Inspirația și adevărul Sfintei Scripturi

Inspirația și adevărul Sfintei Scripturi.
Cuvântul care vine de la Dumnezeu și vorbește
despre
Dumnezeu pentru a mântui lumea,
Comisia Biblică Pontificală

PREFAȚĂ

Viața Bisericii se întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu. El este transmis în Sfânta Scriptură, adică în scrierile din Vechiul și din Noul Testament. Conform credinței Bisericii, toate aceste scrieri sunt inspirate, îl au pe Dumnezeu ca autor, care s-a folosit de oameni aleși de el pentru redactarea lor. Datorită inspirației lor divine, cărțile biblice comunică adevărul. Toată valoarea lor pentru viața și misiunea Bisericii depinde de inspirația lor și de adevărul lor. Scrieri care nu provin de la Dumnezeu nu pot să comunice cuvântul lui Dumnezeu și scrieri care nu sunt adevărate nu pot să întemeieze și să însuflețească viața și misiunea Bisericii. Totuși, adevărul prezent în textele sacre nu poate fi recunoscut mereu cu ușurință. Uneori există, cel puțin aparent, contraste între ceea ce se citește în relatările biblice și rezultatele științelor naturale și istorice. Acestea par să contrazică ceea ce afirmă scrierile biblice și să le pună la îndoială adevărul. Este clar că această situație implică și inspirația biblică: dacă ceea ce este comunicat în Biblie nu este adevărat, cum îl poate avea ca autor pe Dumnezeu? Pornind de la aceste întrebări, Comisia Biblică Pontificală s-a străduit să investigheze asupra raportului care există între inspirație și adevăr și să verifice în ce mod înseși scrierile biblice tratează aceste concepte. Înainte de toate, trebuie să se constate că scrierile sacre vorbesc rar în mod direct despre inspirație (cf. 2Tim 3,16; 2Pt 1,20-21), dar arată încontinuu raportul dintre autorii lor umani și Dumnezeu și exprimă în acest mod proveniența lor de la Dumnezeu. În Vechiul Testament, acest raport care îl leagă pe autorul uman de Dumnezeu și viceversa este atestat în forme și caracteristici diferite. În Noul Testament, fiecare raport cu Dumnezeu este mediat de persoana lui Isus, Mesia și Fiu al lui Dumnezeu. El, Cuvânt al lui Dumnezeu care s-a făcut vizibil (cf. In 1,1.14), este mediatorul a tot ceea ce provine de la Dumnezeu.

În Biblie se întâlnesc multe și diferite argumente. O lectură atentă arată însă că argumentul principal și dominant este Dumnezeu și planul său mântuitor pentru ființele umane. Adevărul pe care-l găsim în Sfânta Scriptură se referă în mod esențial la Dumnezeu și la raportul său cu creaturile. În Noul Testament, cea mai înaltă definiție a acestei legături se găsește în cuvintele lui Isus: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6).

Fiind Cuvântul lui Dumnezeu întrupat (cf. In 1,14), Isus Cristos este adevărul perfect despre Dumnezeu, îl revelează pe Dumnezeu ca Tată și oferă accesul la el, izvorul oricărei vieți. Celelalte definiții despre Dumnezeu care se găsesc în scrierile biblice sunt orientate spre acest Cuvânt al lui Dumnezeu care s-a făcut om în Isus Cristos, care a devenit cheia sa de interpretare.

După ce a tratat conceptul de inspirație în mărturiile cărților biblice, raportul dintre Dumnezeu și autorii umani și care este adevărul pe care aceste scrieri ni-l încredințează, reflecția Comisiei Biblice s-a oprit să examineze câteva dificultăți care par problematice din punctul de vedere istoric sau etico-social. Pentru a răspunde la aceste întrebări este necesar să se citească și să se înțeleagă în manieră adecvată textele care creează dificultăți, ținând cont de rezultatele științelor moderne și în același timp de argumentul lor principal, adică Dumnezeu și planul său mântuitor. Această abordare arată cum îndoielile care se ridică împotriva adevărului și a provenienței de la Dumnezeu pot să fie explicate și depășite.

Acest document al Comisiei Biblice nu constituie o declarație oficială a Magisteriului Bisericii cu privire la această temă, nici nu vrea să expună o doctrină completă despre inspirația și despre adevărul Sfintei Scripturi, ci numai să prezinte rezultatele unui studiu exegetic atent al textelor biblice cu privire la proveniența de la Dumnezeu și la adevărul lor. Concluziile sunt oferite acum celorlalte discipline teologice pentru a fi completate și aprofundate după propriile puncte de vedere.

Mulțumesc membrilor Comisiei Biblice pentru angajamentul lor răbdător și competent, exprimând urarea ca munca lor să contribuie în toată Biserica la o ascultare tot mai atentă, recunoscătoare și bucuroasă a Sfintei Scripturi drept Cuvânt care vine de la Dumnezeu și vorbește despre Dumnezeu pentru viața lumii.

22 februarie 2014, Catedra sfântului Petru
Cardinal Gerhard Müller, Președinte

„Căci așa cum ploaia și zăpada coboară din ceruri și nu se întorc acolo fără să ude pământul și să-l facă să rodească, să încolțească și să dea sămânță semănătorului și pâine celui care mănâncă,
la fel va fi cuvântul meu care a ieșit din gura mea:
nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place și să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is 55,10-11).

„După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți,
Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile” (Evr 1,1-2).

INTRODUCERE GENERALĂ

1. Sinodului Episcopilor din 2008 i-a fost încredințată tema Cuvântul lui Dumnezeu în viața și în misiunea Bisericii. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, în exortația sa apostolică postsinodală Verbum Domini, preia și aprofundează tematicile Sinodului. Îndeosebi subliniază:

Desigur, reflecția teologică a considerat mereu inspirația și adevărul ca două concepte-cheie pentru o hermeneutică eclezială a Sfintelor Scripturi. Totuși, trebuie să se recunoască necesitatea actuală a unei aprofundări corespunzătoare a acestor realități, așa încât să se poată răspunde mai bine la exigențele referitoare la interpretarea textelor sacre conform naturii lor. În această perspectivă, formulez o dorință vie ca în acest domeniu cercetarea să poată progresa și să aducă rod pentru știința biblică și pentru viața spirituală a credincioșilor (nr. 19).

Răspunzând la dorința Sfântului Părinte, Comisia Biblică Pontificală vrea să dea o contribuție pentru o înțelegere mai adecvată a conceptelor de inspirație și adevăr, având conștiința deplină că acest lucru corespunde în mod eminent naturii Bibliei și semnificației sale pentru viața Bisericii.

Adunarea liturgică este locul cel mai semnificativ și solemn pentru proclamarea cuvântului lui Dumnezeu și este acela în care toți credincioșii întâlnesc Biblia. În cultul euharistic – care constă în două părți principale: liturgia cuvântului și liturgia euharistică (cf. Sacrosanctum Concilium, nr. 56) -, Biserica celebrează

misterul pascal, citind din toate Scripturile cele despre Cristos (cf. Lc 24,27), celebrând Euharistia, în care „sunt reprezentate victoria și triumful realizate prin moartea sa”, și aducând mulțumiri în același timp lui Dumnezeu pentru „darul lui nespus de mare” (2Cor 9,15), în Cristos Isus, „pentru lauda gloriei sale” (Ef 1,12), prin puterea Duhului Sfânt” (Sacrosanctum Concilium, nr. 6).

Prezența lui Isus, revelator al lui Dumnezeu Tatăl, în cuvântul său și în opera sa mântuitoare, și unirea comunității credincioșilor cu el sunt în centrul acestei adunări. A-l face prezent pe Isus în mijlocul comunității credincioșilor și a favoriza întâlnirea și unirea cu el și cu Dumnezeu Tatăl reprezintă scopul întregii celebrări. Cristos în misterul său pascal este proclamat în lectura cuvântului lui Dumnezeu și este celebrat în Liturgia euharistică.

1. Liturgia cuvântului și contextul său euharistic

2. În fiecare săptămână, duminica, adică în ziua Domnului, pe care Biserica o consideră ca „sărbătoarea primordială” (Sacrosanctum Concilium, nr. 106), este celebrată, cu deosebită bucurie și solemnitate, învierea lui Cristos. În această zi în care „masa cuvântului lui Dumnezeu [trebuie să fie] pregătită credincioșilor cu îmbelșugare mai mare” (Sacrosanctum Concilium, nr. 51), se cântă diferite versete din psalmi și sunt proclamate trei texte biblice – de obicei, luate unul din Vechiul Testament, unul din scrierile nonevanghelice din Noul Testament și unul din cele patru Evanghelii. După lectura fiecăruia dintre primele două texte, lectorul spune: „Cuvântul Domnului”, iar credincioșii răspund: „Mulțumim lui Dumnezeu”. La sfârșitul proclamării Evangheliei, diaconul sau preotul aclamă: „Cuvântul Domnului”, iar poporul răspunde: „Laudă ție, Cristoase!”. În acest scurt dialog sunt scoase în evidență două caracteristici ale lecturii și ascultării. Lectorul subliniază importanța actului său și îi cheamă pe ascultători să fie pe deplin conștienți de faptul că ceea ce le-a fost comunicat este cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu sau, mai specific, Cuvântul Domnului (Isus), care este în însăși persoana sa Cuvântul lui Dumnezeu (cf. In 1,1-2). La rândul lor, credincioșii exprimă atitudinea de reverență cu care primesc cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează lor: plini de recunoștință, ascultă cu laudă și jubilare vestea bună a Domnului Isus.

Deși aceste caracteristici nu se realizează mereu în manieră perfectă, Liturgia cuvântului constituie un loc privilegiat de comunicare: Dumnezeu, în bunăvoința sa, se adresează cu cuvinte umane poporului său, iar acesta primește cu recunoștință și laudă cuvântul lui Dumnezeu. În Liturgia cuvântului și în cel mai mare grad în Liturgia euharistică se celebrează misterul pascal al lui Cristos, culme și împlinire a comunicării lui Dumnezeu cu omenirea. În ea se realizează răscumpărarea ființelor umane și, în același timp, cea mai înaltă și perfecta glorificare a lui Dumnezeu. Celebrarea nu este o formalitate rituală, pentru că are obiectivul de a face în așa fel încât credincioșii

să învețe a se oferi pe ei înșiși și, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârșească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu și în unirea dintre ei, pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să fie totul în toți” (Sacrosanctum Concilium, nr. 48).

Faptul că Dumnezeu adresează cuvântul său oamenilor în istoria mântuirii și că îl trimite pe Fiul său, care este Cuvântul său întrupat (In 1,14), are acest unic scop de a oferi oamenilor unirea cu el.

2. Contextul studiului inspirației și adevărului Bibliei

3. Pe baza a ceea ce am enunțat până acum despre cuvântul lui Dumnezeu în Liturgia cuvântului și în conexiune cu celebrarea euharistică, putem spune că noi îl ascultăm într-un context teologic, cristologic, soteriologic și ecleziologic. Dumnezeu oferă mântuirea, în mod definitiv și perfect în Cristos al său, realizând comuniunea între el și creaturile sale umane, care sunt reprezentate de Biserica sa. Acest loc, care este cel mai potrivit pentru proclamarea Sfintei Scripturi, constituie și contextul cel mai adecvat pentru a-i studia inspirația și adevărul. Așa cum am spus, după proclamarea textelor biblice se afirmă mereu că sunt „Cuvântul Domnului”. Această afirmație poate să fie înțeleasă într-un dublu sens: înainte de toate, ca un cuvânt care provine de la Dumnezeu, dar și ca un cuvânt care vorbește despre Dumnezeu. Aceste două semnificații sunt intim legate între ele. Numai Dumnezeu îl cunoaște pe Dumnezeu; prin urmare, numai Dumnezeu poate să vorbească despre Dumnezeu într-un mod adecvat și credibil. De aceea, numai un cuvânt care provine de la Dumnezeu poate să vorbească în mod corect despre Dumnezeu. Afirmația „Cuvântul Domnului” îi invită pe credincioși să fie conștienți despre ce anume ascultă și să-i acorde o atenție proporționată. Ei trebuie să aibă reverența și recunoștința care sunt datorate cuvântului care provine de la Dumnezeu și trebuie să fie atenți pentru a înțelege ce anume comunică acest cuvânt despre Dumnezeu și, astfel, să intre într-o unire tot mai vie cu el.

Scrierea noastră, care are ca temă „Inspirația și adevărul Sfintei Scripturi„, va dezvolta aceste două aspecte. Când se declară inspirația Bibliei, se afirmă că toate cărțile sale „îl au ca autor pe Dumnezeu și, ca atare, au fost încredințate Bisericii” (Dei Verbum, nr. 11). Investigând inspirația Bibliei, ne angajăm, așadar, să verificăm ce anume spun înseși scrierile biblice despre proveniența lor de la Dumnezeu. Apoi, cât privește adevărul Bibliei, trebuie să ținem cont, înainte de toate, de faptul că, deși având multe și diferite argumente, ea are în realitate un țel primar și central: Dumnezeu însuși și mântuirea. Există multe alte izvoare documentare și multe alte științe pentru a lua informații credibile despre chestiuni de orice gen; Biblia – drept cuvânt al lui Dumnezeu – este izvorul autoritar pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu. Pentru Constituția dogmatică Dei Verbum a Conciliului al II-lea din Vatican, Dumnezeu însuși și planul său de mântuire pentru oameni sunt conținutul prin excelență al revelației sale. De fapt, în acest text conciliar se spune încă din primul capitol:

I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea sa, să se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl, în Duhul Sfânt, și se fac părtași de firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4) (Dei Verbum, nr. 2).

Biblia este în slujba transmiterii revelației (cf. Dei Verbum, nr. 7-10). De aceea, studiind adevărul Bibliei, ne vom concentra atenția asupra acestui motiv precis: ce anume comunică diferitele scrieri biblice despre Dumnezeu și despre proiectul său de mântuire?

3. Cele trei părți ale documentului

4. Prima parte a documentului nostru se ocupă de inspirația Sfintei Scripturi, investigându-i proveniența de la Dumnezeu, în timp ce partea a doua studiază adevărul cuvântului lui Dumnezeu, scoțând în evidență mesajul despre Dumnezeu și despre proiectul său de mântuire. Dorim, pe de o parte, să crească conștiința că acest cuvânt provine de la Dumnezeu și, pe de altă parte, ca atenția ascultătorilor și cititorilor Bibliei să se concentreze asupra a ceea ce Dumnezeu, la rândul său, vrea să ne comunice despre el însuși și despre planul său de mântuire în favoarea oamenilor. Cu aceeași atitudine cu care celebrăm misterul pascal al lui Cristos ca mister al lui Dumnezeu și al mântuirii noastre, suntem invitați să primim cuvântul pe care Dumnezeu, plin de iubire și de bunăvoință, ni-l adresează. Scopul este de a primi, în comuniune cu ceilalți credincioși, darul de a putea asculta și de a putea înțelege ceea ce el comunică despre sine, așa încât să reînnoiască și să aprofundeze raportul personal cu el.

A treia parte a documentului se ocupă apoi de câteva provocări care provin chiar din Biblie, din cauza unor anumite aspecte care par să dezmintă calitatea sa de cuvânt al lui Dumnezeu. Semnalăm aici îndeosebi două provocări lansate cititorului. Prima vine din progresul enorm, în ultimele două secole, al cunoștințelor referitoare la istoria, cultura și limbile popoarelor din Orientul Apropiat antic, care constituia ambientul lui Israel și al Scripturilor sale sacre. Nu rar se prezintă puternice contraste între datele acestor științe și cât putem scoate din relatarea biblică, dacă este citită după modelul unei cronici care ar trebui să prezinte punctual evenimentele, chiar și într-o ordine în mod scrupulos cronologică. Aceste contraste constituie o primă dificultate și ridică întrebarea dacă cititorul se poate încrede în adevărul istoric al relatărilor biblice. O altă provocare este cauzată de faptul că nu puține texte biblice sunt pline de violență. Ca exemplu, putem cita psalmii de blestem și chiar porunca dată de Dumnezeu lui Israel de a extermina populații întregi. Cititorii creștini sunt deranjați și dezorientați de aceste texte. Și, în afară de asta, există cititori necreștini care le reproșează creștinilor că au în textele lor sacre fragmente teribile și îi acuză că practică și răspândesc o religie inspiratoare de violență. A treia parte a documentului vrea să trateze aceste și alte provocări interpretative, arătând, pe de o parte, cum să se depășească fundamentalismul (cf. Comisia Biblică Pontificală, Interpretarea Bibliei în Biserică, 1993; cf. EB 1381-1390) și, pe de altă parte, cum să se evite scepticismul. Eliminând aceste obstacole, se speră să fie eliberat accesul pentru o receptare matură și adecvată a cuvântului lui Dumnezeu.

Așadar, acest text vrea să dea o contribuție pentru ca, printr-o înțelegere aprofundată a conceptelor de inspirație și adevăr, cuvântul lui Dumnezeu să fie primit de toți, în adunarea liturgică și în orice alt loc, într-un mod tot mai conform cu acest singular dar al lui Dumnezeu, în care el se comunică pe sine însuși și îi invită pe oameni la comuniunea cu el.

PARTEA ÎNTÂI

MĂRTURIA SCRIERILOR BIBLICE DESPRE
PROVENIENȚA LOR DE LA DUMNEZEU

1. Introducere

5. Într-un prim paragraf, examinăm cum înțeleg Constituția dogmatică Dei Verbum a Conciliului al II-lea din Vatican și exortația apostolică postsinodală Verbum Domini revelația și inspirația, cele două acțiuni divine care sunt fundamentale pentru a califica Sfânta Scriptură drept cuvânt al lui Dumnezeu. Apoi, arătăm cum scrierile biblice manifestă proveniența lor de la Dumnezeu; pentru Noul Testament avem specificul că nu există raport cu Dumnezeu decât prin intermediul lui Isus. Vom conchide cu o reflecție despre criteriile pertinente pentru a investiga mărturia scrierilor biblice referitor la proveniența lor de la Dumnezeu.

1.1. Revelația și inspirația în Dei Verbum și în Verbum Domini Dei Verbum [DV] spune despre revelație:

I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea sa, să se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței sale (cf. Ef 1,9): prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl, în Duhul Sfânt, și se fac părtași de firea dumnezeiască (cf. Ef 2,18; 2Pt 1,4) (nr. 2).

Dumnezeu se revelează într-o „economie a revelației” (cf. DV, nr. 2). El se manifestă în creație: „Dumnezeu, care creează și ține toate prin Cuvântul său (cf. In 1,3), oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine (cf. Rom 1,19-20)” (DV, nr. 3; cf. Verbum Domini [VD], nr. 8). Dumnezeu se revelează în special în om, creat „după chipul său” (Gen 1,27; cf. VD, nr. 9). Apoi, revelația are loc „prin fapte și cuvinte legate strâns între ele” (DV, nr. 2), în istoria mântuirii poporului lui Israel (DV, nr. 3.14-16), și ajunge la apogeul său „în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii revelații” (DV, nr. 2; cf. VD, nr. 4.17-20). Vorbind despre dimensiunea sa trinitară, Verbum Domini, nr. 20, spune: „Culmea revelației lui Dumnezeu Tatăl este oferită de Fiul cu darul Mângâietorului (cf. In 14,16), Duhul Tatălui și al Fiului, care ne «conduce la tot adevărul» (In 16,13)”.

Inspirația se referă propriu-zis la cărțile Sfintei Scripturi. Dei Verbum – care-l numește pe Dumnezeu „inspirator și autor al cărților celor două Testamente” (nr. 16) – afirmă în manieră mai detaliată: „Pentru redactarea cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii, pentru ca, acționând el însuși în ei și prin ei, aceștia să scrie ca adevărați autori tot ceea ce voia el și numai aceea” (nr. 11). Așadar, inspirația ca activitate a lui Dumnezeu se referă direct la autorii umani: aceștia sunt personal inspirați. Dar și scrierile compuse de ei sunt numite apoi inspirate (DV, nr. 11.14).

1.2. Scrierile biblice și proveniența lor de Dumnezeu

6. Am văzut că Dumnezeu este unicul autor al revelației, iar cărțile Sfintei Scripturi, care folosesc la transmiterea revelației divine, sunt inspirate de el. Dumnezeu este „autorul” acestor cărți (DV, nr. 16), dar prin intermediul oamenilor pe care el i-a ales. Aceștia nu scriu sub dictare, ci sunt „adevărați autori” (DV, nr. 11) care se folosesc de propriile facultăți și capacități. Dei Verbum, nr. 11, nu specifică în amănunte care este acest raport dintre oameni și Dumnezeu, chiar dacă în notele sale (nr. 18-20) face trimitere la o explicație tradițională bazată pe cauzalitatea principală și instrumentală.

Adresându-ne cărților biblice și investigând ce spun ele însele despre inspirația lor, constatăm că în Biblie numai două scrieri din Noul Testament vorbesc explicit despre inspirația divină și o afirmă pentru scrieri din Vechiul Testament. În 2Tim 3,16 se spune: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate”. Și 2Pt 1,20-21 afirmă: „Înainte de toate, să știți aceasta: nicio profeție a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva, deoarece profeția nu a fost dată niciodată din voința omului, ci oamenii, conduși de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu”. Apariția rară a termenului „inspirație” comportă faptul că noi nu putem limita cercetările noastre la un domeniu semantic așa de restrâns.

Însă studiind îndeaproape textele biblice, constatăm, ca un fapt relevant, că în ele este explicat în mod constant raportul dintre autorii lor și Dumnezeu. Va fi misiunea investigațiilor noastre să găsească în textele Sfintei Scripturi indiciile raportului dintre autorii umani și Dumnezeu, arătând astfel proveniența divină a acestor cărți, cu alte cuvinte, inspirația lor. Vrem să prezentăm un fel de fenomenologie a raportului „Dumnezeu – autorul uman”, după modalitățile cu care acest raport este atestat în paginile biblice, subliniind astfel calitatea lor de cuvânt care provine de la Dumnezeu. În acest document, CBP nu intenționează să demonstreze faptul inspirației scrierilor biblice, misiune a teologiei fundamentale. De fapt, pornim de la adevărul de credință conform căruia cărțile Sfintei Scripturi sunt inspirate de Dumnezeu și comunică cuvântul său; aportul nostru va fi numai acela de a clarifica mai bine natura lor, așa cum rezultă chiar din mărturia scrierilor.

Putem numi „mărturie despre ele însele” acel fenomen deosebit al cărților biblice care atestă raportul autorilor lor cu Dumnezeu și proveniența lor de la Dumnezeu. Această mărturie specifică va fi în centrul investigațiilor noastre.

