntem curățați, un drum care adesea este în urcuș, deoarece conduce spre înalt. Credința cere un drum, o ieșire, face minuni dacă ieșim din certitudinile noastre acomodante, dacă lăsăm porturile noastre asiguratoare, cuiburile noastre confortabile. Credința se mărește cu dăruirea și crește cu riscul. Credința înaintează atunci când mergem înainte echipați cu încredere în Dumnezeu. Credința avansează prin pași umili și concreți, așa cum au fost umili și concreți drumul leproșilor și baia lui Naaman în fluviul Iordan (cf. 2Re 5,14-17). Așa este și pentru noi: înaintăm în credință cu iubirea umilă și concretă, cu răbdarea zilnică, invocându-l pe Isus și mergând înainte.

Există un alt aspect interesant pe drumul leproșilor: se mișcă împreună. „Mergeau” și „au fost curățați”, spune Evanghelia (v. 14), mereu la plural: credința înseamnă și a merge împreună, niciodată singuri. Însă, odată vindecați, nouă merg pe cont propriu și numai unul se întoarce pentru a mulțumi. Atunci Isus exprimă toată amărăciunea sa: „Ceilalți unde sunt?” (v. 17). Aproape pare că El cere cont de ceilalți nouă de la unicul care s-a întors. Este adevărat, este misiunea noastră – a noastră care suntem aici ca să „facem Euharistie”, adică să mulțumim -, este misiunea noastră să ne îngrijim de cel care a încetat să meargă, de cel care a rătăcit drumul: suntem păzitori ai fraților îndepărtați, noi toți! Suntem mijlocitori pentru ei, suntem responsabili pentru ei, adică suntem chemați să răspundem de ei, să-i luăm la inimă. Vrei să crești în credință? Tu, care astăzi ești aici, vrei să crești în credință? Îngrijește-te de un frate îndepărtat, de o soră îndepărtată.

A invoca, a merge și a mulțumi: este ultima etapă. Numai celui care mulțumește Isus îi spune: „Credința ta te-a mântuit” (v. 19). Nu este numai sănătos, este și mântuit. Asta ne spune că punctul de sosire nu este sănătatea, nu este faptul de a ne simți bine, ci întâlnirea cu Isus. Mântuirea nu înseamnă a bea un pahar de apă pentru a fi în formă, înseamnă a merge la izvor, care este Isus. Numai El eliberează de rău și vindecă inima, numai întâlnirea cu El mântuiește, face viața deplină și frumoasă. Când îl întâlnim pe Isus se naște în mod spontan acel „mulțumesc”, pentru că descoperim lucrul cel mai important din viață: nu a primi un har sau a rezolva un necaz, ci a-l îmbrățișa pe Domnul vieții. Și acesta este lucrul cel mai important din viață: a-l îmbrățișa pe Domnul vieții.

Este frumos a vedea că acel om vindecat, care era un samaritean, exprimă bucuria cu toată ființa sa: îl preamărește pe Dumnezeu cu glas tare, se prosternă, mulțumește (cf. v. 15-16). Culmea drumului de credință este a trăi aducând mulțumire. Putem să ne întrebăm: noi care avem credință, trăim zilele ca pe o povară de îndurat sau ca pe o preamărire de oferit? Rămânem centrați pe noi înșine în așteptarea de a cere următorul har sau găsim bucuria noastră în a aduce mulțumire? Când mulțumim, Tatăl se înduioșează și-l revarsă asupra noastră pe Duhul Sfânt. A mulțumi nu este problemă de curtoazie, de bună creștere, este problemă de credință. O inimă care mulțumește rămâne tânără. A spune: „Mulțumesc, Doamne” la trezire, în timpul zilei, înainte de culcare este antidotul la îmbătrânirea inimii, pentru că inima îmbătrânește și se obișnuiește rău. Tot așa și în familie, între soți: a-și aminti să spună mulțumesc. Mulțumesc este cuvântul cel mai simplu și benefic.

A invoca, a merge, a mulțumi. Astăzi îi mulțumim Domnului pentru noii sfinți, care au mers în credință și pe care îi invocăm acum ca mijlocitori. Trei dintre ei sunt surori și ne arată că viața călugărească este un drum de iubire în periferiile existențiale ale lumii. Sfânta Marguerite Bays, în schimb, era o croitoreasă și ne revelează cât este de puternică rugăciunea simplă, suportarea răbdătoare, dăruirea tăcută: prin aceste lucruri Domnul a făcut să se retrăiască în ea, în umilința sa, strălucirea Paștelui. Este sfințenia cotidianului, despre care vorbește sfântul cardinal Newman, care a spus: „Creștinul posedă o pace profundă, tăcută, ascunsă, pe care lumea n-o vede. […] Creștinul este bucuros, liniștit, bun, amabil, respectuos, naiv, modest; nu emite pretenții, […] comportamentul său este așa de departe de ostentație și de eleganță căutată încât la prima vedere poate fi luat cu ușurință drept o persoană obișnuită” (Parochial and Plain Sermons, V, 5). Să cerem să fim așa, „lumini gentile” în mijlocul întunericului lumii. Isuse, „rămâi cu noi și noi vom începe să strălucim așa cum strălucești Tu, să strălucim în așa fel încât să fim o lumină pentru alții” (Meditation on Christian Doctrine, VII, 3). Amin.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Anton Dancă
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Radio Vatican
Publicarea în original: 13.10.2019
Publicarea pe acest sit: 13.10.2019
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.