7. Documentele ecleziale pe care le-am citat de mai multe ori (Dei Verbum și Verbum Domini) fac distincție între „revelație” și „inspirație”, ca două acțiuni divine distincte. „Revelația” apare ca actul fundamental al lui Dumnezeu prin care el comunică cine este și care este misterul voinței sale (cf. DV, nr. 2), făcându-l, în același timp, pe om capabil să primească revelația. În schimb, „inspirația” apare ca acțiunea prin care Dumnezeu abilitează anumiți oameni, aleși de el, să transmită cu fidelitate în scris revelația sa (cf. DV, nr. 11). Inspirația presupune revelația și este în slujba transmiterii fidele a revelației în scrierile Bibliei.

Din mărturia scrierilor biblice putem scoate numai puține indicii referitoare la raportul specific dintre autorul uman și Dumnezeu cu privire la activitatea de a scrie. De aceea, fenomenologia pe care vrem s-o prezentăm, referitoare fie la relația dintre autorul uman și Dumnezeu, fie la proveniența divină a textelor scrise, constituie un cadru destul de general și variat. Vom vedea că aproape niciodată conceptul specific de inspirație nu este explicat în Scripturi și nici nu primește în ele o elucidare conceptuală. Și acest lucru este datorat naturii proprii a mărturiei diferitelor cărți biblice: de fapt, dacă, pe de o parte, textele semnalează constant proveniența divină a conținutului și mesajului lor, pe de altă parte, ele spun puțin sau nimic despre modul în care au fost scrise sau despre ele însele ca documente scrise. Prin urmare, conceptul amplu de revelație și acela mai specific al atestării sale scrise (inspirație) sunt văzute ca un proces unic. Foarte des se vorbește despre asta, în așa fel încât cu unul să se înțeleagă și celălalt. Totuși, datorită simplului fapt că declarațiile citate de noi provin din texte scrise, devine clar că autorii lor afirmă implicit că textul lor constituie expresia finală și depozitul stabil al actelor revelatoare ale lui Dumnezeu.

1.3. Scrierile din Noul Testament și raportul lor cu Isus

8. Cât privește scrierile din Noul Testament, constatăm o situație specifică: ele manifestă un raport al autorilor lor cu Dumnezeu numai prin persoana lui Isus. Cauza acestui fenomen o exprimă Isus însuși în mod foarte precis: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6), afirmație care se bazează pe cunoașterea singulară pe care Fiul o are despre Tatăl (cf. Mt 11,27; Lc 10,22; In 1,18).

Este semnificativ și instructiv comportamentul lui Isus față de discipolii săi. Evangheliile ilustrează formarea pe care el le-o împarte și în care se manifestă în mod paradigmatic ce raport cu Isus și cu Dumnezeu este esențial pentru a face în așa fel încât cuvintele unui apostol sau scrierea unui evanghelist să devină „Cuvântul lui Dumnezeu”. Conform izvoarelor noastre, Isus însuși nu a scris nimic și nu a dictat nimic discipolilor săi. Ceea ce el a făcut se poate rezuma în acest mod: a chemat câțiva oameni ca să-l urmeze, să împărtășească viața sa, să asiste la activitatea sa, să dobândească o cunoaștere tot mai profundă a persoanei sale, să crească în credința în el și în comuniunea de viață cu el. Acesta este darul pe care Isus l-a oferit discipolilor, modul său de a-i pregăti ca să fie apostolii săi care vestesc mesajul său; cuvântul lor este de așa natură încât Isus îi caracterizează pe viitorii creștini ca fiind „cei care vor crede în mine datorită cuvântului lor” (In 17,20). Și el le spune misionarilor săi: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă disprețuiește pe voi pe mine mă disprețuiește, iar cine mă disprețuiește pe mine îl disprețuiește pe cel care m-a trimis” (Lc 10,16; cf. In 15,20). Cuvântul trimișilor săi poate să fie fundamentul credinței tuturor creștinilor numai pentru că, provenind din cea mai intimă unire cu Isus, este cuvântul lui Isus. Raportul personal cu Domnul Isus, trăit cu o credință vie și conștientă în Persoana sa, constituie fundamentul de bază al acestei „inspirații” care-i face pe apostoli capabili să comunice, oral și în scris, mesajul lui Isus, care este „Cuvânt al lui Dumnezeu”. Decisivă nu este comunicarea de cuvinte rostite literalmente de Isus, ci vestirea evangheliei sale. Un exemplu tipic al acestui fapt este Evanghelia după Ioan, despre care se spune că fiecare cuvânt manifestă stilul lui Ioan și în același timp comunică fidel ceea ce a spus Isus.

9. Se schițează aici, chiar pe baza Evangheliei lui Ioan, o conexiune intimă între natura raportului cu Isus și cu Dumnezeu („inspirație”) și conținutul mesajului care este comunicat drept cuvânt al lui Dumnezeu („adevăr”). Mesajul central al lui Isus, conform Evangheliei lui Ioan, este: Dumnezeu Tatăl și iubirea sa nemărginită față de lume, revelată în Fiul său (cf. In 3,16); și asta corespunde lui Dei Verbum, nr. 2: Dumnezeu și mântuirea sa. Acest mesaj nu poate să fie primit și înțeles cu o abordare cunoscătoare numai intelectuală sau pur mnemonică, ci numai într-un raport intens de viu și personal, adică după aceeași relație cu care Isus i-a format pe discipolii săi. Se poate vorbi mereu în mod formal și corect despre Dumnezeu și despre iubirea sa, dar numai în credința vie în el și în iubirea sa se poate primi darul lui Dumnezeu și se poate da mărturie despre el. Așadar, constatăm că mesajul central („adevărul”) și modul de a-l primi pentru a-l atesta („inspirația”) se condiționează reciproc: este vorba mereu despre o intensă și personală comuniune de viață cu Tatăl, revelată de Isus: comuniune de viață care este mântuirea.

1.4. Criterii pentru verificarea raportului cu Dumnezeu în scrierile biblice

10. După cele ce am scos din Evanghelii, credința vie în Isus, Fiul lui Dumnezeu, este finalitatea principală a formării date de Isus discipolilor săi și în ea se exprimă raportul lor fundamental cu Isus și cu Dumnezeu. Această credință este un dar al Duhului Sfânt (cf. In 3,5; 16,13) și este trăită într-o unire profundă, conștientă și personală cu Tatăl și cu Fiul (cf. In 17,20-23). Prin această credință discipolii sunt legați cu persoana lui Isus care este „mediatorul și plinătatea întregii revelații” (Dei Verbum, nr. 2) și primesc de la el conținuturile mărturiei lor apostolice, în exprimarea sa atât orală, cât și scrisă. Deoarece provine de la Isus, Cuvânt al lui Dumnezeu, această mărturie nu poate decât să fie cuvânt care provine de la Dumnezeu. Raportul personal de credință (1) cu izvorul prin care Dumnezeu se revelează (2) sunt cele două elemente decisive pentru a face în așa fel încât cuvintele și faptele apostolilor să provină de la Dumnezeu.

Isus este „culmea revelației lui Dumnezeu Tatăl” (Verbum Domini, nr. 20), culme precedată de o bogată „economie” a revelației divine. Așa cum am indicat deja, Dumnezeu se revelează în creație (DV, nr. 3) și în special în omul creat „#8222;după chipul său” (Gen 1,27). Se revelează mai ales în istoria poporului lui Israel, „prin fapte și cuvinte legate strâns între ele” (DV, nr. 2). Se schițează în acest mod diferite forme ale revelației lui Dumnezeu care ajunge la plinătatea sa și la culmea sa în persoana lui Isus (Evr 1,1-2).

În cazul Evangheliilor (și mai în general pentru scrierile apostolice), cele două elemente decisive pentru proveniența de la Dumnezeu sunt: credința vie în Isus (1) și persoana lui Isus care este culmea revelației divine (2). În studiul nostru referitor la proveniența de la Dumnezeu a celorlalte scrieri biblice, vom folosi ca verificare aceste două criterii: ce credință personală în Dumnezeu (conform fazei specifice a „economiei” de revelație) și ce formă a revelației sale se manifestă în diferitele scrieri? Respectiva scriere biblică provine de la Dumnezeu prin credința vie a autorului său în Dumnezeu și prin raportul acestui autor cu o formă determinată (sau cu diferite forme) a revelației divine. Nu este rar cazul în care o scriere biblică se sprijină pe un text inspirat anterior și este părtaș în acest mod de aceeași proveniență de la Dumnezeu.

Cu aceste criterii se poate investiga în mod util mărturia diferitelor scrieri biblice și se poate vedea cum, de exemplu, texte legale, vorbe sapiențiale, oracole profetice, rugăciuni de orice tip, avertizări apostolice etc. provin de la Dumnezeu, așadar, cum Dumnezeu, prin autorii umani, este autorul lor. Apare, în funcție de cazuri, că modalitatea concretă a provenienței de la Dumnezeu este diferită și nu se poate compara cu o simplă și uniformă dictare divină. Totuși, ceea ce este atestat în mod constant este credința personală în Dumnezeu a autorului uman și ascultarea sa față de diferitele forme ale revelației divine.

Astfel, studiind scrierile biblice înseși și investigând mărturia lor cu privire la raportul autorilor lor cu Dumnezeu, încercăm să arătăm mai concret în ce mod se prezintă inspirația ca raport dintre Dumnezeu, ca inspirator și autor, și oameni, ca adevărați autori aleși de el.

2. Mărturia unor scrieri alese din Vechiul Testament

11. Am selecționat câteva cărți reprezentative din Vechiul și din Noul Testament pentru a ilustra cum în textele înseși este exprimată proveniența lor de la Dumnezeu. Pentru Vechiul Testament urmăm împărțirea clasică în Lege, Profeți, Scrieri (cf. Lc 24,44); de aceea, am ales pentru investigația noastră Pentateuhul, apoi Profeții și Cărțile Istorice (care sunt numite și „profeți anteriori”), în sfârșit Psalmii și Cartea lui Ben Sirah.

2.1. Pentateuhul

Ideea despre o origine divină a textelor biblice este dezvoltată în relatările din Pentateuh pe baza conceptului scrierii, al fixării în scris. Astfel, în momente deosebit de semnificative, Moise primește de la Dumnezeu sarcina de a pune în scris, de exemplu, textul reînnoirii alianței (Ex 34,27); în altă parte, el pare să îndeplinească semnificația acestor instrucțiuni redactând în scris alte lucruri importante (Ex 17,14; Num 33,2; Dt 31,22), până la redactarea întregii Torah (cf. Dt 27,3.8; 31,9). Cartea Deuteronomului pune în valoare deosebită rolul specific al lui Moise, prezentându-l ca mijlocitor inspirat al revelației și interpret autorizat al cuvântului divin. Pornind de la asta, s-a dezvoltat în mod armonios ideea tradițională că Moise este autorul Pentateuhului, așa încât cărțile lui Moise nu numai că vorbesc despre el, dar sunt considerate și compoziții ale lui.

Afirmațiile centrale referitoare la comunicarea lui Dumnezeu se găsesc în relatările întâlnirii lui Israel cu Dumnezeu la muntele lui Dumnezeu Sinai/Horeb (Ex 19 – Num 10; Dt 4 ș.u.). Aceste relatări încearcă să exprime în imagini sugestive ideea că Dumnezeu este originea mărturiei biblice. Deci se poate spune că fundamentul înțelegerii Bibliei drept cuvânt al lui Dumnezeu a fost inaugurată la Sinai, deoarece acolo Dumnezeu l-a constituit pe Moise ca unic mijlocitor al revelației sale. Îi revine lui Moise să fixeze în scris revelația divină, ca s-o poată transmite și păzi drept cuvânt al lui Dumnezeu pentru oamenii din toate timpurile. Scrierea nu numai că face posibilă transmiterea cuvântului, dar trezește în mod clar și întrebarea cu privire la autorul uman, ceea ce conduce în cazul Bibliei la autoînțelegerea de a fi cuvânt al lui Dumnezeu în cuvinte umane. Această idee (cf. Dei Verbum, nr. 12) este exprimată in nuce deja în Ex 19,19, unde se spune că Dumnezeu îi răspundea lui Moise „cu un glas”; se vede astfel că Dumnezeu „binevoiește” să se folosească de un limbaj uman, chiar și față de mijlocitorul revelației sale.

12. În afară de asta, originea divină a cuvântului scris este în mod subtil aprofundată în relatarea de la Sinai. Decalogul, în acest context, apare ca fiind un document singular și incomparabil. Poate să fie considerat punctul de plecare al ideii despre originea divină a Sfintei Scripturi (inspirația), deoarece ca text numai Decalogul este legat cu ideea că a fost scris de Dumnezeu însuși (cf. Ex 24,12; 31,18; 32,16; 34,1.28; Dt 4,13; 9,10; 10,4). Acest text, pe care Dumnezeu însuși l-a scris pe două table de piatră, este baza pentru conceptul despre o origine divină a textelor biblice. Acest concept este dezvoltat în două direcții de relatarea din Pentateuh. Pe de o parte, reiese autoritatea specială care revine Decalogului față de toate celelalte legi și instrucțiuni din Biblie, pe de altă parte, constatăm că acest concept de „scriptură” (înțeleasă ca punere în scris) este legat în manieră specială de mijlocitorul revelației, Moise, așa încât mai târziu „Moise” și Pentateuhul pot să fie echivalate.

Referitor la primul aspect, cel al Decalogului scris de Dumnezeu însuși, trebuie notat că transmiterea și receptarea acestui text special se afirmă în tradiția Sfintei Scripturi independent de suportul său material, constituit de cele două table de piatră. Nu tablele pe care a scris Dumnezeu sunt păstrate și venerate, ci textul pe care Dumnezeu l-a scris devine parte a Sfintei Scripturi (cf. Ex 20; Dt 5).

Cele zece porunci pe care Dumnezeu le-a pus în scris și le-a încredințat lui Moise – și aici venim la al doilea aspect – fac aluzie la raportul special dintre Dumnezeu și om cât privește Sfânta Scriptură. De fapt, Moise nu este instituit mijlocitor în virtutea unui plan divin, ci Dumnezeu cedează în fața rugăciunii oamenilor (Israel) care cer un mijlocitor. După ce Dumnezeu s-a adresat direct poporului lui Israel (cf. Ex 19), poporul îi cere lui Moise o mijlocire, fiindu-i frică de întâlnirea nemijlocită cu Dumnezeu (cf. Ex 20,18-21). Deci Dumnezeu cedează în fața voinței poporului și-l instituie pe Moise mijlocitor, vorbind cu el și comunicându-i detaliat instrucțiunile sale (Ex 20,22-23,33). La sfârșit, Moise pune în scris aceste cuvinte, pentru că Dumnezeu încheie prin ele alianța sa cu Israel (Ex 24,3-8).

Pentru a confirma acest fapt, Dumnezeu promite să-i dea lui Moise tablele pe care Dumnezeu însuși a scris (cf. Ex 24,12). Nu poate să fie exprimat în manieră mai clară și mai profundă faptul că Sfânta Scriptură, transmisă de-a lungul generațiilor de comunitatea de credință a evreilor și a creștinilor, își trage originea sa în Dumnezeu și în cazul în care a fost redactată de oameni. Această automărturie a Sfintei Scripturi ajunge la împlinirea sa când, la sfârșitul Pentateuhului, se afirmă că Moise însuși pune în scris instrucțiunea oferită poporului lui Israel înainte de a intra în țara promisă (cf. Dt 31,9), încredințând-o poporului ca program pentru viața pe care trebuie s-o trăiască în viitor. Numai când persoanele umane se lasă interpelate de acest cuvânt al Sfintei Scripturi, care este adresat lor, pot să-l recunoască și să-l primească, „nu ca pe un cuvânt al oamenilor, ci așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care acționează cu putere în voi, cei care credeți” (1Tes 2,13).

2.2. Cărțile profetice și cărțile istorice

13. Cărțile profetice și cărțile istorice sunt, împreună cu Pentateuhul, părțile Vechiului Testament care insistă mai mult asupra originii divine a conținutului lor. În general, Dumnezeu se adresează poporului său ori conducătorilor săi prin intermediul ființelor umane: Moise, arhetipul profeților (Dt 18,18-22) în Pentateuh; profeții, în cărțile profetice și în cărțile istorice. Se va încerca să se arate cum cărțile profetice și cărțile istorice afirmă originea divină a conținutului lor.

2.2.1. Cărțile profetice: culegeri a ceea ce Domnul a spus poporului său prin intermediul mesagerilor săi

Cărțile profetice se prezintă ca niște culegeri a ceea ce Domnul a spus poporului său prin „autorii” (presupuși) care dau numele culegerilor. De fapt, aceste cărți declară, cu insistență, că Domnul este autorul conținutului lor. Și fac asta prin diferite expresii care introduc sau evidențiază discursul. Expresiile respective afirmă sau presupun că aceste cărți profetice sunt discursuri ale Domnului și precizează că Domnul se adresează poporului său prin intermediul autorilor cărților respective. Și, de fapt, o bună parte din cărțile profetice este pusă, formal, pe buzele Domnului. Corelativ, aceste cărți îi prezintă pe autorii lor ca persoane pe care Domnul le-a trimis cu misiunea de a transmite un mesaj poporului său.

a. „Formulele profetice”

Titlurile a două treimi din cărțile profetice afirmă explicit că acestea sunt de origine divină, folosindu-se de „formula evenimentului cuvântului Domnului”. Făcând abstracție de diferențele de detaliu, formula se poate rezuma în afirmația: „cuvântul Domnului a venit la…”, urmat de numele profetului, receptorul cuvântului (ca în cărțile lui Ieremia, Ezechiel, Osea, Ioel, Sofonia și Zaharia) și uneori și de numele destinatarilor săi (ca în Aggeu și Malahia). Aceste titluri declară de asemenea că conținutul respectivelor cărți, fie că este pus pe buzele lui Dumnezeu sau pe buzele profeților, este în întregime cuvânt al lui Dumnezeu. Celelalte titluri ale cărților profetice informează că acestea prezintă conținutul de viziuni avute de personaje ale căror nume sunt Isaia, Amos, Abdia, Nahum și Habacuc.

Titlul Cărții lui Miheia juxtapune „formula evenimentului cuvântului Domnului” la menționarea viziunii. Deși nu este spus în mod explicit, în contextul cărților profetice, cauza viziunilor nu poate să fie decât Domnul însuși. Acesta este, așadar, autorul cărților respective.

Titlurile nu sunt singura parte a cărților profetice care le declară a fi cuvânt al lui Dumnezeu. Numeroasele „formule profetice” care presară textul fac la fel. Expresia cea mai frecventă, „formula profetică” prin excelență, este „așa spune Domnul”. Deschizând discursul cu această formulă, profetul se prezintă ca mesagerul Domnului. El îi informează pe auditorii săi că discursul pe care îl adresează lor nu derivă de la el, ci îl are pe Domnul ca autor.

Fără a pretinde exhaustivitatea, trebuie semnalate alte trei formule care ritmează cărțile profetice: „oracolul Domnului”, „spune Domnul/Dumnezeu” și „vorbește Domnul”. Spre deosebire de prima expresie, numită „formula mesagerului”, care introduce discursurile, acestea din urmă le încheie. Având rolul de semnătură pusă la sfârșitul unui text, ele atestă că Domnul este autorul discursului care o precede.

b. Profeții: mesageri ai Domnului

14. Patru dintre cărțile profetice relatează cum Domnul a făcut în așa fel încât autorii scrierilor să devină mesagerii săi: Isaia (6,1-13), Ieremia (1,4-10), Ezechiel (1,3-3,11) și Amos (7,15). Mandatele lui Isaia și Ezechiel au drept cadru o viziune. Probabil același lucru este valabil pentru Ieremia. Relatarea misiunii lui Isaia este un bun exemplu al genului, pentru că este destul de dezvoltat, dar în același timp foarte succint. În sfatul divin, la care Isaia asistă în viziune, Domnul, căutând un voluntar, întreabă: „Pe cine voi trimite și cine va merge pentru noi?” și Isaia răspunde: „Iată-mă, trimite-mă pe mine”. Acceptând oferta lui Isaia, Domnul conchide: „Mergi și spune-i acestui popor…” Urmează mesajul Domnului (Is 6,8-10). Structurată de verbele „a trimite, a merge, a spune”, relatarea își are concluzia în discursul Domnului pe care Isaia are misiunea de a-l transmite poporului. Același lucru este valabil pentru celelalte trei „relatări de trimitere profetică” citate mai sus, care se încheie și ele cu porunca dată trimisului său de Domnul de a transmite mesajul pe care el îl comunică (Ez 2,3-4; 3,4-11; Am 7,15). În relatarea trimiterii lui Ieremia, Domnul insistă asupra caracterului peremptoriu al poruncii sale (cf. și Am 3,8) și în același timp asupra exactității care trebuie să caracterizeze transmiterea mesajului: „Nu spune: «Sunt un copil», căci vei merge la toți cei la care te voi trimite și vei vorbi tot ceea ce îți voi porunci…” (Ier 1,7; cf. 1,17; 26,2.8; Dt 18,18.20). Aceste relatări întemeiază rolul de mesageri ai Domnului pe care cărțile profetice îl recunosc respectivilor lor autori și, prin urmare, întemeiază și originea divină a mesajului lor.

2.2.2. Cărțile istorice: cuvântul Domnului are o eficacitate infailibilă și cheamă la convertire

a. Cărțile lui IosueRegi

15. În cărțile lui Iosue, Judecători, Samuel și Regi, Domnul ia cuvântul frecvent, așa cum se întâmplă în cărțile profetice, la a căror colecție aparțin și aceste cărți, conform tradiției ebraice. De fapt, la fiecare etapă a cuceririi țării promise, Domnul îi spune lui Iosue ceea ce trebuie să facă. În Ios 20,1-6 și 24,2-15, el se adresează poporului prin intermediul lui Iosue, care îndeplinește astfel funcția profetică. În Cartea Judecătorilor, Domnul, sau îngerul său, vorbește adesea conducători lor, mai ales lui Ghedeon, sau poporului. Domnul acționează personal, cu excepția Jud 4,6-7 și 6,7-9, când se folosește de profetesa Debora și de un profet anonim pentru a se adresa lui Barak și respectiv întregului popor.

În schimb, în cărțile lui Samuel și ale Regilor, cu câteva excepții rare, Domnul se adresează destinatarilor săi prin intermediul personajelor profetice. Discursurile sale sunt, așadar, încadrate de aceleași expresii care introduc sau ritmează cărțile profetice. De fapt, printre cărțile biblice, cele ale lui Samuel și ale Regilor acordă importanță mai mare profeților și activității lor de mesageri ai Domnului. În cea mai mare parte a oracolelor prezentate de Samuel și Regi, Domnul anunță nenorocirile pe care le va face să vină asupra conducătorilor poporului, mai ales asupra unui rege sau altuia și a dinastiei sale, sau asupra regatelor lui Israel (cf. 1Rg 14,15-16) și Iuda (cf. 2Rg 21,10-15), ca urmare a faptului că aduc cult divinităților diferite de el. Anunțurile divine de nenorocire sunt urmate, de obicei, de constatarea împlinirii lor. Samuel și Regi se prezintă astfel, în bună parte, ca o succesiune de anunțuri de nenorocire și a împlinirii lor. Această succesiune nu încetează decât cu distrugerea regatului lui Iuda. În introducerea la relatările cuceririi babiloniene (597-587 î.C.), 2Rg 24,2 declară, de fapt, că distrugerea lui Iuda era o operă a Domnului, care realiza astfel ceea ce a anunțat „prin slujitorii săi, profeții”. Pentru că Domnul nu întârzie să împlinească ceea ce anunță, cuvântul său este de o eficacitate infailibilă. Cu alte cuvinte, Domnul este autorul principal al istoriei poporului său; îi anunță evenimentele și le face să aibă loc.

Ca pentru textele despre care s-a vorbit, tot așa 2Rg 17,7-20 sintetizează istoria lui Israel și a lui Iuda într-o succesiune de discursuri pe care Domnul le-a adresat lor prin intermediul „slujitorilor săi, profeții”. Însă tonul discursurilor este diferit. Domnul nu anunță nenorociri lui Israel și Iuda, ci îi îndeamnă la convertire. Deoarece cei interesați s-au încăpățânat în refuzul lor la apelurile Domnului (v. 13-14), el ajunge să-i arunce departe de la fața sa.

b. Cărțile Cronicilor

16. Ca în Iosue – Regi, și în Cronici abundă discursurile Domnului. El îi vorbește direct lui Solomon (2Cr 1,7.11-12; 7,11-12). În general, Domnul se adresează regelui sau poporului prin niște intermediari: cea mai mare parte dintre ei primesc un titlu „profetic”, dar sunt și dintre cei care nu au titlu. Primul loc revine profeților ca Natan (cf. 1Cr 17,1-15) și mulți alții. Domnul se folosește și de vizionari precum Gad (cf. 1Cr 21,9-12) și de persoane care au diferite meserii și chiar de regi străini, cum ar fi Neco (cf. 2Cr 35,21) și Cirus (cf. 2Cr 36,23). Capii de familie ai muzicienilor din templu profețesc (cf. 1Cr 25,1-3).

Cronicile preiau concepțiile despre cuvântul lui Dumnezeu exprimate în Samuel și Regi. Ca în aceste cărți, dar probabil cu insistență mai mică, discursurile Domnului au ca obiect anunțarea de evenimente a căror împlinire se constată (cf. 1Cr 11,1-3; 2Cr 6,10; 10,15). Cronicile subliniază acest rol al cuvântului Domnului cu referință la exilul babilonian. Conform 2Cr 36,20-22, fie exilul, fie sfârșitul său împlinesc ceea ce Domnul a anunțat prin gura lui Ieremia (cf. Ier 25,11-14; 29,10). 2Cr 36,15-16, cu termeni diferiți față de 2Rg 17,13-14, preia motivul tentativelor neîncetate făcute în zadar de Domnul pentru a evita nenorocirea poporului său, trimițându-i mesageri/profeți. Se va observa în sfârșit că Cronicile nu afirmă originea divină a conținutului cărților respective, dar, făcând referință la izvoare profetice (cf. 2Cr 36,12.15-16.21-22), par să o sugereze.

Pe scurt, cărțile profetice se prezintă integral drept cuvânt al Domnului. El ocupă un loc preponderent și în cărțile istorice. Și unele și celelalte, mai ales cărțile istorice, precizează că cuvântul Domnului are o eficacitate infailibilă și cheamă la convertire.

2.3. Psalmii

17. Psaltirea este o colecție de rugăciuni care provin din experiența personală și comunitară a prezenței și a acțiunii Domnului. Psalmii exprimă rugăciunea lui Israel în diferitele epoci ale istoriei sale: în epoca regilor, apoi, în timpul exilului, când Dumnezeu este tot mai recunoscut ca rege al lui Israel, în sfârșit, după exil, epoca celui de-al doilea templu. Fiecare psalm este mărturie a unui raport viu și puternic cu Dumnezeu și pe această bază putem spune că provine de la Dumnezeu și este inspirat de Dumnezeu. După tot ceea ce manifestă textele înseși, se pot observa, fără a pretinde exhaustivitatea, cel puțin trei tipuri de raport: a. experiența intervenției lui Dumnezeu în viața credincioșilor; b. experiența prezenței lui Dumnezeu în sanctuar; c. experiența lui Dumnezeu – izvorul oricărei înțelepciuni. Aceste trei tipuri de raport cu Dumnezeu sunt trăite pe baza alianței de pe Sinai, care include promisiunea prezenței active a lui Dumnezeu în viața zilnică a poporului și în templu.

a. Experiența intervenției lui Dumnezeu în viața credincioșilor

În două moduri, cei care se roagă experimentează ajutorul puternic al lui Dumnezeu: ca răspuns la strigătul lor de ajutor; ca ascultare a marilor minunății ale lui Dumnezeu.

Cât îi privește pe cei care se roagă ca beneficiari ai ajutorului lui Dumnezeu, printre multele exemple posibile, să luăm rugăciunea din Psalmul 30,9-13:

Către tine, Doamne, am început să strig și de la Dumnezeul meu am cerut îndurare… Ce câștig ai avea din sângele meu, de-aș coborî în adâncuri? Oare te va lăuda țărâna și va vesti adevărul tău? Ascultă-mă, Doamne, ai milă de mine! Doamne, fii tu ajutorul meu! Tu ai schimbat plânsul meu în dans, mi-ai sfâșiat haina de pocăință și m-ai încins cu bucurie, pentru ca sufletul meu să-ți cânte fără încetare. Doamne, Dumnezeul meu, în veci te voi preamări!

O experiență, personală și în același timp comunitară, a Domnului care mântuiește este forța inspiratoare a psalmilor de implorare și de laudă. Această experiență este mereu cel puțin amintită, dacă nu relatată, ori la început (cf. Ps 18,5-7; 30,2), ori la sfârșit (cf. Ps 142,6-8), ori în centrul psalmului (cf. Ps 22,22; 85,7-9). La jumătatea drumului dintre cuvântul uman de implorare și cel de laudă se află cuvântul (care exprimă promisiunea și acțiunea) lui Dumnezeu (cf. Ps 30,12). După ce l-a perceput, psalmistul se simte inspirat să-l relateze celorlalți. Astfel, el este așteptat, primit și lăudat nu numai de un individ, ci de tot poporul.

Cei care se roagă ascultă minunățiile Domnului, pentru că Dumnezeu vorbește celui care se roagă și întregului popor prin marile lucrări pe care le-a săvârșit în toată creația și în istoria lui Israel. Ps 19,2-5 amintește minunățiile în creație și descrie modul lor de a vorbi:

Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu și firmamentul vestește lucrarea mâinilor sale. Ziua încredințează zilei mesajul, iar noaptea transmite nopții înțelegerea. Nu e vorbire, nu sunt cuvinte ale căror glasuri să se poată auzi, și totuși vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii.

Îi revine celui care se roagă să înțeleagă acest limbaj care vorbește despre „gloria lui Dumnezeu” (cf. Ps 147,15-20) și să-l exprime prin cuvinte proprii.

Ps 105 relatează lucrările lui Dumnezeu în istoria lui Israel și îndeamnă individul și poporul: „Aduceți-vă aminte de semnele minunate pe care le-a făcut, de minunile sale și de judecățile gurii lui” (v. 5). În psalmii istorici se prezintă aceste „semne minunate pe care le-a făcut”, care sunt și „judecățile gurii lui”. Cuvintele din acești psalmi, deși formulate de oameni în termeni umani, sunt inspirate de marea acțiune a Domnului. Acest glas al Domnului continuă să răsune în prezentul celui care roagă și al poporului. Este necesar să fie ascultat.

b. Experiența prezenței puternice a lui Dumnezeu în cadrul sanctuarului

18. Să luăm ca exemple Ps 17 și Ps 50. În primul text, experiența lui Dumnezeu inspiră un drept acuzat în mod fals să înalțe o rugăciune de încredere necondiționată în Dumnezeu; în al doilea, această experiență ne face să auzim glasul lui Dumnezeu care denunță comportamentul greșit al poporului.

În Ps 17, ultimul verset exprimă o speranță sigură. Spune: „Dar eu, în dreptate, voi vedea fața ta, când mă voi scula, mă voi sătura de chipul tău” (v. 15). Și alte două rugăciuni ale unor persoane persecutate se termină într-un mod asemănător. Ps 11,7 se încheie cu aserțiunea: „Cei drepți vor vedea fața lui”; iar Ps 27, la penultimul verset, afirmă: „Cred că voi vedea bunătățile Domnului pe pământul celor vii” (v. 13; cf. v. 4.8.9). Expresia „chipul lui Dumnezeu” înseamnă Dumnezeu însuși, persoana lui Dumnezeu după realitatea sa adevărată și perfectă. Prin expresia „a contempla chipul lui Dumnezeu” se înțelege, așadar, o întâlnire intensă, reală și personală cu Dumnezeu, nu prin organul vederii, ci în „viziunea” de credință. Speranța de neclintit de a avea această experiență a lui Dumnezeu („voi contempla”, la viitor) și cunoașterea lui Dumnezeu care se exprimă în ea sunt izvorul întregii rugăciuni.

Ps 50 prezintă experiența unei teofanii în liturgia de la templu. La apariția Dumnezeului alianței (cf. Ps 50,5), se repetă fenomenele de pe Sinai, foc devorator și furtună (cf. 50,3). Manifestarea realității lui Dumnezeu și a raportului său cu Israel: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău!” (50,7) conduce la acuza împotriva poporului: „Te voi mustra și voi pune totul sub ochii tăi” (50,21). Dumnezeu critică de două ori comportamentul poporului: raportul său cu Dumnezeu este concentrat exclusiv pe jertfe (50,8-13) și raportul cu aproapele este diametral opus poruncilor alianței (50,16-22). Dumnezeu cere lauda sa, implorarea în angoasă (50,14-15.23) și acțiunea corectă față de aproapele (50,23). Ps 50, în inima Psaltirii, preia, așadar, modulele profetice; nu numai că-l face pe Domnul să vorbească, dar face în așa fel încât orice implorare și orice act de laudă să fie interpretate ca ascultare de porunca divină. Așadar, toată rugăciunea este „inspirată” de Dumnezeu.

c. Experiența lui Dumnezeu, izvor de înțelepciune

19. Înțelepciunea și înțelegerea sunt o prerogativă a lui Dumnezeu (cf. Ps 136,5; 147,5). El e cel care o comunică („Fă deci să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu”: Ps 51,8), făcându-l pe om înțelept, capabil adică să vadă toate lucrurile așa cum le vede Dumnezeu. David avea această înțelepciune și înțelegere din momentul în care Dumnezeu l-a chemat să fie rege al lui Israel (cf. Ps 78,72).

Teama de Dumnezeu este condiția pentru a fi instruiți de Dumnezeu și pentru a primi înțelepciunea. În partea inițială a Ps 25, cel care se roagă cere cu insistență instruirea Domnului („Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale și învață-mă cărările tale! Călăuzește-mă în adevărul tău și învață-mă!”: v. 4-5), bazându-se pe disponibilitatea lui Dumnezeu de a o dărui (v. 8-9). Teama de Dumnezeu este atitudinea indispensabilă pentru a fi beneficiari ai învățăturii sapiențiale a lui Dumnezeu: „Cine este omul care se teme de Domnul? Lui îi arată calea pe care s-o aleagă” (25,12). Cei care se tem de Dumnezeu nu numai că primesc indicația căii corecte de urmat, dar, așa cum explică Ps 25, și iluminarea cea mai amplă și profundă: „Domnul descoperă taina sa celor care se tem de el și îi învață legământul său” (v. 14); cu alte cuvinte, el le dăruiește un raport de prietenie intimă și o cunoaștere pătrunzătoare a legământului pe care l-a încheiat cu Israel pe Sinai. Așadar, vedem că raportul cu Dumnezeu, exprimat cu terminologia „temerii de Dumnezeu”, este izvorul inspirator din care provin atâția psalmi sapiențiali.

2.4. Cartea lui Ben Sirah

20. În cărțile profetice, însuși Dumnezeu e cel care vorbește prin intermediul profeților. Așa cum am văzut, sunt diferite modurile în care Dumnezeu se adresează persoanelor pe care le-a ales ca purtători de cuvânt la poporul lui Israel. În Psalmi, omul e cel care îi vorbește lui Dumnezeu, dar face asta în prezența lui și adoptând formele de exprimare care presupun o comuniune intimă cu el. În schimb, în cărțile sapiențiale, oamenii vorbesc oamenilor; totuși, cel care vorbește și cel care ascultă sunt ambii profund înrădăcinați în credința în Dumnezeul poporului lui Israel. Adesea în Vechiul Testament, înțelepciunea este în mod explicit atribuită Duhului lui Dumnezeu (cf. Iob 32,8; Înț 7,22; 9,17; și 1Cor 12,4-11). Aceste cărți sunt numite „sapiențiale”, pentru că autorii lor scrutează și arată căile pentru o viață umană călăuzită de înțelepciune. În căutarea lor sunt conștienți de faptul că înțelepciunea este un dar al lui Dumnezeu, pentru că: „Unul este cel înțelept, foarte de temut, așezat pe tronul său” (Sir 1,8). Voind să ilustreze cu precizie ce modalități de relație cu Dumnezeu sunt atestate de aceste scrieri ca bază și izvor a ceea ce este învățat de autorii lor, am concentrat cercetarea noastră pe Cartea lui Ben Sirah, datorită caracterului său sintetic.

Încă de la început, autorul este conștient de faptul că „toată înțelepciunea este de la Domnul și cu el este în veci” (Sir 1,1). Deja în prologul cărții, traducătorul indică o cale prin care Dumnezeu a comunicat autorului înțelepciunea:

Bunicul meu, Isus – scrie el -, dedicându-se mai mult [timp] citirii celor din Lege, din profeții și din celelalte cărți ale părinților, prin care a dobândit o suficientă experiență, a fost îndemnat și el să scrie ceva referitor la învățătură și înțelepciune.

Lectura atentă și credincioasă a Sfintelor Scripturi în care Dumnezeu vorbește poporului lui Israel a unit autorul cu Dumnezeu, a devenit izvorul înțelepciunii sale și l-a făcut să scrie opera sa. Astfel s-a manifestat clar un mod în care cartea provine de la Dumnezeu.

Ceea ce traducătorul afirmă în prolog este confirmat de autorul însuși în inima cărții. După ce a prezentat elogiul pe care înțelepciunea îl face despre sine însăși (Sir 24,1-22), el o identifică cu scrierea lui Moise: „Toate acestea sunt cartea alianței Dumnezeului cel Preaînalt, legea pe care ne-a poruncit-o Moise, moștenire pentru adunările lui Iacob” (Sir 24,23). Apoi, Ben

Sirah explicitează care este rezultatul studierii Legii și efectul scrierii sale:

Mai mult, voi [scoate] la lumină educația ca zorile, o voi face să strălucească până departe. Pe deasupra, voi revărsa învățătura ca o profeție și o voi lăsa pentru generațiile veșniciei. Vedeți, nu m-am trudit numai pentru mine, ci pentru toți cei care mă caută (Sir 24,32-34; cf. 33,18).

Înțelepciunea pe care toți – și în viitor – pot s-o găsească în scrierea sa este rodul studierii Legii și a ceea ce Dumnezeu îi face cunoscut în încercările vieții (cf. Sir 4,11.17-18). Pare să dea un portret al său atunci când vorbește despre „cel care-și pune la inimă și se gândește la legea Celui Preaînalt” (38,34) și scrie: „El cercetează înțelepciunea tuturor celor de la început și se îndeletnicește cu profețiile” (39,1). Indică apoi ca rezultat: „Dacă Domnul cel Mare va voi, îl va umple de duhul inteligenței, ca ploaia va revărsa cuvintele înțelepciunii sale și în rugăciune îl va mărturisi pe Domnul” (Sir 39,6). Dobândirea înțelepciunii ca rod al studiului este recunoscută ca dar al lui Dumnezeu și duce la rugăciunea de laudă. Așadar, totul se desfășoară într-o unire vie și continuă cu Dumnezeu. Autorul afirmă, nu numai pentru sine, ci pentru toți, că teama de Dumnezeu și respectarea Legii dau acces la înțelepciune: „Cel care se teme de Domnul va face [toate] acestea și cel care o stăpânește o va dobândi” (Sir 15,1).

În ultima parte a operei sale (44-50), Ben Sirah se ocupă în mod diferit de tradiția poporului său, făcând elogiul părinților și descriind acțiunea lui Dumnezeu prin intermediul multor oameni în istorie și în favoarea lui Israel. Și prin această trecere în revistă el arată cum scrierea sa provine din raportul cu Dumnezeu.

Spune îndeosebi despre Moise:

L-a făcut să audă glasul său și l-a făcut să intre în negură; i-a dat porunci față către față, legea vieții și a cunoașterii, ca să-l învețe pe Iacob alianța și judecățile sale pe Israel (Sir 45,5).

Menționează mulți profeți și, cu privire la Isaia, declară: „Prin măreția duhului a văzut cele din urmă și i-a mângâiat pe cei care plângeau în Sion” (Sir 48,24). Meditând Legea și Profeții, ascultând deci cuvântul lui Dumnezeu, acest autor sapiențial era în unire cu Dumnezeu, obținea înțelepciunea și dobândea baza pentru a compune opera sa (cf. prologul).

În partea concluzivă, Ben Sirah caracterizează conținutul cărții sale ca „educație a inteligenței și cunoaștere” (50,27). El asociază o fericire: „Fericit este acela care se întoarce spre acestea și le pune la inima lui: va deveni înțelept! Dacă le va împlini, va fi puternic în toate, căci lumina Domnului va fi calea lui” (50,28-29). Fericirea cere meditarea și practicarea conținutului cărții și promite înțelepciunea și lumina Domnului; toate acestea sunt posibile numai dacă această scriere provine de la Dumnezeu.

2.5. Concluzie

21. După ce am terminat examinarea textelor alese din Vechiul Testament, putem acum să le revedem într-o perspectivă sintetică. Scrierile examinate, deși diferite cât privește datarea și locul de compunere, precum și prin conținutul specific și prin stilul literar particular, prezintă în acord un unic mare mesaj de fond: Dumnezeu ne vorbește. Același unic Dumnezeu, în multiplicitatea și varietatea situațiilor istorice, îl caută pe om, ajunge la el și îi vorbește. Și mesajul lui Dumnezeu, diferit în formă din cauza circumstanțelor istorice concrete ale revelației, tinde constant să promoveze răspunsul de iubire în om. Această intenționalitate uimitoare din partea lui Dumnezeu impregnează de Dumnezeu scrierile care o exprimă. Le face inspirate și inspiratoare, capabile să lumineze și să promoveze înțelegerea și pasiunea credincioșilor. Omul își dă seama de asta și, cu un freamăt de uimire și de bucurie, se întreabă: acest Dumnezeu inefabil care îmi vorbește ce anume va fi capabil să-mi dăruiască? Autorii Noului Testament, membri ai poporului lui Israel, cunosc „Scripturile” poporului lor și le recunosc drept cuvânt inspirat care provine de la Dumnezeu. Ei ne arată cum Dumnezeu a continuat să vorbească până la exprimarea cuvântului său ultim și definitiv în trimiterea Fiului său (cf. Evr 1,1-2).

3. Mărturia unor scrieri alese din Noul Testament

22. Am remarcat deja, ca o caracteristică a scrierilor din Noul Testament, cum ele manifestă raportul autorilor lor cu Dumnezeu numai prin persoana lui Isus. Un loc special revine aici celor patru Evanghelii. Dei Verbum vorbește, de fapt, despre „meritatul loc de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viața și învățătura Cuvântului întrupat, Mântuitorul nostru” (nr. 18). Așadar, ținem cont de rolul privilegiat al Evangheliilor, motiv pentru care, după o introducere care expune ceea ce ele au în comun, va fi explicată mai întâi abordarea proprie a Evangheliilor sinoptice, apoi cea caracteristică a Evangheliei după sfântul Ioan. Pentru celelalte tipuri de scrieri neotestamentare, le selecționăm pe cele mai importante și, de aceea, ne vom ocupa de Faptele Apostolilor, de Scrisorile apostolului Paul, de Scrisoarea către Evrei și de Apocalips.

3.1. Cele patru Evanghelii

23. Cele patru Evanghelii se disting de toate celelalte cărți ale Sfintei Scripturi, deoarece prezintă direct „tot ceea ce a făcut și a învățat Isus” (Fap 1,1) și, în același timp, arată cum Isus i-a pregătit pe misionarii care trebuiau să transmită cuvântul lui Dumnezeu revelat de el. Evangheliile, prezentând persoana lui Isus și raportul său cu Dumnezeu și prezentându-i pe apostoli cu formarea și autoritatea conferită lor de Isus, atestă modul specific al provenienței textului lor de la Dumnezeu.

a. Isus – culme a revelației lui Dumnezeu pentru toate popoarele

Evangheliile manifestă între ele o diversitate reală în unele detalii ale relatării și în anumite orientări teologice, dar arată și o mare convergență în prezentarea persoanei lui Isus și a mesajului său. Prezentăm aici o anumită sinteză care subliniază punctele principale.

Toate cele patru Evanghelii prezintă persoana și istoria lui Isus drept culmea istoriei biblice. Prin urmare, se referă adesea la scrierile din Vechiul Testament, cunoscute mai ales în traducerea greacă a Septuagintei, dar și în textele originale ebraice și aramaice. Foarte importante sunt numeroasele conexiuni pe care Evangheliile le indică între Isus și patriarhi, Moise, profeți, ca persoane ale căror amintire și semnificație sunt cuprinse în scrierile sacre ale Vechiului Testament.

Evangheliile atestă că Isus este împlinirea revelației Dumnezeului lui Israel, a acelui Dumnezeu care cheamă, instruiește, pedepsește și adesea reconstruiește Israelul ca pe propriul său popor, separat de alte națiuni, dar destinat să fie binecuvântare pentru toate neamurile. În același timp, Evangheliile confirmă cu hotărâre universalismul Vechiului Testament și arată clar că, în Isus, Dumnezeu se adresează întregului neam omenesc din toate timpurile (cf. Mt 28,20; Mc 14,9; Lc 24,47; In 4,42).

Cele patru Evanghelii – fiecare în modul său – afirmă că Isus este Fiul lui Dumnezeu nu numai ca titlu mesianic, ci și ca expresie a unui raport – unic și fără precedent – cu Tatăl ceresc, depășind astfel rolul mântuitor și revelator al tuturor celorlalte ființe umane. Acest lucru este expus în forma cea mai explicită în Evanghelia după sfântul Ioan, fie la început, în prolog (1,1-18), fie în capitolele despre Domnul înviat, mai întâi în întâlnirea cu Toma (20,28) și apoi în ultima afirmație despre semnificația inepuizabilă a vieții și a învățăturii lui Isus (21,25). Tot acest mesaj se găsește și în Evanghelia după sfântul Marcu, sub formă de incluziune literară: la început se declară că Isus este Cristos și Fiul lui Dumnezeu (1,1) și la sfârșit se citează mărturia centurionului roman despre Isus răstignit: „Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (15,39). Același conținut este atestat de celelalte Evanghelii sinoptice, cu termeni puternici și expliciți, într-o rugăciune de jubilare pe care Isus o adresează lui Dumnezeu Tatăl său (Mt 11,25-27; Lc 10,21-22). Folosind expresii cu adevărat unice, Isus nu declară numai perfecta egalitate și intimitate dintre Dumnezeu Tatăl și el ca Fiu, ci afirmă și că acest raport nu poate să fie recunoscut decât printr-un act de revelație: numai Fiul poate să-l reveleze pe Tatăl și numai Tatăl poate să-l reveleze pe Fiul.

Din punct de vedere literar, Evangheliile prezintă episoade narative și discursuri didactice, dar în realitate, în semnificația lor ultimă, transmit o istorie de revelație și de mântuire. Prezintă viața Fiului întrupat al lui Dumnezeu, care, de la condițiile umile ale unei vieți obișnuite și prin umilirile crude ale pătimirii și morții, ajunge până la preamărirea în glorie. În acest mod, comunicând revelația lui Dumnezeu în Fiul său Isus, Evangheliile, implicit, indică proveniența textului lor de la Dumnezeu.

b. Prezența și formarea martorilor oculari și a slujitorilor cuvântului

24. Fiecare episod din Evanghelii este centrat pe Isus, care este însă mereu înconjurat de discipoli. Termenul „discipoli” se referă la un grup de adepți ai lui Isus, al căror număr nu se precizează. Fiecare Evanghelie vorbește în mod specific despre „cei doisprezece”, un grup ales care-l însoțește pe Isus în timpul întregii sale activități, a cărui semnificație este de mare relevanță. Cei doisprezece formează o comunitate, definită cu precizie în numele personale ale celor care o compun. Fiecare Evanghelie prezintă că acest grup a fost ales de Isus (Mt 10,1-4; Mc 3,13-19; Lc 6,12-16; In 6,70); ei îl urmează, devenind martori oculari ai activității sale și asumându-și rolul de trimiși înzestrați cu puteri depline (Mt 10,5-8; Mc 3,14-15; 6,7; Lc 9,1-2; In 17,18; 20,21). Numărul lor simbolizează cele douăsprezece triburi ale lui Israel (Mt 19,28; Lc 22,30) și semnifică plinătatea poporului lui Dumnezeu, care trebuie să fie obținută prin misiunea lor de evanghelizare în toată lumea. Slujirea lor nu numai că transmite mesajul lui Isus tuturor persoanelor din timpurile viitoare, ci, îndeplinind profeția lui Isaia despre venirea lui Emanuel (7,14), face durabilă și prezența lui Isus în istorie după promisiunea sa: „Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” (Mt 28,20) Evangheliile, atestând formarea specială a celor doisprezece, manifestă modul concret al provenienței de la Isus și de la Dumnezeu.

3.2. Evangheliile sinoptice

25. Evangheliile sinoptice prezintă istoria lui Isus într-un mod care nu lasă spațiu între perspectiva autorului narațiunii și portretul persoanei și vieții și misiunii lui Isus. Descriind raporturile multiple ale lui Isus cu Dumnezeu, Evangheliile indică, implicit, raportul lor cu Dumnezeu sau proveniența lor de la Dumnezeu tot prin persoana și rolul revelator și mântuitor al lui Isus.

Numai Luca prezintă o introducere la cele două volume ale operei sale (Lc 1,1-4; Fap 1,1), legând narațiunea sa cu stadii anterioare ale tradiției apostolice. Astfel consideră opera sa în cadrul procesului mărturiei apostolice despre Isus și despre istoria mântuirii, mărturie începută cu primii ucenici ai lui Isus („martori oculari”), proclamată în prima predică apostolică („slujitori ai cuvântului”) și acum continuată într-o formă nouă prin Evanghelia după sfântul Luca. În acest mod, Luca indică în mod explicit raportul Evangheliei sale cu Isus revelator al lui Dumnezeu și afirmă autoritatea revelatoare a operei sale.

În centrul fiecărei Evanghelii găsim persoana lui Isus văzută în raporturile sale cu Dumnezeu, multiple și singulare, raporturi care se manifestă în evenimentele vieții lui Isus și în activitatea sa, dar și în rolul său pentru istoria mântuirii. Într-un prim paragraf ne ocupăm de persoana și de activitatea lui Isus și într-un al doilea paragraf de rolul său în istoria lui Dumnezeu cu omenirea.

a. Isus și raportul său singular cu Dumnezeu

26. Evangheliile ilustrează în diferite modalități raportul singular al lui Isus cu Dumnezeu. Îl prezintă ca:

a) Cristos, Fiul lui Dumnezeu, în privilegiata și unica sa relație cu Tatăl; b) cel care este plin de Duhul lui Dumnezeu; c) cel care acționează cu puterea lui Dumnezeu; d) cel care învață cu autoritatea lui Dumnezeu; e) cel al cărui raport cu Tatăl este în mod definitiv revelat și confirmat prin moartea și învierea sa.

Isus, Fiul unic al lui Dumnezeu Tatăl

Deja în Evangheliile copilăriei, în Matei și Luca, se face o referință clară la originea divină a lui Isus (Mt 1,20; Lc 1,35) și la unica sa relație cu Tatăl (Mt 2,15; Lc 2,49).

Toate cele trei Evanghelii sinoptice prezintă apoi evenimente-cheie din viața lui Isus, când el comunică direct cu Tatăl său, iar Tatăl, la rândul său, confirmă originea divină a identității și misiunii Fiului său.

De fapt, în fiecare Evanghelie sinoptică, activitatea publică a lui Isus este precedată de botezul său și de o teofanie impresionantă. Cerurile se deschid, Duhul coboară asupra lui Isus și glasul lui Dumnezeu îl declară Fiul său iubit (Mt 3,13-17; Mc 1,9-11; Lc 3,21-22). După acest eveniment inaugural, Evangheliile relatează că el este dus de Duhul în pustiu (Mt 4,1-11; Mc 1,12-13; Lc 4,1-13) pentru o confruntare cu Satana (astfel este evocată șederea lui Israel în pustiu) și începe apoi activitatea sa în Galileea.

O altă teofanie puternică, schimbarea la față a lui Isus, are loc la sfârșitul activității sale în Galileea, când întreprinde drumul său spre Ierusalim, în apropierea evenimentelor pascale. Ca la botez, Dumnezeu Tatăl declară: „Acesta este Fiul meu cel iubit” (Mt 17,5 și paralele) și subliniază explicit autoritatea care îi revine: „Ascultați de el!” Unele elemente din această teofanie amintesc de evenimentul de pe Sinai: vârful muntelui, prezența lui Moise și Ilie, iradierea persoanei lui Isus, prezența norului care-i acoperă cu umbra sa. În acest mod, Isus și misiunea sa sunt legate cu revelarea lui Dumnezeu la Sinai și cu istoria mântuirii lui Israel.

Evanghelia după sfântul Matei conține un titlu unic și revelator pentru Isus. Împreună cu numele său propriu, „Isus”, pe care-l interpretează cu fraza: „căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (1,21), Matei prezintă și titlul „Emanuel” (1,23), care înseamnă „Dumnezeu cu noi” (cf. Is 7,14). În acest mod, evanghelistul afirmă explicit prezența lui Dumnezeu în Isus și subliniază autoritatea care rezultă pentru învățătură și pentru celelalte acțiuni în toată activitatea sa. Titlul „Emanuel” reapare, într-un anumit sens, în Mt 18,20, unde Isus vorbește despre prezența sa în mijlocul comunității („Căci unde doi sau trei sunt adunați în numele meu, sunt și eu acolo în mijlocul lor”), și în Mt 28,20, cu promisiunea finală a lui Cristos înviat: „Și iată, eu sunt voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”.

Isus plin de Duhul lui Dumnezeu

Toate Evangheliile sinoptice prezintă, cu ocazia botezului, coborârea Duhului lui Dumnezeu asupra lui Isus (Mt 3,16; Mc 1,10; Lc 3,22) și reafirmă lucrarea Duhului Sfânt în acțiunile sale (cf. Mt 12,28; Mc 3,28-30). Luca, îndeosebi, îl menționează în mod repetat pe Duhul care-l animă pe Isus în misiunea sa de a învăța și a vindeca (cf. Lc 4,1.14.18-21). Același evanghelist afirmă că, într-un moment de mare emoție, Isus „a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt” (10,21), spunând: „Toate mi-au fost date de Tatăl meu și nimeni nu știe cine este Fiul, decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul” (Lc 10,21-22; cf. și Mt 11,25-27).

Isus acționează cu puterea lui Dumnezeu

27. Raportul singular al lui Isus cu Dumnezeu se manifestă și în exorcisme și în vindecări. În toți cei trei sinoptici, dar în special în Marcu, exorcismele califică misiunea lui Isus. Puterea Duhului lui Dumnezeu care este prezent în Isus este în măsură să alunge duhul rău care încearcă să distrugă ființele umane (de ex.: Mc 1,21-28). Ciocnirea lui Isus cu Satana, care a avut loc în ispitiri la începutul activității sale, continuă astfel, în timpul vieții sale, în lupta victorioasă împotriva forțelor rele care provoacă suferința umană. Aceleași puteri demoniace sunt prezentate într-o conștiință neliniștită despre identitatea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu (de ex.: Mc 1,24; 3,11; 5,7). „Forța” care provine de la Isus este forță de vindecare (cf. Mc 5,30). În toate cele trei Evanghelii sinoptice abundă aceste relatări. Când adversarii îl acuză pe Isus că primește puterea sa de la Satana, el răspunde cu o afirmație sintetică ce leagă acțiunile sale miraculoase cu forța Duhului Sfânt și cu prezența împărăției lui Dumnezeu: „Dar dacă eu scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu, împărăția lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi” (Mt 12,28; cf. Lc 11,20).

Prezența puterii lui Dumnezeu în Isus se exprimă în mod deosebit în episoadele în care acesta exercită autoritatea sa și asupra forțelor naturii. Relatările despre furtuna potolită și despre traversarea apelor sunt echivalente cu teofanii în care Isus exercită o autoritate divină asupra forței haotice a mării și, când merge pe apă, rostește numele divin ca numele său propriu (Mt 14,27; Mc 6,50). În relatarea lui Matei, discipolii care asistă la minune sunt induși să mărturisească identitatea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu (14,33). Relatările înmulțirii pâinilor revelează în mod asemănător puterea singulară și autoritatea lui Isus (Mt 14,13-21; Mc 6,32-44; Lc 9,10-17; cf. Mt 15,32-39; Mc 8,1-10). Aceste acțiuni sunt legate cu darul divin al manei din deșert și cu activitatea profetică a lui Ilie și Elizeu. În același timp, prin cuvintele și gesturile făcute asupra pâinilor și belșugul de firimituri care au rămas, se face o aluzie la celebrarea euharistică a comunității creștine, unde în mod sacramental se exercită puterea mântuitoare a lui Isus.

Isus învață cu autoritatea lui Dumnezeu

Evangheliile sinoptice afirmă că Isus învață cu autoritate singulară. La schimbarea la față, glasul din cer cere în mod explicit: „Acesta este Fiul meu cel iubit! Ascultați de el!” (Mc 9,7; Mt 17,5; Lc 9,35) În sinagoga din Cafarnaum, martorii primei învățături și ai primului exorcism al lui Isus exclamă: „Ce-i asta? O învățătură nouă dată cu autoritate! El poruncește până și duhurilor necurate și ele i se supun” (Mc 1,27). În Mt 5,21-48, Isus pune cu autoritate în contrast învățătura sa cu puncte-cheie din Lege: „Ați auzit că s-a spus celor din vechime… Dar eu vă spun…” El declară și că este „stăpânul sâmbetei” (Mt 12,8; Mc 2,28; Lc 6,5). Autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu se extinde la iertarea păcatelor (Mt 9,6; Mc 2,10; Lc 5,24).

Moartea și învierea lui Isus ca ultimă revelație și confirmare a raportului său unic cu Dumnezeu

28. Răstignirea lui Isus, soartă extrem de crudă și josnică, pare să confirme opinia adversarilor săi, care văd în el un blestemător (Mt 26,65; Mc 14,63). Îi cer răstignitului să coboare de pe cruce și să dovedească afirmația sa că este Fiul lui Dumnezeu (Mt 27,41-43; Mc 15,31-32). Moartea pe cruce pare să demonstreze că acțiunea sa și pretențiile sale au fost respinse de Dumnezeu. Însă, conform Evangheliilor, Isus exprimă, murind, unirea sa cea mai intimă cu Dumnezeu Tatăl a cărui voință o acceptă (Mt 26,39.42; Mc 14,36; Lc 22,42). Și Dumnezeu Tatăl, înviindu-l pe Isus din morți (Mt 28,6; Mc 16,6; Lc 24,6.34), arată aprobarea sa perfectă și definitivă a persoanei lui Isus în toate activitățile și revendicările. Cel care crede în învierea lui Isus răstignit nu se mai poate îndoi de raportul său singular cu Dumnezeu Tatăl și de validitatea întregii sale activități.

b. Isus și rolul său în istoria mântuirii

29. Sfintele Scripturi ale poporului lui Israel sunt considerate ca relatare a istoriei lui Dumnezeu cu acest popor și drept cuvânt al lui Dumnezeu. Evangheliile sinoptice arată raportul lui Isus cu Dumnezeu calificând istoria sa și ca împlinire a Scripturilor. Raportul deosebit al lui Isus cu Dumnezeu se arată apoi și în manifestarea sa la sfârșitul timpurilor.

Împlinirea Scripturilor

Este important de notat că Isus nu numai completează învățătura lui Moise și a profeților cu ceea ce spune, ci, mai mult, se prezintă pe sine însuși ca împlinirea personală a Scripturilor. Matei afirmă în 2,15 că, fiind copil, Isus repetă călătoria lui Israel „din Egipt” (cf. Os 11,1). Plin de Duhul Sfânt (Lc 4,15), după ce a citit Isaia în sinagoga din Nazaret, închide cartea și declară: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați ascultat-o cu urechile voastre” (4,16-21). În mod asemănător, el trimite să i se spună lui Ioan în închisoare că ceea ce văd cei trimiși de același Ioan împlinește global profețiile mesianice ale lui Isaia (Mt 11,2-6, legând Is 26,19; 29,18-19; 35,5; 61,1). Începutul programatic al Evangheliei după Marcu prezintă, în primele versete, un sumar al identității lui Isus, nu numai în primul rând unde se vorbește despre „Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (1,1), ci și în versetele următoare care îl anunță pe același Domn a cărui venire este pregătită conform atestării profeților (1,2-3, cu referință la Ex 23,20; Mal 3,1; Is 40,3). Dacă evangheliștii îl prezintă coerent ca un descendent al lui David, se spune că el este – cât privește înțelepciunea – și mai mare decât Solomon (Mt 12,42; Lc 11,31), mai mult decât templul (Mt 12,6) sau mai mult decât Iona (Mt 12,41; Lc 11,32). În predica de pe munte, el legiferează cu o autoritate care o depășește pe cea a lui Moise (cf. Mt 5,21.27.33.38.43).

Împlinirea istoriei prin întoarcerea triumfală a lui Isus

Conform Evangheliilor sinoptice, raportul foarte strâns al lui Isus cu Dumnezeu se manifestă nu numai în faptul că viața lui Isus este împlinirea istoriei lui Dumnezeu cu Israel, ci și în celălalt fapt că toată istoria este dusă la împlinirea sa prin întoarcerea lui Isus în gloria sa. În discursurile apocaliptice (Mt 24-25; Mc 13; Lc 21), el îi pregătește pe discipolii săi pentru travaliile istoriei după moartea și învierea sa și îi îndeamnă să fie fideli și vigilenți pentru întoarcerea sa. Ei trăiesc într-un timp intermediar, între împlinirea istoriei precedente, realizată prin opera și viața lui Isus, și împlinirea definitivă la sfârșitul tuturor timpurilor. Acesta este timpul comunităților care cred în Isus, timpul Bisericii. Pentru acest timp intermediar, creștinii au asigurarea că Domnul înviat este mereu cu ei (Mt 28,20) și prin forța Duhului Sfânt (Lc 24,49; cf. Fap 1,8). Au și misiunea de a vesti evanghelia lui Isus la toate popoarele (Mt 26,13; Mc 13,10; Lc 24,47), de a-i face discipoli ai lui Isus (Mt 28,19) și de a trăi urmându-l pe Isus.

Toată viața lor și tot acest timp se desfășoară în orizontul împlinirii istoriei care se va realiza cu întoarcerea triumfală a lui Isus.

c. Concluzie

30. Evangheliile sinoptice arată raportul singular al lui Isus cu Dumnezeu în toată viața și activitatea sa; arată, de asemenea, semnificația singulară a lui Isus pentru împlinirea istoriei lui Dumnezeu cu poporul lui Israel și pentru împlinirea definitivă a întregii istorii. În Isus, Dumnezeu se revelează pe sine însuși și planul său de mântuire pentru toată omenirea; în Isus, Dumnezeu vorbește persoanelor umane, prin Isus, ele sunt conduse la Dumnezeu și unite cu el, prin Isus, ele dobândesc mântuirea. Prin prezentarea lui Isus, Cuvânt al lui Dumnezeu, Evangheliile înseși devin cuvânt al lui Dumnezeu. Este natura Sfintelor Scripturi ale lui Israel să vorbească autoritar despre Dumnezeu și să conducă la Dumnezeu cu siguranță. Același caracter apare în Evanghelii și duce la geneza unui canon de scrieri creștine care se leagă cu canonul Sfintelor Scripturi ebraice.

3.3. Evanghelia după sfântul Ioan

31. Prologul Evangheliei după sfântul Ioan se termină cu afirmația solemnă: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (1,18). Această prezentare a naturii lui Isus (Fiul; Dumnezeu; unirea intimă cu Tatăl) și a capacității sale singulare de a-l cunoaște și de a-l revela pe Dumnezeu nu este atestată numai la începutul Evangheliei; ci, fiind o teză fundamentală, este confirmată de toată opera lui Ioan. Cel care intră în relație cu Isus și este deschis la cuvântul său primește de la el revelația lui Dumnezeu Tatăl. În comun cu celelalte Evanghelii, și Evanghelia a patra insistă asupra împlinirii Scripturilor prin opera lui Isus și, astfel, îi afirmă apartenența la planul mântuitor al lui Dumnezeu. Însă o caracteristică proprie a Evangheliei după sfântul Ioan este aceea de a indica unele trăsături speciale ale relației evanghelistului cu Isus; îndeosebi: a. Contemplarea gloriei Fiului Unicului Născut; b. Mărturia oculară explicită; c. Instruirea Duhului adevărului pentru martori. Aceste caracteristici specifice, care-l leagă mai intim pe evanghelist cu persoana lui Isus, au ca efect să arate proveniența evangheliei sale de la Dumnezeu însuși. Dezvoltăm aici aceste trăsături speciale.

a. Contemplarea gloriei Fiului Unicul Născut

Prologul spune: „Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (1,14). După ce a afirmat întruparea Cuvântului și inserarea sa în omenire ca locuință definitivă a Dumnezeului alianței, textul vorbește imediat despre o profundă întâlnire personală cu Cuvântul întrupat. În textele lui Ioan, „a vedea” nu înseamnă o vedere momentană, superficială, ci o vedere intensă și durabilă, legată cu reflecția și cu o crescândă înțelegere și adeziune de credință. În In 11,45, se arată ca obiect imediat al contemplării: „ceea ce făcuse el”, adică învierea lui Lazăr, și se menționează drept consecință credința în Isus. În In 1,14b, se indică imediat rezultatul vederii, adică înțelegerea credincioasă, recunoașterea „Fiului Unicul Născut care vine de la Tatăl” (cf. 1In 1,1; 4,14). Obiectul imediat al vederii este, așadar, Isus, persoana și activitatea sa, pentru că, în timpul trăirii sale pământești, Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut văzut oamenilor.

Autorul se include pe sine însuși într-un grup („noi”) de martori atenți, care, văzând acțiunea lui Isus, au ajuns la credința în el ca Fiu unic născut al lui Dumnezeu Tatăl. Mărturia oculară a evanghelistului și credința sa în Isus Fiul lui Dumnezeu sunt baza scrierii sale; indirect se deduce că această scriere provine de la Isus, deci de la Dumnezeu. Reafirmăm că Ioan este membru al unui grup de martori credincioși. Prima concluzie a celei de-a patra Evanghelii (20,30-31) permite să se identifice acest grup. Evanghelistul vorbește explicit despre opera sa („această carte”) și despre „semnele” relatate acolo și spune că Isus le-a făcut „în prezența discipolilor săi”. Aceștia din urmă rezultă că sunt grupul de martori oculari la care aparține autorul celei de-a patra Evanghelii.

b. Mărturia oculară explicită

32. De două ori evanghelistul subliniază explicit că a fost martor ocular la ceea ce scrie. La încheierea Evangheliei citim: „Acesta este discipolul care dă mărturie despre acestea și le-a scris, iar noi știm că mărturia lui este adevărată” (21,24). Un grup („noi”) îl prezintă pe discipol – identificat cu protagonistul ultimei narațiuni – ca martor credibil și ca scriitor al întregii opere. Este vorba despre discipolul iubit de Isus (21,20), care și în alte ocazii (13,23; 19,26; 20,2; 21,7), datorită apropierii sale speciale de Isus, a fost martor al acțiunii sale. În acest mod se confirmă cum această evanghelie provine de la Isus și de la Dumnezeu. Cei care declară: „noi știm” exprimă conștiința că sunt calificați pentru o astfel de evaluare. Acest lucru constituie un act de recunoaștere, de receptare și de recomandare a scrierii din partea comunității credincioase.

Într-un alt text, mărturia oculară este explicată prin revărsarea de apă și sânge după moartea lui Isus: „Cel care a văzut a dat mărturie și mărturia lui este adevărată; el știe că spune adevărul, ca să credeți și voi” (19,35). Aici sunt decisive conceptele: „a vedea, a da mărturie, adevăr, a crede”. Martorul ocular afirmă adevărul mărturiei sale cu care se adresează unei comunități („voi”), îndemnând-o să împărtășească credința sa (cf. 20,31; 1In 1,1-3). Aceasta din urmă nu se referă numai la faptele petrecute, ci și la semnificația lor, care este exprimată în două citate din Vechiul Testament (cf. 19,36-37). Din context, știm că martorul ocular este discipolul iubit care stătea lângă crucea lui Isus și căruia Isus i s-a adresat (19,25-27). În In 19,35 se subliniază, așadar, cu referință specifică la moartea lui Isus, ceea ce In 21,24 exprimă pentru toate cele relatate în Evanghelia a patra: aceasta a fost scrisă de un autor care, prin experiență directă și prin credință, este intim unit cu Isus și cu Dumnezeu și comunică mărturia sa unei comunități de credincioși care împărtășesc aceeași credință.

c. Instruirea Duhului adevărului pentru martori

33. Mărturia discipolului este făcută posibilă de darul Duhului Sfânt. În discursul său de rămas-bun (In 14-16), Isus le spune discipolilor:

Când va veni Mângâietorul, pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine. Și voi veți da mărturie, pentru că de la început sunteți cu mine (15,26-27).

Discipolii sunt martorii oculari ai întregii activități a lui Isus „de la început”. Însă mărturia de credință, aceea care conduce la credința în Isus drept Cristos și Fiu al lui Dumnezeu (cf. 20,31), este dată prin puterea Duhului, care, venind de la Tatăl și trimis de Isus, creează în discipoli cea mai vie unire cu Dumnezeu. Lumea nu poate să-l primească pe Duhul (14,17), dar discipolii îl primesc pentru misiunea lor în lume (17,18). Isus precizează că Duhul dă mărturie despre el: „vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (14,26) și „vă va călăuzi în tot adevărul” (16,13). Lucrarea Duhului este în întregime referită la activitatea lui Isus și are misiunea de a conduce la o înțelegere tot mai profundă a adevărului, adică a revelației lui Dumnezeu Tatăl adusă de Isus (cf. 1,17-18). Mărturia fiecărui discipol pentru Isus devine eficace numai prin acțiunea Duhului Sfânt. Același lucru este valabil pentru a patra Evanghelie care se prezintă ca mărturia scrisă a discipolului iubit de Isus.

3.4. Faptele Apostolilor

34. Lui Luca îi este atribuită nu numai Evanghelia, ci și cartea Faptele Apostolilor (cf. Lc 1,1-4; Fap 1,1). Luca îi indică explicit ca izvor al Evangheliei sale pe cei care au fost „martori oculari și au devenit slujitori ai cuvântului” (Lc 1,2), sugerând în acest mod că Evanghelia sa provine de la Isus, ultim și suprem revelator al lui Dumnezeu Tatăl. Nu prezintă în aceeași manieră explicită izvorul cărții Faptelor și proveniența sa de la Dumnezeu. Însă notăm, pe de o parte, că numele în lista apostolilor sunt identice în Fap 1,13 și în Lc 6,14-16 (cu excepția lui Iuda) și, pe de altă parte, că în Fapte este scoasă în evidență calitatea lor de martori oculari (Fap 1,21-22; 10,40-41). Luca descrie deci în Fapte activitatea acelora despre care vorbește în Lc 1,2, care constituie deci izvorul pentru ambele opere.

Putem presupune că Luca s-a informat cu privire la activitatea lor (tema cărții Faptelor) cu aceeași grijă (cf. Lc 1,3) cu care a făcut, prin intermediul lor, cercetările sale cu privire la activitatea lui Isus.

Realitatea fundamentală pentru proveniența cărții Faptelor de la Dumnezeu este raportul personal nemijlocit cu Isus al acestor „martori oculari și slujitori ai cuvântului”. Raportul lor cu Isus se arată apoi îndeosebi în discursurile și acțiunile lor, în lucrarea Duhului Sfânt, în interpretarea Sfintelor Scripturi. Expunem, așadar, în mod concret aceste diferite elemente care atestă proveniența cărții Faptelor de la Isus și de la Dumnezeu.

a. Raportul personal nemijlocit al apostolilor cu Isus

Cartea Faptele Apostolilor prezintă proclamarea evangheliei din partea apostolilor, în special prin Petru și Paul. În partea inițială a cărții, Luca prezintă lista lor, cu Petru și cu ceilalți zece apostoli (Fap 1,13). Acești unsprezece sunt nucleul comunității căreia se manifestă Domnul înviat (cf. Lc 24,9.33) și constituie puntea esențială între Evanghelia lui Luca și Cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 1,13.26).

Identitatea numelor în lista din Lc 6,14-16 și în cea din Fap 1,13 vrea să reafirme raportul personal lung și intens al fiecăruia dintre apostoli cu Isus. Acest lucru a constituit privilegiul lor în timpul activității lui Isus; și acest lucru îi face protagoniști ai cărții Faptelor. Acești apostoli (Fap 1,2) sunt și interlocutorii și comesenii lui Isus înainte de înălțarea sa (Fap 1,3-4). Lor le-a promis „puterea Duhului Sfânt”, destinându-i să fie martorii săi „până la marginile pământului” (Fap 1,8). Toate aceste precizări favorizează asumarea relatării din Fapte ca provenind de la Isus și de la Dumnezeu.

Și Paul, protagonist al celei de-a doua părți a cărții Faptelor, este caracterizat de raportul său personal nemijlocit cu Isus. Întâlnirea sa cu Domnul înviat este relatată și scoasă în evidență de trei ori (Fap 9,1-22; 22,3-16; 26,12-18). Paul însuși afirmă clar proveniența divină a evangheliei sale: „Nici n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci [am primit-o] prin revelația lui Isus Cristos” (Gal 1,12). Secțiunile cărții cu acel „noi” (Fap 16,10-18; 20,5-15); 21,1-18; 27,1-28,16) evocă raportul autorului cărții cu Paul și prin Paul cu Isus.

b. Discursurile și acțiunile apostolilor

35. Activitatea apostolilor prezentată de Cartea Faptele Apostolilor manifestă raportul lor multiplu cu Isus.

Discursurile lui Petru (Fap 1,15-22; 2,14-36; 3,12-26; 10,34-43) și Paul (de ex.: Fap 13,16-41) sunt sumarii semnificative ale vieții și activității lui Isus. Prezintă datele sale fundamentale: apartenența sa la descendența lui David (13,22-23), conexiunea sa cu Nazaret (2,22; 4,10), activitatea sa începând din Galileea (10,37-39). Importanță specială este acordată pătimirii și morții sale, pentru care sunt implicați iudeii (2,23; 3,13; 4,10-11) și păgânii (2,23; 4,26-27), Pilat (3,13; 4,27; 13,28) și Irod (4,27), precum și supliciului crucii (5,30; 10,39; 13,29), înmormântării (13,29) și învierii din partea lui Dumnezeu (2,24.32 etc.).

Prezentând învierea lui Isus, este subliniată lucrarea Tatălui, în opoziție cu acțiunea oamenilor: „Voi l-ați răstignit și ucis prin mâinile celor fărădelege, pe acesta Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morții” (2,23-24; cf. 3,15 etc.). Dumnezeu l-a înălțat pe Isus la dreapta sa (2,33; 5,31) și l-a glorificat (3,13). Astfel se subliniază raportul foarte strâns al lui Isus cu Dumnezeu și, în același timp, proveniența de la Dumnezeu a ceea ce se relatează. Titlurile cristologice din Evanghelia după Luca se găsesc și în Cartea Faptelor: Cristos (2,31; 3,18), Domn (2,36; 11,20), Fiul lui Dumnezeu (9,20; 13,33), Mântuitor (5,31; 13,23). În general, Dumnezeu este izvorul acestor titluri în care se exprimă calificarea și misiunea pe care el a atribuit-o lui Isus (cf. 2,36; 5,31; 13,33).

Și acțiunile miraculoase îi leagă pe apostoli cu Isus. Minunile lui Isus erau semne ale împărăției lui Dumnezeu (Lc 4,18; 11,20; cf. Fap 2,22; 10,38). El a încredințat această misiune celor doisprezece (Lc 9,1). Cartea Faptelor, în mod generic, menționează „minuni și semne” (2,43; 5,12; 14,3) ca opere ale apostolilor. Prezintă și minuni, cum ar fi vindecări (3,1-10; 5,14-16; 14,8-10), exorcisme (5,16; 8,7; 19,12), învieri de morți (9,36-42; 20,9-10). Apostolii efectuează aceste acțiuni în numele lui Isus, cu forța și autoritatea sa (3,1-10; 9,32-35).

Activitatea apostolilor este total determinată de Isus, provine de la el și conduce din nou la el și la Dumnezeu Tatăl. Faptele subliniază și continuitatea planului divin, împlinit în Isus Cristos și continuat apoi în Biserică. Îndeosebi în minuni, Luca vede confirmarea divină a misiunii apostolice, așa cum s-a întâmplat pentru aceea a lui Moise (7,35-36) și a lui Isus însuși (2,22).

c. Lucrarea Duhului Sfânt

36. Raportul apostolilor cu Isus se verifică și prin Duhul Sfânt pe care Isus l-a promis și l-a trimis lor și în care realizează opera lor.

Domnul înviat le anunță „promisiunea Tatălui”

(Fap 1,4; cf. Lc 24,49), botezul „în Duhul Sfânt” (Fap 1,5), „puterea Duhului Sfânt” (Fap 1,8). În ziua de Rusalii, Duhul Sfânt coboară asupra lor și „toți au fost umpluți de Duh Sfânt” (Fap 2,4), Duh promis de Tatăl și revărsat de Isus înălțat la dreapta lui Dumnezeu (Fap 2,33). În acest Duh, „Petru, împreună cu cei unsprezece” (Fap 2,14), dă în mod viguros prima mărturie publică despre opera și despre învierea lui Isus (Fap 2,14-41).

În sumarul cu privire la viața Bisericii din Ierusalim, activitatea apostolică este rezumată în acești termeni: „Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus și ei toți se bucurau de mult har” (4,33; cf. 1,22 etc.); și această mărturie are loc sub influența Duhului (4,8.31 etc.). În mod identic este definită activitatea lui Paul, care proclamă învierea lui Isus (13,30.37) și este plin de Duh Sfânt (cf. 9,17; 13,2.4.9).

d. Împlinirea Vechiului Testament

37. În Evanghelia după Luca se relatează cum Domnul înviat le-a explicat discipolilor săi Sfintele Scripturi, făcându-i să înțeleagă că în pătimirea, moartea și învierea sa se realizează planul mântuitor al lui Dumnezeu prevestit de Moise, de Profeți și de Psalmi (Lc 24,27.44). În Cartea Faptelor se găsesc circa 37 de citate din Vechiul Testament, în mare parte în discursurile pe care Petru, Ștefan și Paul le adresau unor ascultători evrei. Referința la textele inspirate, arătând împlinirea lor în Isus, conferă valoare analogă cuvintelor predicatorilor creștini.

Sunt legate cu Scripturile fie evenimentele cristologice care constituie conținutul predicării, fie faptele concomitente. În discursul inaugural de la Rusalii, Petru explică producerea de fenomene extraordinare, cauzate de venirea Duhului (Fap 2,4-13.15) în lumina profeției din Ioel 3,1-5. La sfârșitul cărții se relatează că Paul interpretează refuzarea vestirii sale din partea iudeilor romani (Fap 28,23-25) recurgând la profeția din Is 6,9-10.

Ceea ce se întâmplă la începutul și la sfârșitul slujirii apostolice este legat cu cuvântul profetic al lui Dumnezeu. Acest soi de incluziune poate să insinueze ideea că tot ceea ce se întâmplă și este prezentat în această carte corespunde planului mântuitor al lui Dumnezeu.

Referitor la conținuturile predicării apostolice, ne limităm la puține exemple. Petru confirmă vestea învierii lui Isus (2,24) prin citarea Ps 16,8-11 atribuit lui David (2,29-32). Fundamentează înălțarea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu (2,33) cu Ps 110,1, atribuit și el lui David. Există de asemenea, în mod global, referințele la toți profeții prin gura cărora Dumnezeu a prevestit destinul lui Isus (cf. 3,18.24; 24,14; 26,22; 28,23). Paul prezintă învierea lui Isus ca împlinire a promisiunii făcute părinților și citează Ps 2,7 (Fap 13,32-33).

Cartea Faptelor atestă în mod special modul în care Biserica primară nu numai că a primit ca moștenire a sa Scripturile ebraice, ci și-a însușit și vocabularul și teologia inspirației, așa cum rezultă din modul de a cita textele din Vechiul Testament. Astfel, fie la începutul (Fap 1,16), fie la sfârșitul cărții (Fap 28,15), este declarat că Duhul Sfânt vorbește prin intermediul autorilor și textelor biblice. La început, Scripturile – declarate împlinite de Isus – sunt caracterizate drept „ceea ce a fost prezis de Duhul Sfânt” (1,16; cf. și 4,25) și, la sfârșit, cuvintele lui Paul – care încheie cele două volume ale operei lui Luca – citează Is 6,9-10 în termeni asemănători: „Bine a vorbit Duhul Sfânt părinților voștri prin profetul Isaia” (28,25). Această modalitate de a se referi la Duhul Sfânt, care vorbește în cuvântul biblic folosind ca intermediari autori umani, este modelul asumat de creștini, nu numai pentru a descrie Scripturile ebraice inspirate, ci și pentru a caracteriza predica apostolică. Într-adevăr, Faptele prezintă predica misionarilor creștini, îndeosebi pe cea a lui Petru (4,8) și a lui Paul (13,9), în mod asemănător cu discursul profetic din Vechiul Testament și cu activitatea lui Isus: sunt expresii verbale (în formă mai mult orală decât scrisă) care vin din plinătatea Duhului.

e. Concluzie

38. Caracteristic pentru Cartea Faptelor este prezentarea activității „martorilor oculari și a slujitorilor cuvântului” care au un raport multiplu cu Isus. Ei sunt, înainte de toate, martori ai învierii lui Isus, pe care o atestă pe baza întâlnirilor cu Domnul înviat și în puterea Duhului Sfânt. Prezintă istoria lui Isus ca împlinire a planului mântuitor al lui Dumnezeu, referindu-se la Vechiul Testament, și văd în aceeași lumină propria activitate. Tot ceea ce este relatat provine de la Isus și de la Dumnezeu. Prin această calitate clară a temei Cărții Faptelor, și textul provine de la Isus și de la Dumnezeu.

3.5. Scrisorile apostolului Paul

39. Paul atestă proveniența divină a Scripturilor lui Israel, a evangheliei sale, a activității sale apostolice și a scrisorilor sale.

a. Paul atestă originea divină a Scripturilor

Paul recunoaște fără ambiguitate autoritatea Scripturilor, atestă originea lor divină și le vede ca profeții ale evangheliei.

Referindu-se la Sfintele Scripturi (cf. Rom 1,2), Paul desemnează cărțile primite de la tradiția iudaică de limbă greacă. Nu se întreabă niciodată cu privire la adevărul sau la inspirația lor. Fiind un credincios evreu, el le primește ca martori ai voinței și ai planului mântuitor al lui Dumnezeu pentru omenire. Cu coreligionarii săi, el crede în adevărul lor, în sfințenia lor și în unitatea lor. Prin intermediul lor, Dumnezeu ni se comunică nouă, ne interpelează și ne manifestă voința sa (Rom 4,23-25; 15,4; 1Cor 9,10; 10,4.11).

Trebuie adăugat imediat că Paul citește și primește Scripturile ca profeții ale lui Cristos și ale timpurilor noastre (Rom 16,25-26), cu alte cuvinte, ca profeții ale unei mântuiri oferite în și prin intermediul lui Isus Cristos și, pentru aceasta, ca profeții ale evangheliei (Rom 1,2): ele sunt orientate cristologic și trebuie să fie citite ca atare (2Cor 3).

Scripturile, drept cuvânt al lui Dumnezeu și mărturie în favoarea evangheliei, confirmă unitatea și stabilitatea planului mântuitor al lui Dumnezeu, care a fost același încă de la început (Rom 9,6-29).

b. Paul atestă originea divină a evangheliei sale

40. În capitolul 1 al Scrisorii către Galateni, Paul recunoaște că din cauza zelului pentru Lege a persecutat Biserica, dar mărturisește că Dumnezeu, în bunătatea sa infinită, i l-a revelat pe Fiul său (Gal 1,16; cf. Ef 3,1-6). Prin intermediul acestei revelări, Isus din Nazaret, care pentru Paul era înainte un blasfemator, un pseudo-mesia, a devenit Cel Înviat, Mesia cel glorios, învingător al morții, Fiul lui Dumnezeu. În aceeași scrisoare, în Gal 1,12, el declară că evanghelia sa i-a fost revelată; și prin evanghelie trebuie să înțelegem componentele principale ale itinerarului și misiunii lui Isus, cel puțin moartea și învierea sa mântuitoare.

Apoi, în Gal 1-2, Paul vestește că evanghelia sa nu include circumcizia. Cu alte cuvinte, el declară că, în conformitate cu ceea ce i-a fost revelat, nu este necesar să se circumcidă și să devină supus al legii mozaice pentru a moșteni promisiunile escatologice. Pentru Paul, a-i supune circumciziei pe creștinii de origine nonebraică nu este o chestiune periferică sau anecdotică, ci atinge inima evangheliei. De fapt, el declară ferm că acela care se va circumcide – pentru a deveni supus al legii mozaice și a obține prin ea dreptatea – va face zadarnică pentru el însuși moartea pe cruce a lui Cristos: „Iată, eu, Paul, vă spun că, dacă primiți circumcizia, Cristos nu vă folosește la nimic” (Gal 5,2; cf. 5,4; 2,21). Așadar, miza este evanghelia însăși, o evanghelie care i-a fost revelată și care, prin urmare, nu poate să fie modificată.

Cum arată Paul în Gal 1-2 că evanghelia sa – din care nu face parte circumcizia – este de origine divină? El începe prin a spune că această configurare a evangheliei nu poate să vină de la el, pentru că atunci când era fariseu s-a opus ei cu ferocitate și pentru că, dacă acum vestește contrariul la ceea gândea înainte, nu este datorită instabilității intelectuale: de fapt, toți coreligionarii săi știau bine că era ferm în convingerile sale (Gal 1,13-14). Apoi, Paul arată că evanghelia sa nu poate să vină de la ceilalți apostoli, nu numai pentru că el i-a vizitat cu mult timp după întâlnirea cu Cristos, ci și pentru că n-a ezitat să-l înfrunte pe Petru, cel mai cunoscut dintre apostoli, când acesta a avut o poziție care făcea, de fapt, din circumcizie un factor de discriminare între creștini (Gal 2,11-14). În sfârșit, deoarece evanghelia sa i-a fost revelată, a trebuit să asculte și el de ceea ce Dumnezeu i-a făcut cunoscut. Iată pentru ce poate să spună, la începutul aceleiași Scrisori către Galateni: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema!” (Gal 1,8; cf. 1,9)

Pentru ce Paul a voit să pună accentul pe caracterul revelat al evangheliei sale? De fapt, o astfel de origine divină era contestată de misionari iudaizanți, deoarece circumcizia era impusă de un oracol divin apodictic al legii mozaice (Gen 17,10-14). Or, Gen 17,10-14 afirmă că pentru a obține mântuirea trebuie să se aparțină de familia lui Abraham și, pentru acest motiv, să fie circumciși. În două dintre scrisorile sale, Galateni și Romani, Paul trebuie astfel să arate că evanghelia sa nu merge împotriva Scripturilor și nu contrazice Gen 17,10-14, text care nu admite excepții. De fapt, Paul nu poate să declare că acest oracol nu mai are valoare, pentru că este recunoscut ca obligatoriu de toți evreii practicanți. Neputând să se lipsească de el, Paul trebuie să-l interpreteze diferit, dar nu poate face asta decât solicitând alte texte scripturistice (Gen 15,6 și Ps 32,1-2 în Rom 4,3.6), care să constituie norma de la care pornind trebuie să fie interpretat Gen 17,10-14).

c. Activitatea apostolică a lui Paul și originea sa divină

41. Paul a trebuit să insiste și asupra originii divine a apostolatului său, pentru că unii, în grupul apostolilor, îl denigrau și minimalizau valoarea evangheliei sale; deși îl întâlnise pe Cel Înviat, nu făcea parte din grupul celor care trăiseră cu Isus și erau martori ai învățăturii sale, ai minunilor sale și ai pătimirii sale. Iată pentru ce el insistă asupra faptului că a fost pus deoparte și chemat de Domnul pentru a fi apostol al neamurilor (Rom 1,5; 1Cor 1,1; 2Cor 1,1; Gal 1,1). Iată pentru ce, în elogiul lung pe care-l face despre el însuși în 2Cor 10-13, el menționează și revelațiile primite de la Domnul (2Cor 12,1-4). Nu este vorba despre o exagerare retorică sau despre o minciună pioasă pentru a scoate în evidență starea sa de apostol, ci despre o simplă atestare a adevărului. În autoelogiul din 2Cor 10-13, Paul insistă mult mai puțin asupra revelațiilor excepționale al căror destinatar a fost și scoate mai mult în evidență suferințele apostolice pentru Biserici, pentru că puterea lui Dumnezeu se manifestă pe deplin prin slăbiciunile sale. Cu alte cuvinte, când face cunoscute revelațiile primite de la Dumnezeu, Paul nu face asta pentru a fi admirat de Biserici, ci pentru a arăta că trăsăturile apostolului autentic sunt mai degrabă trudele și suferințele. De aceea, atestarea sa este vrednică de crezare.

Paul afirmă și în Gal 2,7-9 că atunci când a mers la Ierusalim, Iacob, Petru și Ioan, cei mai autoritari și influenți dintre apostoli, au recunoscut că Dumnezeu l-a constituit apostol al neamurilor. Așadar, Paul nu este unicul care afirmă originea divină a vocației sale, pentru că ea a fost recunoscută de autoritățile ecleziale de atunci.

d. Paul atestă originea divină a scrisorilor sale

42. Paul nu declară numai originea divină a apostolatului său și a evangheliei sale. Faptul că evanghelia sa i-a fost revelată nu garantează în mod automat corectitudinea și credibilitatea transmiterii sale. Iată pentru ce el amintește chiar la începutul scrisorilor sale chemarea sa și mandatul său apostolic; de exemplu, în Rom 1,1 se definește astfel: „Paul, slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu”. Susține că scrisorile sale transmit cu fidelitate evanghelia sa și vrea ca ele să fie citite de toate Bisericile (cf. Col 4,16).

Chiar și directivele disciplinare care nu sunt direct legate de evanghelie trebuie să fie primite de credincioșii din diferitele Biserici, ca și cum ar fi o poruncă a Domnului (1Cor 7,17b; 14,37). Desigur, Paul nu atribuie aceeași autoritate tuturor enunțărilor sale, așa cum o arată argumentația cazuistică din 1Cor 7, ci, pentru că adesea explică și justifică evanghelia sa, argumentările sale (cf. Rom 1-11 și Gal 1-4) se prezintă, într-un fel, ca o interpretare nouă și autoritară a evangheliei înseși.

3.6. Scrisoarea către Evrei

43. Autorul Scrisorii către Evrei nu explică nicio pretenție de autoritate apostolică, spre deosebire de Paul, care afirmă că a primit evanghelia direct de la Cristos (Gal 1,1.12.16).

Însă, în această privință, există două texte de importanță excepțională: 1,1-2, unde autorul face o sinteză a istoriei revelării lui Dumnezeu oamenilor și arată conexiunea strânsă a revelației divine în cele două Testamente, și 2,1-4, unde se prezintă ca apartenent la a doua generație creștină, ca unul care a primit cuvântul lui Dumnezeu, mesajul de mântuire, nu direct de la Domnul Isus, ci prin martorii lui Cristos, de la discipolii care l-au ascultat.

a. Istoria revelării lui Dumnezeu La începutul scrierii sale, autorul constată:

După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile (Evr 1,1-2).

În această frază admirabilă inițială, autorul trasează istoria completă a cuvântului lui Dumnezeu adresat omului. Textul este de o importanță deosebită pentru tema revelației și inspirației și merită o explicație atentă.

Acolo se afirmă solemn un fapt capital: Dumnezeu a încercat să intre în relație personală cu oamenii. Pentru această întâlnire a luat inițiativa el însuși: Dumnezeu a vorbit. Verbul folosit nu are un complement direct, nu se precizează conținutul acestui cuvânt. În schimb, sunt numite persoanele puse în relație: Dumnezeu, părinții, profeții, noi, Fiul. Cuvântul lui Dumnezeu nu este prezentat aici ca revelare a adevărului, ci ca mijloc pentru a stabili relații între persoane.

În istoria cuvântului lui Dumnezeu, se disting două etape principale. Repetarea aceluiași verb „a vorbi” exprimă o continuitate evidentă și paralelismul celor două fraze evidențiază asemănarea celor două intervenții. Însă diferențele semnalează diversitatea de epocă, de mod, de destinatari și de mediatori.

Cât privește epoca, primei realități („în trecut”), pur și simplu cronologică, i se contrapune alta mai complexă. Autorul recurge la o expresie biblică, „în aceste zile din urmă”, care indică în mod vag timpul viitor (cf. Gen 49,1), însă a cărui semnificație s-a specializat și s-a aplicat timpului intervenției divine definitive, „sfârșitul zilelor” (Ez 38,16; Dan 2,28; 10,14). Autorul reia formula, dar adaugă o nouă determinare: „în aceste zile” (pe care le trăim). Precizare minimă din punct de vedere material, care manifestă însă o schimbare radicală de perspectivă. În Vechiul Testament, intervenția decisivă a lui Dumnezeu se situa mereu în negura viitorului. Aici autorul afirmă că sfârșitul zilelor este deja prezent, pentru că o nouă eră a fost inaugurată de moartea și învierea lui Cristos (Fap 2,17; 1Cor 10,11; 1Pt 1,20). Dacă „aceste zile” fac parte din sfârșitul zilelor, ultima zi încă nu a sosit (cf. In 6,39; 12,48); se apropie numai (10,25). Dar încă de pe acum existența creștină participă la bunurile definitive, promise pentru ultimele timpuri (6,4-5; 12,22-24.28). Relația lui Dumnezeu cu oamenii a schimbat nivelul: s-a trecut de la promisiune la realizare, de la prefigurare la împlinire.

Diferența este calitativă.

Modul în care cuvântul lui Dumnezeu este prezentat nu este același în cele două perioade ale istoriei mântuirii. În timpurile din vechime s-a caracterizat prin multiplicitate: „în multe rânduri” (sau mai literal: „în părți multiple”, „în mod fragmentar”) și „în multe moduri”. În această multiplicitate există o bogăție. Dumnezeu, în mod neobosit (cf. Ier 7,13), a găsit mijloacele pentru a ajunge la noi: dând porunci, făcând promisiuni, pedepsindu-i pe rebeli, întărindu-i pe suferinzi, folosind toate formele de exprimare posibile, ca teofanii teribile, viziuni consolatoare, oracole scurte sau mari fresce de istorie, predica profeților, cântările și riturile liturgice, legi, relatări. Însă multiplicitatea este și un indicator de imperfecțiune (cf. 7,23; 10,1-2.11-14). Dumnezeu s-a exprimat parțial. Ca bun pedagog, a început spunând lucrurile elementare în forma cea mai accesibilă. A vorbit despre moștenire și despre pământ, a promis și a realizat eliberarea poporului său, l-a înzestrat cu instituții temporare: dinastia regală, preoția ereditară. Însă toate acestea nu erau decât o prefigurare. În faza finală, cuvântul lui Dumnezeu a fost dăruit total, în mod definitiv și perfect. Bogățiile răspândite din epocile precedente au fost reunite și duse la apogeul lor în unitatea misterului lui Cristos.

Succesiunii perioadelor îi corespunde o schimbare de auditoriu pentru cuvânt. Acela din timpurile din vechime a fost adresat „părinților”, în sens amplu, adică ansamblului de generații care au primit mesajul profetic (cf. 3,9). Cuvântul definitiv ne-a fost adresat „nouă”. Pronumele „noi” îl include pe autor și pe destinatarii scrierii sale, dar și pe martorii auriculari (cf. 2,3) și pe contemporanii lor.

Pentru a vorbi despre mediatori, autorul folosește o expresie curioasă, mai puțin obișnuită: Dumnezeu a vorbit „în” profeți, „în” Fiul; în mod normal, se spune „prin intermediul lui” (Mt 1,22; 2,15 etc.; Fap 28,25). Autorul a putut să aibă în fața ochilor prezența activă a lui Dumnezeu însuși în mesagerii săi. Este unicul sens care se potrivește celei de-a doua expresii: „în Fiul”. După profeți în sens amplu, adică după toți cei ale căror intervenții ni le relatează Biblia, urmează un ultim mesager care este „Fiul”. Poziția aleasă pentru numele său, la sfârșitul frazei, concentrează atenția asupra lui. Imediat ce este numit, nu se va mai vorbi decât despre el (1,2-4). Întâlnirea lui Dumnezeu cu omul se efectuează numai în el. Dumnezeu i-a trimis mai întâi „pe slujitorii săi, profeții” (Ier 7,25; 25,4; 35,15; 44,4); acum, mesagerul său nu mai este un simplu servitor, este „Fiul”. Vorbind prin profeți, Dumnezeu s-a făcut cunoscut, însă indirect, prin persoană interpusă; acum, întâlnirea cu cuvântul lui Dumnezeu se realizează în Fiul. De acum nu mai este un om diferit de Dumnezeu cel care acum ne vorbește, ci o persoană divină, a cărei unitate cu Tatăl este exprimată cu formulele cele mai puternice pe care autorul le-a putut găsi: „strălucirea gloriei și chipul ființei sale” (1,3). Nu i-a fost suficient lui Dumnezeu să ni se adreseze nouă asumând limbajul nostru; el a venit, în persoana lui Isus Cristos, să împărtășească realmente existența noastră și să vorbească nu numai limbajul cuvintelor, dar și pe cel al vieții oferite și al sângelui vărsat.

b. Raportul autorului cu revelația Fiului

44. După ce a desfășurat un aspect al învățăturii sale, cuvântul lui Dumnezeu adresat omului în profeți și în Fiul (1,1-14), autorul precizează imediat conexiunea sa cu viața și indică propriul său raport cu Fiul:

De aceea, trebuie și mai mult să fim atenți la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem. Căci dacă cuvântul vestit de înger s-a dovedit sigur și orice abatere și neascultare a primit răsplata cuvenită, cum vom scăpa noi, dacă nu luăm în seamă o astfel de mântuire care, vestită de la început de Domnul, a fost confirmată pentru noi de cei care au auzit, Dumnezeu sprijinind mărturia lor prin semne, fapte mari și minuni de tot felul și prin darurile Duhului Sfânt, împărțite după voința lui? (Evr 2,1-4)

Creștinii sunt invitați să acorde o atenție mai mare cuvântului ascultat. Nu e suficient a asculta mesajul; este nevoie de a adera la el cu toată inima și cu toată viața. Fără o adeziune serioasă la evanghelie, se riscă să se iasă de pe traseu (cf. 2,1). Cine se îndepărtează de Dumnezeu nu poate decât să se piardă și să piară. În timp ce acela care se străduiește să adere la mesajul ascultat se apropie de Dumnezeu (cf. 7,19) și întâlnește mântuirea.

După ce a introdus tema sa (cf. 2,1), autorul o dezvoltă într-o frază lungă (cf. 2,2-4). Își bazează argumentația pe o confruntare dintre îngeri și Domnul. Singurul element identic în cele două părți este expresia „vestit de”. „Cuvântul” a fost vestit de îngeri; „mântuirea” a început să fie vestită de Domnul.

Referindu-se la „cuvânt”, autorul are în fața ochilor promulgarea Legii care a avut loc pe Sinai. Expresia „mântuire” este neașteptată. S-a așteptat un termen paralel cu „cuvântul”. Această imperfecțiune a paralelismului este bogată în conținut. Manifestă o diferență profundă între Vechiul Testament și Noul Testament. În vechea alianță există numai un „cuvânt”, o lege externă care comandă și pedepsește. În noua alianță este oferită o adevărată mântuire. Așadar, ce scuză există pentru cei care resping mântuirea? În ei, la indocilitate se adaugă nerecunoștința. Nu resping o exigență; se închid la iubire.

Un discurs lung în această privință indică trei caracteristici ale mântuirii și arată cum ea ajunge la autor și la destinatarii scrierii sale: predica Domnului, activitatea primilor discipoli, mărturia din partea lui Dumnezeu (cf. 2,3b-4). Prima caracteristică a mântuirii este că a început să fie anunțată de Domnul. Autorul nu folosește un verb simplu – „a începe” -, ci o perifrază solemnă: „de la început”. Probabil, o aluzie discretă la Gen 1,1. Mântuirea constituie o nouă creație. Titlul de „Kyrios” îl desemnează pe Cristos, pe Fiul care este ultimul revelator trimis de Dumnezeu (cf. 1,2). Mântuirea revelată de el constituie apogeul lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. Vestea făcută de Domnul ajunge „la noi” (2,3; autorul și destinatarii scrierii sale) prin slujirea martorilor auriculari care sunt primii discipoli ai lui Isus. Dumnezeu, de la care provin toată revelația și mântuirea (cf. 1,1-2), confirmă slujirea discipolilor cu semne și minuni și daruri ale Duhului Sfânt (cf. Fap 5,12; Rom 15,19; 1Cor 12,4.11; 2Cor 12,12).

După ce a desenat sintetic toată istoria revelației (1,1-2), autorul arată (2,1-4) că el – și prin urmare scrierea sa – este legat cu Fiul și cu Dumnezeu prin slujirea martorilor auriculari ai Domnului.

3.7. Apocalipsul

45. Termenul „inspirație” nu este prezent în Apocalips, ci se găsește realitatea pe care termenul o înțelege, atunci când este găsit în text un raport de dependență, strânsă și directă, chiar de Dumnezeu. Întâlnim această situație în prolog (1,1-3); o regăsim în 1,10 și 4,2, când Ioan, în raport cu ceea ce va fi conținutul cărții, este pus într-un contact special cu Duhul și când, în 10,8-11, îi este reînnoită misiunea profetică față de „cartea cea mică”; în sfârșit, apare în dialogul liturgic concluziv, când este subliniată sacralitatea intangibilă a întregului mesaj, ajuns de acum la stare de carte (22,18-19). În contact cu aceste texte avem o primă înțelegere a ceea ce este inspirația prezentă în Apocalips.

a. Proveniența textului de la Dumnezeu, conform prologului (1,1-3)

O lectură atentă a prologului Apocalipsului ne furnizează o documentație interesantă și detaliată a traseului care duce, cu privire la textul Apocalipsului, de la nivelul pur al lui Dumnezeu la nivelul concret al unei cărți citibile în adunarea liturgică.

Constatăm o primă prindere explicită la nivelul lui Dumnezeu chiar la începutul textului: „revelația” este „a lui Isus Cristos” (1,1a). Însă Isus Cristos nu este inventatorul revelației. Inventatorul este Dumnezeu, pe care l-am putea înțelege, conform folosirii constante neotestamentare a termenului, ca „Tatăl”. Provenită de la Tatăl și dăruită Fiului Isus Cristos, aflându-se astfel, am putea spune, în contact intim cu Dumnezeu, revelația primește și menține amprenta sa.

De la nivelul lui Dumnezeu se coboară apoi la nivelul omului. Aici ne întâlnim cu Isus Cristos: tot ceea ce este al lui Dumnezeu Tatăl se regăsește în el, „Cuvântul lui Dumnezeu” viu. Când Isus Cristos se va adresa oamenilor, le va apărea, prin urmare, ca un martor total credibil, capabil să perceapă pe deplin, ca Fiu la nivel trinitar, conținutul Tatălui de la care derivă totul și, ca Fiu întrupat, în măsură să-l comunice în mod adecvat oamenilor.

Astfel, revelația intră în contact cu Ioan. Și asta are loc într-o modalitate deosebită: Tatăl, prin Isus Cristos care este purtătorul ei, exprimă revelația „în semne” simbolice care sunt percepute, „văzute” de Ioan și înțelese de el în mod adecvat prin mijlocirea unui înger care le explică. La rândul său, Ioan exprimă revelația pe care a luat-o în posesie într-un mesaj adresat Bisericilor și, în acest moment, revelația devine un text scris. Contactul cu Tatăl și cu Fiul întrupat care a dat naștere textului rămâne în el și după aceea, devenind un calificativ permanent. Când, ca ultim pas al devenirii sale, revelația scrisă va fi vestită adunării liturgice, va asuma o formă de profeție.

b. Transformarea lui Ioan realizată de Duhul în vederea lui Cristos (1,10; 4,1-2)

46. La începutul primei (1,4-3,22) și celei de-a doua părți (4,1-22,5) a textului său, autorul Apocalipsului, care se identifică literar cu Ioan, oferă o precizare interesantă cu privire la dinamismul revelator care, pornind de la Tatăl și trecând prin Isus Cristos, ajunge în sfârșit la el: are loc o intervenție specială a Duhului Sfânt, care, transformându-l, îl pune pe Ioan într-un contact reînnoit cu Isus Cristos, cu efectul de a-l cunoaște mai bine.

Acest lucru se observă, înainte de toate, la începutul primei părți a cărții (1,10), cu referință la toată partea. Izolat în Insula Patmos, cu gândul și cu inima în comunitatea sa din îndepărtatul Efes, Ioan simte, „în ziua Domnului” caracteristică a adunării liturgice, o atingere a Duhului care se face prezent într-o manieră nouă: „în ziua Domnului, am fost [răpit] în Duh”. Acel „a fi răpit” prin intermediul Duhului și în contact cu el comportă în Ioan o transformare interioară care, deși nu ajunge în mod necesar la un nivel extatic, îl abilitează să perceapă și să interpreteze semnul simbolic complex care îi va fi prezentat imediat. Va deriva în Ioan o nouă experiență existențială, de cunoaștere și afectivă, a lui Isus Cristos înviat, de la care va primi apoi misiunea de a trimite un mesaj scris celor șapte Biserici (cf. 1,10b-3,22).

Acest contact special cu Duhul se reînnoiește la începutul (4,1-2) părții a doua a cărții (4,1-22,5): „deodată, am fost [răpit] în Duh” și se menține nealterat până la încheiere. Noua atingere a Duhului tinde, ca precedenta, să-l transforme interior pe Ioan. Este precedată de o intervenție a lui Isus Cristos, care îi spune lui Ioan să se mute de la pământ la nivelul cerului. În virtutea acestei a doua „răpiri în Duh”, Ioan va fi în măsură să perceapă multele „semne” pe care Dumnezeu i le va da prin intermediul lui Isus Cristos și să le exprime în mod adecvat în text. Acest contact renovator cu Duhul va fi amintit apoi în câteva puncte deosebit de semnificative în raport cu Isus Cristos. Asta se întâmplă în 17,3, înainte de prezentarea, deosebit de complexă, a judecării „marii desfrânate” (17,3-18,24), aceea care, sub influența demoniacului, realizează în istorie opoziția cea mai radicală față de valorile lui Isus Cristos. Apoi, când va fi arătat marele „semn” concluziv al Ierusalimului Nou, care va prezenta raportul inefabil de iubire dintre Isus Cristos Mielul și Biserica devenită mireasa sa, va fi pentru Ioan o referință ulterioară la Duhul (Ap 21,10), care îl va deschide la cea mai înaltă înțelegere a lui Isus Cristos. Această dilatare produsă de Duhul în vederea unui „mai mult” al lui Isus Cristos va trece de la Ioan la scrierea sa și va tinde să se situeze în cititor-ascultător.

c. Implicarea umană pentru a exprima mesajul profetic (10,9-11)

47. Dar cum se dezvoltă în om această dilatare în Duh? Găsim o indicație interesantă în această privință în 10,9-11. Un înger, manifestare solemnă a lui Cristos (cf. 10,1-8), ține în mâna stângă un „sul mic”, care conține un mesaj al lui Dumnezeu, probabil conținutul încă necizelat din Ap 11,1-13, și îl invită pe Ioan să-l ia: „El mi-a zis: «Ia-o și mănânc-o! Va fi amară pentru stomacul tău, dar în gură va fi dulce ca mierea»” (10,9). La primul contact cu „cartea cea mică”, Ioan este fascinat și experimentează dulceața inefabilă a cuvântului lui Dumnezeu. Însă farmecul cuvântului primit va trebui după aceea să cedeze pasul travaliului dureros al asimilării sale. Cuvântul lui Dumnezeu va trebui să treacă de la nivelul divin la cel al comunicării umane printr-o elaborare obositoare dinăuntru, care va angaja inteligența, emotivitatea și facultățile literare creative ale lui Ioan. După ce s-a terminat această fază laborioasă, Ioan va fi în măsură să anunțe cuvântul lui Dumnezeu care, de acum nemaifiind în stare necizelată, prin travaliul elaborativ, a devenit și cuvânt al omului.

d. Intangibilitatea cuvântului inspirat (22,18-19)

48. Ajuns la sfârșitul lucrării sale, când textul compus se poate denumi „cartea aceasta” (22,18.19bis), autorul, punând totul în gura lui Ioan, face o declarație radicală despre intangibilitatea cărții înseși.

Inspirându-se ca punct de plecare din diferite texte din Deuteronom (cf. Dt 4,2; 13,1; 29,19), autorul Apocalipsului accentuează radicalitatea: cartea de acum terminată are caracterul complet propriu lui Dumnezeu, la care nu se poate adăuga și nici nu se poate scoate nimic. Contactul îndelungat, pe care l-a avut cu Isus Cristos prin Duhul în timpul devenirii sale, a imprimat mesajului cărții o sacralitate a sa: ceva al lui Isus Cristos și al Duhului său, am putea spune, rămâne înlăuntrul său, abilitând astfel textul să desfășoare rolul unei profeții care intră în viață cu capacitatea de a o schimba.

e. O primă sinteză despre proveniența de la Dumnezeu

49. Din ceea ce am afirmat, reies, cât privește tema noastră, câteva calificative fundamentale ale textului din Apocalips. Textul a avut o origine în mod marcat divină, derivând direct de la Dumnezeu Tatăl și de la Isus Cristos, căruia Dumnezeu Tatăl i-l dăruiește. La rândul său, Isus Cristos îl dăruiește lui Ioan, inserându-i conținutul în „semne” simbolice pe care Ioan, ajutat de îngerul interpret, va reuși să le perceapă. Acest contact, inițial și direct, al textului cu nivelul lui Dumnezeu este după aceea activat, în tot decursul cărții, atât în prima, cât și în a doua parte din care se compune, de influența, deosebită și aderentă, a Duhului, care îl reînnoiește și îl dilată în interior pe Ioan, producând constant în el un salt calitativ în cunoașterea lui Isus Cristos.

Conținutul revelației nu trece în mod automat de la nivelul divin – în care se naște și se dezvoltă – la acela al omului unde este ascultat. Trecerea care face cuvântul lui Dumnezeu și cuvânt al omului cere de la Ioan, după o tresăltare de bucurie la un prim contact cu cuvântul, o elaborare frământată care duce mesajul la nivelul aderent omului și îl face comprehensibil. Această trecere nu face să se piardă caracteristica originară: rămâne în tot textul, scris de acum definitiv și devenit o carte, o dimensiune de sacralitate care atinge nivelul lui Dumnezeu. Această sacralitate, pe de o parte, face textul absolut intangibil, fără posibilitate de adăugiri sau de eliminări, și, pe de altă parte, activează în interiorul său energia profeției care îl face capabil să aibă incidență în mod decisiv în viață.

Acest evantai complex de calificative, care trebuie menținute mereu împreună, lasă să se perceapă că autorul Apocalipsului simte și înțelege elementele aceleia pe care astăzi o denumim inspirație: există o intervenție permanentă din partea lui Dumnezeu Tatăl; există o intervenție permanentă deosebit de bogată și articulată a lui Isus Cristos; există o intervenție, permanentă și ea, a Duhului; există o intervenție a îngerului interpret; există, în linia contactului textului cu omul, și o intervenție specifică din partea lui Ioan. La sfârșitul acestui text, cuvânt al lui Dumnezeu venit în contact cu omul, se va reuși nu numai să facă să se înțeleagă conținutul său iluminant, ci va ști și să-l iradieze în viață. Va fi inspirat și inspirator.

Impresionant este faptul că această ultimă carte din Noul Testament, care conține cea mai înaltă frecvență de referințe la Vechiul Testament și poate să apară ca o sinteză a sa, atestă în modul cel mai precis și articulat proveniența sa de la Dumnezeu și caracterul său inspirat. Și în contact cu Cristos se pornește o nouă dimensiune: și Vechiul Testament devine inspirat și inspirator în cheie cristologică.

4. Concluzie

50. Încheind secțiunea despre proveniența cărților biblice de la Dumnezeu (cu care ilustrăm conceptul de inspirație), pe de o parte, rezumăm ceea ce s-a manifestat cu privire la raportul dintre Dumnezeu și autorii umani și scoatem în evidență îndeosebi faptul că scrierile din Noul Testament recunosc inspirația Vechiului Testament și practică o lectură cristologică a sa. Pe de altă parte, deschidem perspectiva și încercăm să completăm rezultatele obținute până acum. La considerația sincronică se adaugă un scurt parcurs diacronic al formării literare a scrierilor biblice. Și studiul fiecărei scrieri va fi completat printr-o privire la ansamblul tuturor scrierilor care sunt asumate în canon. Ultimul aspect va fi tratat în două puncte: se prezintă puținele aluzii la un canon de două Testamente care se află în interiorul Noului Testament și se schițează istoria formării canonului și a receptării cărților biblice în Israel și în Biserică.

4.1. O privire de ansamblu asupra raportului

„Dumnezeu – autorul uman”

51. Era intenția noastră să găsim în unele cărți biblice indiciile raportului dintre cei care le-au scris și Dumnezeu, în așa fel încât să evidențiem cum este atestată proveniența lor de la Dumnezeu. Astfel a rezultat un soi de fenomenologie biblică a raportului „Dumnezeu – autorul uman”. Acum, după o scurtă reluare în rezumat a ceea ce am tratat deja, subliniem câteva trăsături caracteristice ale inspirației, încheind cu privire la modalitatea corectă în care trebuie să fie primite cărțile inspirate.

a. Scurtă sinteză

În scrierile din Vechiul Testament, raportul dintre diferiții autori și Dumnezeu este exprimat în multiple maniere. În Pentateuh, Moise apare ca personajul instituit de Dumnezeu ca unic mediator al revelației sale. În această parte a Scripturii, găsim afirmația singulară că însuși Dumnezeu a scris textul celor zece porunci și l-a încredințat lui Moise (Ex 31,18); ceea ce atestă proveniența directă a acestei scrieri de la Dumnezeu. Moise primește apoi misiunea de a scrie alte cuvinte ale lui Dumnezeu (Ex 34,27), devenind, în definitiv, mediatorul Domnului pentru toată Torah (cf. Dt 31,9). La rândul lor, cărțile profetice cunosc diferite formule pentru a exprima faptul că Dumnezeu comunică cuvântul său mesagerilor inspirați care trebuie să-l transmită poporului. În timp ce în Pentateuh și în cărțile profetice cuvântul lui Dumnezeu este primit direct de la mediatorii aleși de Dumnezeu, găsim o situație diferită în Psalmi și în cărțile sapiențiale. În Psalmi, cel care se roagă ascultă glasul lui Dumnezeu, perceput mai ales în marile evenimente ale creației și istoriei mântuitoare a lui Israel, dar și în unele experiențe personale speciale. În mod asemănător, în cărțile sapiențiale, studiul meditativ al Legii și Profeților, inspirat de teama de Dumnezeu, face din diferitele instrucțiuni o învățătură a înțelepciunii divine.

În Noul Testament, persoana lui Isus, activitatea sa și drumul său constituie apogeul revelației divine. Pentru toți autorii și scrierile din Noul Testament, fiecare raport cu Dumnezeu depinde de raportul cu Isus. Evangheliile sinoptice atestă proveniența lor divină, prezentându-l pe Isus și opera sa revelatoare. Acest fapt este comun tuturor celor patru Evanghelii, dar nu fără nuanțe particulare. Matei și Marcu se identifică cu persoana și opera lui Isus; prezintă, în formă narativă, activitatea, pătimirea și învierea sa ca supremă confirmare divină a tuturor cuvintelor sale și a tuturor afirmațiilor cu privire la identitatea sa. Luca, în prologul la Evanghelia sa, explică modul în care narațiunea sa este bazată pe confruntarea cu martori oculari și slujitori ai cuvântului. În sfârșit, Ioan afirmă că este martor ocular al operei lui Isus încă de la începuturi și, instruit de Duhul Sfânt și crezând în filiația divină a lui Isus, dă mărturie despre opera sa revelatoare.

Celelalte scrieri din Noul Testament atestă tot în moduri diferite proveniența lor de la Isus și de la Dumnezeu. Prin conexiunea strânsă între cele două opere ale sale (cf. Fap 1,1-2), Luca ne face să înțelegem că în Faptele Apostolilor el prezintă activitatea postpascală a acestor martori oculari și slujitori ai cuvântului (cf. Lc 1,3), de care depinde pentru prezentarea operei lui Isus în Evanghelia sa. Paul atestă că a primit de la Dumnezeu Tatăl revelația Fiului său (Gal 1,15-16) și că l-a văzut pe Domnul înviat (1Cor 9,1; 15,8) și afirmă originea divină a evangheliei sale. Autorul Scrisorii către Evrei depinde, pentru cunoașterea mântuirii revelate de Dumnezeu, de martorii auriculari ai vestirii Domnului. În sfârșit, autorul Apocalipsului descrie în mod fin și diferențiat cum a primit revelația care se află definitiv și imutabil în cartea sa: de la Dumnezeu Tatăl, prin intermediul lui Isus Cristos, în semne percepute cu ajutorul unui înger interpret.

Așadar, găsim în scrierile biblice o gamă vastă de mărturii despre proveniența lor de la Dumnezeu și putem astfel să vorbim despre o bogată fenomenologie a raportului dintre Dumnezeu și autorul uman. În Vechiul Testament raportul se verifică, în diferite moduri, cu Dumnezeu. În schimb, în Noul Testament raportul cu Dumnezeu este mereu mediat de Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos, în care Dumnezeu a spus ultimul și definitivul său cuvânt (cf. Evr 1,1-2). Deja în introducere am menționat limita de a nu putea distinge clar între revelație și inspirație, între comunicarea conținuturilor și asistența divină la opera de scriere. Sunt fundamentale comunicarea divină și primirea credincioasă a conținuturilor, care este însoțită după aceea

de asistența divină pentru scriere. Cu totul excepțional este cazul celor zece porunci, scrise de Dumnezeu însuși și încredințate lui Moise (Ex 31,18), și este special și cazul Apocalipsului, în care este detaliat procesul de la comunicarea divină la punerea în scris.

b. Câteva trăsături caracteristice ale inspirației

52. Pe baza celor expuse mai sus în mod succint, indicăm acum pe scurt câteva trăsături caracteristice ale inspirației care pot ajuta să se precizeze noțiunea de inspirație a cărților biblice.

Observând în investigațiile noastre indiciile în care se manifestă proveniența de la Dumnezeu a diferitelor scrieri, am constatat ca fundamental raportul viu cu Dumnezeu în Vechiul Testament și cu Dumnezeu prin Fiul său Isus în Noul Testament. Acest raport se arată în diferite forme. Amintim, pentru Vechiul Testament, forma descrisă de Pentateuh pentru relația singulară a lui Moise cu Dumnezeu, forma care se exprimă în formulele profetice, forma experienței lui Dumnezeu care este la baza Psalmilor, forma temerii de Dumnezeu, caracteristică pentru cărțile sapiențiale. Fiind în acest raport și trăindu-l, autorii primesc și recunosc ceea ce ei transmit în cuvintele și în scrierile lor. În Noul Testament, raportul personal cu Isus se manifestă în forma uceniciei, al cărei nucleu este credința în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mc 1,1; In 20,31). Raportul cu Isus poate să fie nemijlocit (Evanghelia după Ioan; Paul) sau mijlocit (Evanghelia după Luca; Scrisoarea către Evrei). Acest raport, fundamental pentru comunicarea cuvântului lui Dumnezeu, apare în mod deosebit de articulat și bogat în Evanghelia după Ioan: autorul a contemplat gloria Fiului unicul născut care vine de la Tatăl (1,14); este martor ocular al drumului lui Isus (19,35; 21,24); dă mărturia sa, instruit de Duhul adevărului (15,26-27). Aici se manifestă și caracterul trinitar al raportului cu Dumnezeu, care este fundamental pentru un autor inspirat al Noului Testament.

După cât atestă scrierile biblice, inspirația se prezintă ca un raport special cu Dumnezeu (sau cu Isus), prin care el dăruiește unui autor uman să spună – prin Duhul său – ceea ce el vrea să comunice oamenilor. Astfel este confirmat ceea ce afirmă Dei Verbum (nr. 11): cărțile sunt scrise sub inspirația Duhului Sfânt; Dumnezeu este autorul lor, pentru că se folosește de unii oameni aleși, acționând în ei și prin intermediul lor; pe de altă parte, acești oameni scriu ca adevărați autori.

Apar complementare caracteristicile pe care le-am observat în studiul nostru. 1. Este fundamental darul unui raport personal cu Dumnezeu (credință necondiționată în Dumnezeu, teamă de Dumnezeu, credință în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu). 2. În acest raport, autorul primește diferitele moduri în care Dumnezeu se revelează (creație, istorie, prezența lui Isus din Nazaret). 3. În economia revelației lui Dumnezeu, care culminează în trimiterea Fiului său Isus, fie raportul personal cu Dumnezeu, fie modul revelației suferă variante, în funcție de fazele și de circumstanțele revelației. Se trage de aici concluzia că inspirația este în mod analogic aceeași pentru toți autorii cărților biblice (așa cum este indicat în Dei Verbum, nr. 11), dar este variată datorită economiei revelației divine.

c. Modul corect de a primi cărțile inspirate

53. Studiind inspirația scrierilor biblice, am văzut grija neobosită a lui Dumnezeu de a se adresa poporului său și am luat în considerare și Duhul în care au fost scrise aceste cărți.

Grijii lui Dumnezeu ar trebui să-i corespundă o pro fundă recunoștință, care se revelează într-un interes viu și într-o mare atenție pentru a asculta și a înțelege ceea ce Dumnezeu vrea să ne comunice. Însă Duhul în care au fost scrise cărțile vrea să fie Duhul în care noi le ascultăm. Niște adevărați discipoli ai lui Isus, profund mișcați de credința în Domnul lor, au scris cărțile Noului Testament. Aceste cărți vor să fie ascultate de adevărați discipoli ai lui Isus (cf. Mt 28,19), impregnați de credința vie în el (cf. In 20,31). Și împreună cu Isus înviat, conform învățăturii pe care a dat-o discipolilor săi (cf. Lc 24,25-27.44-47), și în perspectiva sa, suntem chemați să citim scrierile din Vechiul Testament. Și pentru studiul științific al scrierilor biblice, făcut nu în manieră neutră, ci cu o abordare cu adevărat teologică, este esențial să se țină cont de inspirație. De fapt, criteriul unei lecturi autentice este indicat de Dei Verbum, când afirmă că „Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată cu același Duh cu care a fost scrisă” (nr. 12). Metodele exegetice moderne nu pot înlocui credința, ci, aplicate în cadrul credinței, pot să fie foarte rodnice pentru înțelegerea teologică a textelor.

4.2. Scrierile din Noul Testament atestă inspirația Vechiului Testament și îi dau o interpretare cristologică

54. În studiul scrierilor neotestamentare am constatat mereu referirea lor la Scrierile Sacre ale tradiției ebraice. Aici, în concluzie, prezentăm câteva exemple, în care se explică raportul la texte din Vechiul Testament. Vom termina comentând două texte din Noul Testament, care nu numai că citează Vechiul Testament, ci afirmă clar inspirația sa.

a. Câteva exemple

Matei îi citează pe profeți într-un mod emblematic. De fapt, când vorbește despre împlinirea promisiunilor sau a profețiilor, nu le atribuie profetului (scriind: „Așa cum spune [a spus] profetul”), ci, în mod explicit sau implicit, le atribuie lui Dumnezeu însuși, folosind pasivul teologic: „Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul” (Mt 1,22; 2,15; 2,17; 8,17; 12,17; 13,35; 21,4); profetul este numai instrumentul lui Dumnezeu. Prezentând ceea ce s-a întâmplat cu Isus ca împlinire a promisiunii din vechime, dă astfel o interpretare cristologică.

Evanghelia după Luca adaugă că această interpretare are origine de la Isus însuși, care descrie activitatea sa folosind oracole ale lui Isaia (Lc 4,18-19) sau figurile profetice ale lui Ilie și Elizeu (Lc 4,25-27); cu toată autoritatea pe care i-o dă învierea sa, el arată în sfârșit cum toate Scripturile vorbesc despre el, despre suferințele sale și despre gloria sa (Lc 24,25-27.44-47).

În Ioan, însuși Isus afirmă că Scripturile dau mărturie despre el; face asta față de interlocutorii săi, care cercetează aceste Scripturi pentru a obține viața veșnică (In 5,39).

Paul, așa cum a fost deja expus pe larg, recunoaște fără ezitări autoritatea Scripturilor, atestă originea lor divină și le vede ca profeții ale evangheliei.

b. Mărturia din 2Tim 3,15-16 și 2Pt 1,20-21

55. În aceste două scrisori (2Tim și 2Pt) găsim singurele atestări explicite ale naturii inspirate a Scripturilor din Vechiul Testament.

Paul îi amintește lui Timotei formarea sa în credință, spunând:

Din copilărie cunoști Sfintele Scripturi care îți pot da înțelepciunea prin credința care este în Cristos Isus. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate (2Tim 3,15-16).

Sfintele Scripturi din Vechiul Testament, citite în credința în Cristos Isus, constituiau baza învățăturii religioase a lui Timotei (cf. Fap 16,1-3; 2Tim 1,5) și contribuiau la întărirea credinței sale în Cristos. Paul, calificând ca „inspirate” toate aceste Scripturi, spune că Duhul lui Dumnezeu este autorul lor.

Petru întemeiază mesajul său apostolic (pe care-l proclamă „puterea Domnului nostru Isus Cristos și venirea lui”: 2Pt 1,16) pe propria mărturie oculară și auriculară și pe cuvântul profeților. Menționează (în 1,16-18) prezența sa pe sfântul munte al schimbării la față, când, împreună cu alți martori („noi”: 1,18), a auzit glasul lui Dumnezeu Tatăl: „Acesta este Fiul meu cel iubit” (1,17). Apoi se referă la cuvântul foarte solid al profeților (1,19), despre care spune:

Înainte de toate, să știți aceasta: nicio profeție a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva, deoarece profeția nu a fost dată niciodată din voința omului, ci oamenii, conduși de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu (1,20-21).

Vorbește despre toate profețiile care se găsesc în Scriptură și spune că ele sunt datorate influenței Duhului Sfânt în profeți. Este același Dumnezeu al cărui glas Petru l-a auzit pe muntele schimbării la față și care a vorbit prin intermediul profeților. Tot de la acest Dumnezeu, prin aceste două medieri, provine mesajul apostolic despre Cristos.

Important pentru raportul dintre Vechiul Testament și mărturia apostolică este faptul – comun în 2Tim și 2Pt – că autorii vorbesc despre „Scripturi” după ce au amintit de propria operă apostolică. Paul menționează mai întâi învățătura sa și viața sa exemplară (2Tim 3,10-11) și apoi rolul Scripturilor (3,16-17). Petru prezintă calitatea sa de martor ocular și auricular al schimbării la față (2Pt 1,16-18) și se referă apoi la profeții din vechime (1,19-21). Ambele texte arată că pentru creștini contextul nemijlocit pentru lectura și interpretarea Scripturilor inspirate (din Vechiul Testament) este mărturia apostolică. Se deduce că și aceasta din urmă trebuie să fie înțeleasă ca inspirată.

4.3. Procesul formării literare a scrierilor biblice și inspirația

56. Un scurt parcurs diacronic care se ocupă de formarea literară a scrierilor biblice arată cum canonul Scripturilor s-a constituit progresiv în decursul istoriei, etapă după etapă. Cât privește Vechiul Testament, aceste etape pot să fie schematizate astfel:

– punerea în scris a tradițiilor orale, a cuvintelor profetice, a colecțiilor normative;

– constituirea de culegeri de tradiții scrise, care progresiv capătă autoritate și sunt recunoscute ca exprimare a unei revelații divine; așa pentru Torah;

– legătura dintre diferitele culegeri: Torah, Profeți și Scrieri Sapiențiale.

Pe de altă parte, tradițiile mai vechi au fost obiect al unor continue recitiri și al multiplelor reinterpretări. Același fenomen are loc și în cadrul anumitor regrupări literare: astfel, în Torah, culegerile legislative mai recente propun o dezvoltare și o interpretare a legilor preexil; sau în Cartea lui Isaia găsim urmele dezvoltărilor ulterioare și ale unui travaliu literar de unificare.

În sfârșit, scrierile mai tardive prezintă o actualizare a textelor vechi, cum ar fi, de exemplu, Cartea lui Ben Sirah, care identifică Torah cu Înțelepciunea.

Studiul tradițiilor neotestamentare a arătat cum acestea se bazează pe tradițiile scrise ale iudaismului pentru a vesti evanghelia lui Cristos. E suficient să amintim, în această privință, că dipticul LucaFapte se referă din belșug la Torah, la literatura profetică și la Psalmi pentru a arăta cum Isus a „împlinit” Scripturile lui Israel (Lc 24,25-27.44).

Înțelegerea noțiunii de inspirație a Sfintelor Scripturi are nevoie, așadar, să se ia în considerare această mișcare chiar din interiorul Scripturilor. Inspirația se referă fie la fiecare text particular, fie la ansamblul canonului, care leagă între ele tradiții veterotestamentare și neotestamentare: tradițiile antice ale Israelului, încredințate în scris, au fost de fapt recitite, comentate și la sfârșit interpretate în lumina misterului lui Cristos, care le dă sensul lor deplin, definitiv.

Urmând „parcursurile” sau „axele” din interiorul Scripturii, cititorul poate să evidențieze modul în care temele teologice sunt lărgite și dezvoltate. Lectura canonică a Bibliei permite să se evidențieze dezvoltarea revelației, în funcție de o logică în același timp diacronică și sincronică.

Să dăm un singur exemplu. Teologia creației, anunțată de începutul Cărții Genezei, are dezvoltări în literatura profetică; de fapt, Cartea lui Isaia, la capitolul 43, leagă mântuirea și creația, înțelegând mântuirea lui Israel ca prelungire a creației, în timp ce capitolele 65-66 interpretează renașterea sperată a lui Israel ca nouă creație (Is 65,17; 66,22). Pe de altă parte, această teologie este ulterior elaborată în Psalmi și în literatura sapiențială.

57. În Noul Testament se poate evidenția, pe de o parte, un „raport de împlinire” față de tradițiile veterotestamentare și, pe de altă parte, o mișcare diacronică de dezvoltare și de reinterpretare a tradițiilor analogă cu aceea indicată pentru Vechiul Testament.

Pentru a ilustra relația de împlinire între scrieri neotestamentare și tradiții din Vechiul Testament, putem cita Evanghelia după Ioan, care, în Prologul său, îl prezintă pe Cristos drept Cuvânt creator, de asemenea scrisorile pauline care evocă însemnătatea cosmică a venirii lui Cristos (cf. 1Cor 8,6; Col 1,12-20), precum și Apocalipsul, care descrie victoria lui Cristos ca reînnoirea escatologică a creației (Ap 21).

Studiul diacronic al cărților Noului Testament arată cum ele au integrat tradiții antice, uneori preliterare, care reflectă viața și expresiile liturgice ale comunității creștine primare: de exemplu, Scrisoarea către Corinteni citează o veche mărturisire de credință în 1Cor 15,3-5. Pe de altă parte, cărțile adunate în canonul Noului Testament reflectă o dezvoltare și o evoluție în elaborarea teologică și instituțională a primelor comunități: astfel, scrisorile către Tit sau către Timotei atestă funcții ministeriale și proceduri de discernământ mai elaborate față de cele din primele scrisori scrise de Paul.

Acest scurt parcurs diacronic trebuie să fie legat de o perspectivă de lectură sincronică: în măsura în care canonul Scripturilor este încadrat între Cartea Genezei și Apocalips, cititorul Bibliei este invitat s-o înțeleagă ca un tot, ca o unică relatare care se desfășoară, de la creație, până la noua creație inaugurată de Cristos.

Inspirația Sfintei Scripturi se referă, așadar, la fiecare dintre textele care o constituie, ca la ansamblul canonului. A afirma că o carte biblică este inspirată constă în a recunoaște că ea constituie un vector specific și privilegiat al revelării lui Dumnezeu făcute oamenilor și că autorii săi umani au fost determinați de Duhul să exprime adevăruri de credință, într-un text situat din punct de vedere istoric și primit ca normativ de comunitățile credincioase.

A afirma că Scriptura, în ansamblul său, este inspirată echivalează cu a recunoaște că ea constituie un canon, adică un ansamblu de scrieri normative pentru credință, primite în Biserică. Biblia, ca atare, este locul revelării unui adevăr de nedepășit, identificat într-o persoană – Isus Cristos – care, cu cuvintele și faptele sale, „împlinește” și „perfecționează” tradițiile din Vechiul Testament, revelându-l pe Tatăl în manieră deplină.

4.4. În drum spre un canon de două Testamente

58. Cele două scrisori 2Tim și 2Pt au funcții importante pentru o primă schiță a Canonului creștin al Scripturilor. Fac aluzie la încheierea unui corp de scrisori pauline și de scrisori petrine, blochează orice adăugire ulterioară la aceste scrisori și pregătesc o încheiere a canonului în privința lor. Îndeosebi textul din 2Pt face aluzie la un canon de două Testamente și la o receptare eclezială a scrisorilor pauline, factor important pentru receptarea acestor scrieri în Biserică. Majoritatea bibliștilor consideră cele două scrisori ca opere „pseudonime” (atribuite apostolilor, dar de fapt produse de autori posteriori). Acest lucru nu prejudiciază caracterul lor inspirat și nu le diminuează semnificația teologică.

a. Încheierea colecțiilor scrisorilor pauline și petrine

Ambele scrisori privesc la trecut și subliniază sfârșitul iminent al vieții celor doi autori. Fac recurs frecvent la „amintire” și îi îndeamnă pe cititori să-și amintească și să aplice învățătura pe care apostolii le-au comunicat-o în trecut (cf. 2Tim 1,6.13; 2,2.8.14; 3,14; 2Pt 1,12.15; 3,1-2). În măsura în care cele două scrisori semnalează cu insistență moartea autorilor, funcționează efectiv drept încheiere pentru colecția respectivelor scrisori.

În 2Tim se evocă drept iminentă moartea lui Paul: apostolul, abandonat de susținătorii săi și pierzând cauza la curtea imperială (cf. 4,16-18), este gata să primească coroana martiriului:

Eu de acum sunt oferit ca jertfă și timpul plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credința. De acum îmi este rezervată coroana dreptății pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept (4,6-8).

În mod asemănător, 2Pt arată că Domnul a revelat apropierea morții apostolului:

Dar consider că este drept, cât timp sunt în acest trup, să vă țin treji aducându-vi-le aminte, știind că despărțirea mea de trup va fi în curând, după cum Domnul nostru Isus Cristos mi-a dezvăluit. Dar eu mă voi strădui ca și după plecarea mea să vă amintiți mereu de aceste lucruri (1,13-15; cf. 3,1).

Amândouă aceste scrisori apar astfel ca ultima scrisoare a respectivului autor, testamentul său, care pune capăt la ceea ce intenționa să comunice.

b. Spre un canon de două Testamente

59. În 2Pt 3,2, Petru indică scopul celor două scrisori ale sale: „Aduceți-vă aminte de cuvintele prezise de sfinții profeți și de porunca Domnului și Mântuitorului dată prin apostolii voștri”. Deși textul vorbește despre cuvinte spuse de profeți, nu încape îndoială că autorul se gândește la Scripturile profetice (cf. 1,20). Termenul „porunca Domnului și Mântuitorului” nu desemnează o poruncă specifică a Domnului, ci are aceeași semnificație ca în textul precedent, în care „cunoașterea Domnului nostru și a Mântuitorului nostru Isus Cristos” este calificată drept „calea dreptății” și „porunca sfântă care le fusese încredințată” (2,20-21). Termenul „poruncă” (la singular), creat în mod asemănător cu Torah, are o semnificație aproape tehnică și, în 3,2, legat cu un genitiv dublu, desemnează învățătura lui Cristos transmisă de apostoli, adică evanghelia ca noua economie mântuitoare.

Textul din 2Pt 3,2 îi scoate în evidență pe profeți, pe Domnul, pe apostoli. Se schițează în acest mod canonul celor două Testamente, dintre care primul este determinat de profeți și al doilea de Domnul și Mântuitorul Isus, atestat de apostoli. Ambele Testamente sunt intim unite în mărturia pentru credința în Cristos (cf. 2Pt 1,16-21; 3,1-2), Vechiul Testament (profeții) prin lectura sa cristologică și Noul Testament prin mărturia apostolilor care se exprimă în scrisorile lor (în special cele ale lui Petru și Paul), dar și în Evanghelii, bazate pe „martorii oculari și slujitorii cuvântului” (Lc 1,2; cf. In 1,14).

Și textul 2Pt 3,15-16 este important pentru concepția de canon de două Testamente și pentru caracterul său inspirat. Petru, după ce a explicat întârzierea parusiei (3,3-14), afirmă consensul său cu Paul:

Să considerați ca o mântuire îndelunga răbdare a Domnului nostru, așa cum v-a scris și iubitul nostru frate Paul, după înțelepciunea care i s-a dat, precum o face în toate scrisorile în care vorbește despre acestea. În ele sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori și incompetenți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre propria lor pieire.

Se afirmă aici existența unei colecții de scrisori pauline pe care destinatarii lui Petru au primit-o. Afirmația că Paul a scris „după înțelepciunea care i s-a dat” îl prezintă ca scriitor inspirat. Interpretările false ale textelor pauline dificile sunt echivalate cu cele din „celelalte Scripturi„; în acest mod, textele pauline și Scrisoarea lui Petru, confirmată de ei, sunt puse alături de „Scripturile” care, ca texte profetice, sunt inspirate de Dumnezeu (cf. 1,20-21).

4.5. Receptarea cărților biblice și formarea canonului

60. Cărțile care astăzi compun sfintele noastre Scripturi nu se autocertifică drept „canonice”. Autoritatea lor, datorită inspirației lor, trebuie să fie recunoscută și acceptată de comunitate, oricare ar fi ea: sinagoga sau Biserica. Este corect, așadar, să luăm în considerare procesul istoric al acestei recunoașteri.

Fiecare literatură are cărțile sale clasice. Un clasic provine din lumea culturală a unui popor determinat, dar în același timp lărgește limbajul acelei societăți și se impune ca model pentru viitorii scriitori. O carte devine un clasic nu prin decretul unei autorități, ci pentru că este recunoscută ca atare de cei mai culți din popor. Și multe religii au, ca să spunem așa, clasicii lor. În acest caz, scrierile alese sunt cele care reflectă credințele aderenților la acele religii, care găsesc în ele izvoarele practicilor lor religioase. Acest lucru s-a întâmplat în Orientul Apropiat antic, în Mesopotamia, de asemenea în Egipt. Același fenomen s-a realizat și pentru evrei, care, având conștiința specială că sunt poporul ales al lui Dumnezeu, se identificau substanțial cu tradiția lor religioasă. Printre diferitele scrieri păstrate în arhivele lor, cărturarii le-au ales, așadar, pe acelea care conțineau legile sacre, relatarea istoriei lor naționale, oracolele profetice și culegerea de vorbe sapiențiale în care poporul ebraic se putea oglindi și putea să recunoască originea credinței sale. Și același lucru s-a întâmplat printre creștinii din primele secole, cu scrierile apostolice acum conținute în Noul Testament.

Timpul preexilic

Specialiștii consideră posibil ca această selectare de tradiții scrise și orale, între care afirmațiile profetice și mulți psalmi, să fi început deja înainte de exil. De fapt, Ier 18,18 spune: „Căci legea nu va pieri din lipsă de preoți, nici sfatul din lipsă de înțelepți și nici cuvântul din lipsă de profeți”. Reforma lui Iosia a avut ca fundament cartea alianței (probabil, Deuteronomul) găsită în templu (2Rg 23,2).

Timpul postexilic

La întoarcerea din exil, sub dominația persană, putem să vorbim despre începuturile formării unui canon tripartit, constând din Lege, Profeți și Scrieri (de natură prevalent sapiențială). Cei care s-au întors din Babilonia aveau nevoie să regăsească identitatea lor ca popor al alianței. Deci era necesar să se codifice legi, cerute și de dominatorii persani. Culegerea de amintiri istorice îi reconecta cu Iudeea preexilică; cărțile profetice foloseau pentru a explica motivele deportării, în timp ce Psalmii erau indispensabili pentru cultul din templul reconstruit. Și pentru că se credea că de la domnia lui Artaxerxe (465-423 î.C.) profeția a încetat și duhul a trecut la înțelepți (cf. Iosif Flaviu, Contr. Ap. 1,8,41; Ant. 13,311-313), au început să se producă diferite cărți sapiențiale compuse de cărturari culți. Aceștia și-au asumat misiunea de a aduna acele cărți care, pe seama antichității lor, a venerației religioase și a autorității, puteau să furnizeze o identitate precisă celor care s-au întors din exil, chiar și în fața noilor lor dominatori. Deci nu se exclud motive politice și sociale în formarea inițială a canonului. Așadar, putem să considerăm guvernarea lui Nehemia ca terminus a quo al formării canonului. De fapt, 2Mac 2,13-15 ne informează că Nehemia a întemeiat o bibliotecă, adunând toate cărțile despre regi și despre profeți și scrierile lui David, precum și scrisorile regilor despre ofertele votive. În afară de asta, în timpul lui Iosia, cărturarul Esdra a citit cu autoritate poporului cartea Legii lui Moise (Neh 8).

Cărturarii postexilici nu s-au limitat să adune cărțile înzestrate cu autoritate religioasă. Ei au actualizat legile și relatările istorice, au asamblat oracole profetice și au adăugat texte de comentariu interpretativ și cu diferite materiale au constituit o singură carte (de exemplu, Cartea lui Isaia și cea a celor doisprezece profeți). În afară de asta, au compus noi psalmi și au dat formă cărților sapiențiale. Au unificat totul sub numele de Moise, legislator și mare profet, David, psalmistul, și Solomon, înțeleptul. Un astfel de corpus literar complex era util pentru a susține credința, chiar și în fața provocărilor culturale din epoca persană și elenistă. În același timp, începeau să fixeze textul cărților mai vechi, astfel, canonul și textul se dezvoltau împreună.

Timpul Macabeilor

O nouă problemă a apărut atunci când Antioh al IV-lea a poruncit să fie distruse toate cărțile sacre ale evreilor. De aceea, era necesară o reorganizare și acest lucru conduce la terminus ad quem al epocii veterotestamentare. În primele decenii din secolul al II-lea î.C., Ben Sirah clasifica deja cărțile sacre ca Lege, Profeți și Alte scrieri ulterioare (Prolog). În Sir 44-50, el recapitulează istoria lui Israel de la începuturi până în timpurile sale, iar în 48,1-11 îl menționează explicit pe profetul Ilie, în 48,20-25 pe Isaia și în 49,7-10 pe Ieremia, Ezechiel și pe cei doisprezece profeți. Circa cincizeci de ani mai târziu, 1Mac 1,56-57 ne informează că seleucizii, în timpul persecuției lui Antioh, au ars Cărțile Legii și Cartea Alianței, însă 2Mac 2,14 ne spune că Iuda Macabeul a făcut culegerea cărților salvate de la persecuție.

În primul secol al erei creștine, Iosif Flaviu afirmă că sunt douăzeci și două cărțile recunoscute sacre de către evrei (Cont. Ap. 1,37-43), cărți care conțineau legi, tradiții narative, imnuri și sfaturi. Această cifră se explică pentru că multe cărți care în edițiile noastre ale Bibliei sunt separate (de ex.: cei doisprezece profeți) sunt ca una singură. Cifra 22 poate să indice caracterul complet, deoarece corespunde literelor din alfabetul ebraic. Astăzi, se tinde să se dateze închiderea Canonului rabinic în secolul al II-lea d.C., sau chiar mai târziu, fie din motive interne iudaismului, fie pentru a contrasta cărțile din Noul Testament considerate de creștini ca Sfântă Scriptură. Distincția care se făcea odinioară între un Canon palestinian de 22 de cărți și unul mai larg în diaspora astăzi nu este favorizată, în special după descoperirea atâtor texte la Qumran.

Canonul Vechiului Testament la sfinții părinți

Și între părinții Bisericii găsim divergențe între cei care acceptau un canon scurt, probabil pentru a putea dialoga cu evreii, și cei care includeau și deuterocanonicele (scrise în greacă) printre cele primite de Biserică. La Conciliul din Hippona din 393, la care era prezent Augustin, pe atunci simplu preot, episcopii din Africa, stabilind criteriul lecturii publice în cea mai mare parte a bisericilor sau în cele principale, au furnizat baza pentru receptarea deuterocanonicelor, care s-a afirmat definitiv în epoca medievală. În Biserica Catolică, apoi, Conciliul din Trento a fost cel care a decis aprobarea canonului lung împotriva reformatorilor care s-au întors la cel scurt. Majoritatea Bisericilor ortodoxe nu diferă de cea Catolică, însă între Bisericile orientale antice se întâlnesc divergențe.

Formarea canonului Noului Testament

61. Trecând la constituirea cărților din Noul Testament, notăm faptul că a fost primit conținutul acestor cărți înainte de a fi pus în scris, deoarece credincioșii au primit predica lui Cristos și a apostolilor înainte de compunerea cărților noastre sacre. E suficient să ne gândim la prologul lui Luca, unde se afirmă că scrierea sa evanghelică nu vrea să facă altceva decât să furnizeze, prin relatarea istoriei lui Isus, un „fundament solid” învățăturilor pe care Teofil le primise. Deși multe au fost scrieri ocazionale, ele exprimau o necesitate internă a comunităților creștine de a adăuga o didache (învățătură scrisă) la kerygma (vestire). Inițial citite pentru adunările cărora le era adresate, aceste scrieri au fost treptat transmise la alte Biserici datorită autorității lor apostolice. Însă acceptarea acestor documente – pentru că vorbeau cu autoritatea lui Isus și a apostolilor – nu trebuie identificată cu receptarea lor ca „Scriptură” la fel ca Vechiul Testament. Am menționat aluziile din 2Pt 3,2.15-16, dar trebuie să așteptăm sfârșitul secolului al II-lea pentru ca această convingere a egalității să fie generalizată și să se pună la același nivel cărțile numite „Vechiul Testament” și cele denumite „Noul Testament„.

În timpul primului secol după Cristos s-a trecut de la „volum” (care avea forma de sul) la „cod” (constituit din pagini broșate, așa cum este obișnuit astăzi pentru o carte); acest lucru a contribuit în mod însemnat la constituirea de mici ansambluri literare care puteau să fie conținute într-un singur volum, înainte de toate Evangheliile și scrisorile lui Paul. Mai tardive sunt aluziile la constituirea unui corpus johanneum și a celui de scrisori catolice.

Necesitatea de a delimita colecția de scrieri autoritare a apărut când, la începutul secolului al II-lea, gnosticii au început să compună opere cu aceleași genuri literare ale marii Biserici (Evanghelii, fapte, epistole și Apocalipse) pentru a divulga învățăturile lor. S-a simțit atunci nevoia de criterii sigure pentru a distinge textele ortodoxe de cele eterodoxe. Unele grupuri extremiste iudeo-creștine, cum ar fi ebioniții, ar fi voit damnatio memoriae a lui Paul, în timp ce montaniștii confereau o importanță excesivă darurilor carismatice. Cel care a avut o influență decisivă în susținerea învățăturii lui Paul a fost Luca prin Faptele Apostolilor, care în mare parte descriu activitatea acestui apostol și succesul misiunii sale. Și Marcion a contribuit, în felul său, la procesul de receptare a textelor neotestamentare, cu alegerea lui Paul și a lui Luca drept unici „canonici”, pentru că a produs o reacție care a folosit să se explice care scrieri erau deja venerate de creștini. S-au afirmat treptat criterii de discernământ, între care lectura publică și universală, apostolicitatea înțeleasă ca tradiția autentică a unui apostol și în special regula fidei (Irineu), adică noncontradicția unei scrieri cu tradiția apostolică transmisă de episcopi în toate Bisericile. Cu privire la această catholicitas a lipsit Marcion, limitând tradiția apostolică numai la cea paulină și neglijând-o pe cea petrină, ioanee și iudeo-creștină.

De la sfârșitul secolului al II-lea înainte încep să apară liste de cărți ale Noului Testament. Au avut acceptare universală cele patru Evanghelii, Faptele, treisprezece scrisori pauline, în timp ce s-au manifestat ezitări cu privire la Scrisoarea către Evrei, cu privire la scrisorile catolice și chiar cu privire la Apocalips. În unele liste erau adăugate și Scrisoarea întâi a lui Clement, Păstorul lui Hermas și alte scrieri. Însă acestea, nefiind citite universal, n-au fost asumate în canon. Pe baza unui consens general al Bisericilor, exprimat în numeroase declarații ale Magisteriului și atestat în importante pronunțări ale diferitelor sinoade locale, Conciliul din Hippona (la sfârșitul secolului al IV-lea) a fixat canonul Noului Testament, confirmat de definiția dogmatică a Conciliului din Trento.

Spre deosebire de canonul veterotestamentar, cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament sunt considerate canonice de catolici, ortodocși și protestanți. Receptarea acestor cărți din partea comunității credincioase exprimă recunoașterea inspirației lor divine și a calității lor de cărți sacre și normative.

Așa cum s-a spus deja, pentru Biserica Catolică recunoașterea definitivă și oficială fie a canonului „lung” al Vechiului Testament, fie a celor douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament a avut loc la Conciliul din Trento (DS 1501-1503). Definiția a fost făcută necesară de faptul că reformatorii excludeau cărțile deuterocanonice din canonul tradițional.

PARTEA A DOUA

MĂRTURIA SCRIERILOR BIBLICE DESPRE ADEVĂRUL LOR

62. În această a doua parte a documentului nostru ne ocupăm să ilustrăm cum scrierile biblice atestă adevărul mesajului lor. După introducere, într-o primă secțiune vom arăta cum unele cărți din Vechiul Testament, pregătind revelația evanghelică (cf. Dei Verbum [DV], nr. 3), prezintă adevărul revelat de Dumnezeu; într-o a doua secțiune vom ilustra ceea ce unele scrieri din Noul Testament expun despre adevărul revelat prin intermediul lui Isus Cristos, care duce la împlinire revelația divină (cf. DV, nr. 4).

1. Introducere

Pentru a introduce tema noastră, examinăm, înainte de toate, cum înțelege Dei Verbum adevărul biblic și precizăm apoi ce focalizare tematică va fi dată examinării scrierilor biblice din partea noastră.

1.1. Adevărul biblic conform Dei Verbum

63. Adevărul cuvântului lui Dumnezeu în Sfintele Scripturi este intim legat de inspirația lor: de fapt, Dumnezeu care vorbește nu poate să înșele. În pofida acestei declarații maxime, diferite pronunțări ale textului sacru creează dificultăți. De acestea erau conștienți deja părinții Bisericii; și astăzi încă persistă probleme, așa cum dau mărturie discuțiile care au avut loc în timpul Conciliului al II-lea din Vatican. Ceea ce urmează va încerca să clarifice sensul termenului „adevăr” așa cum este înțeles în Conciliul.

Teologii au recurs la conceptul de „negreșelnicie” („infailibilitate”), aplicându-l la Sfânta Scriptură. Dacă este luat în sensul său absolut, acest termen ar spune că în Biblie nu poate să existe greșeală de niciun fel. Însă cu descoperirile progresive în domeniul istoriei, filosofiei și științelor naturale și din cauza aplicării la cercetarea biblică a metodei istorico-critice, exegeții au trebuit să recunoască faptul că în Biblie nu totul este exprimat în conformitate cu exigențele științelor contemporane, datorită faptului că scriitorii biblici reflectă limitele cunoștințelor lor personale, în afară de cele ale epocii și culturii lor. Cu o astfel de problematică a trebuit să se confrunte Conciliul al II-lea din Vatican în pregătirea Constituției dogmatice Dei Verbum.

Biserica, spune nr. 11 din Dei Verbum, repropunând doctrina tradițională,

consideră sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu.

Constituția nu intră în particularitățile modului de inspirație (cf. enciclica Papei Leon al XIII-lea Providentissimus Deus), dar în același nr. 11 spune:

Întrucât ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre. De aceea, „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos pentru a învăța, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2Tim 3,16-17 gr.).

Comisia Teologică ce se ocupa de constituție eliminase expresia „adevăr mântuitor” (veritas salutaris), introducând o formulare mai lungă: „adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre” (veritatem quam Deus nostrae salutis causa Litteris Sacris consignari voluit). Deoarece aceeași Comisie a explicat faptul că afirmația „pentru mântuirea noastră” se referă la „adevăr”, asta înseamnă că atunci când se vorbește despre „adevărul Sfintei Scripturi” se înțelege acel adevăr care se referă la mântuirea noastră. Însă acest lucru nu trebuie interpretat în sensul că adevărul Sfintei Scripturi se referă numai la acele părți din Cartea Sacră necesare pentru credință și morală, excluzând altele (expresia veritas salutaris din a patra schemă nu a fost acceptată tocmai pentru a exclude această interpretare). Sensul expresiei „adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre” este mai degrabă că toate cărțile Scripturii, cu toate părțile lor, fiind inspirate de Duhul Sfânt și avându-l ca autor pe Dumnezeu, vor să comunice adevărul întrucât este în relație cu mântuirea noastră, care este de fapt finalitatea pentru care Dumnezeu se revelează.

Pentru a da valoare acestei teze, Dei Verbum, nr. 11, citează, în afară de 2Tim 3,16-17, în nota 21, De Genesi ad litteram 2.9.20 și Epistula 82,3 a sfântului Augustin, care exclud din învățătura biblică tot ceea ce nu este util pentru mântuirea noastră; și sfântul Toma, bazându-se pe primul citat din sfântul Augustin, spune în De veritate q. 12, a. 2: Illa vero, quae ad salutem pertinere non possunt, sunt extranea a materia prophetiae („Totuși, lucrurile care nu pot să se refere la mântuire nu aparțin de materia profeției”).

64. Așadar, problema este de a înțelege ce anume înseamnă „adevăr pentru mântuirea noastră” în contextul din Dei Verbum. Nu e suficient să considerăm termenul „adevăr” în accepțiunea comună: fiind vorba despre adevăr creștin, noțiunea este îmbogățită de semnificația biblică a adevărului și mai mult de folosirea sa de către Conciliu în alte documente. În Vechiul Testament, Dumnezeu însuși este adevărul suprem prin fermitatea alegerilor sale, a promisiunilor sale și a darurilor sale; cuvintele sale sunt adevărate și cer o analogă fermitate de acceptare în răspunsul omului, în inimă și în fapte (cf. de ex. 2Sam 7,28 și Ps 31,6). Adevărul este fundamentul alianței. În Noul Testament, însuși Cristos este adevărul, pentru că el este Amin-ul întrupat al tuturor promisiunilor lui Dumnezeu (cf. 2Cor 1,19-20) și pentru că el, care este „calea, adevărul și viața” (In 14,6), revelându-l pe Tatăl (cf. In 1,18), dă acces la el (cf. In 14,6), care este ultimul izvor al vieții (cf. In 5,26; 6,57). Duhul pe care Cristos îl dăruiește este Duhul adevărului (In 14,17; 15,26; 16,13), care va susține mărturia apostolilor (In 15,26-27) și fermitatea răspunsului nostru de credință. Deci adevărul are o dimensiune trinitară, dar în mod esențial cristologică, și Biserica ce îl vestește este „coloana și temelia adevărului” (1Tim 3,15). Revelator și obiect al adevărului pentru mântuirea noastră este, așadar, Cristos, proclamat în Vechiul Testament: adevărul se manifestă în Noul Testament în persoana sa și în împărăția, prezentă și escatologică, vestită și inaugurată de el. Conceptul de adevăr din Conciliul al II-lea din Vatican se explică în același cadru trinitar, cristologic și eclezial (cf. Dei Verbum, nr. 2.7.8.19.24; Gaudium et spes, nr. 3; Dignitatis humanae, nr. 11): Fiul în persoană îl revelează pe Tatăl și revelația sa este comunicată și confirmată de Duhul Sfânt și transmisă în Biserică.

1.2. Centrul studiului nostru despre adevărul biblic

65. Aprofundarea temei din partea noastră, făcută în unele scrieri biblice, se bazează pe învățătura și orientarea din Dei Verbum tocmai schițată. Cităm, înainte de toate, fraza cu care această Constituție încheie primul text despre revelație: „Profunzimea adevărului dezvăluit prin revelație, atât despre Dumnezeu, cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos, care este Mijlocitorul și, în același timp, plinătatea întregii revelații (cf. Mt 11,27; In 1,14.17; 14,6; 17,1-3; 2Cor 3,16 și 4,6; Ef 1,3-14)” (nr. 2). Nu există îndoială că adevărul care este în centrul revelației și, prin urmare, în centrul Bibliei, ca instrument de transmitere a revelației (cf. Dei Verbum, nr. 7-10), se referă la Dumnezeu și la mântuirea omului. Și nu există îndoială că plinătatea acestui adevăr se manifestă prin și în Cristos. El este în persoană Cuvântul lui Dumnezeu (cf. In 1,1.14) care vine de la Dumnezeu și îl revelează pe Dumnezeu. El nu numai că spune adevărul despre Dumnezeu, ci este adevărul despre Dumnezeu, el, care afirmă: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9; cf. 12,45). Venirea Fiului revelează și mântuirea omului: „Întradevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16).

Studiind adevărul scrierilor biblice, atenția noastră se va concentra, așadar, asupra acestor două teme intim unite între ele: ce anume spun scrierile despre Dumnezeu și ce anume spun despre proiectul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Plinătatea revelației și adevărului este adusă de Cristos; însă venirea sa este pregătită de o lungă revelație divină care este atestată de scrierile din Vechiul Testament. De aceea, vrem să ascultăm și ce anume spun aceste scrieri despre Dumnezeu și despre mântuire, știind că semnificația deplină a ceea ce ele atestă se revelează în persoana și în opera lui Cristos. Nu numai ținta, ci și drumul și pregătirea fac parte esențială din revelația lui Dumnezeu.

2. Mărturia scrierilor alese din Vechiul Testament

66. Din imensa bogăție a Bibliei am ales câteva cărți reprezentative, ținând cont de diferitele genuri literare și de importanța textelor. Vor fi examinate câteva teme centrale, referitoare la Dumnezeu și la mântuire, așa cum sunt atestate în relatările creației (Gen 1-2), în decaloguri, în cărțile istorice și în cărțile profetice, în Psalmi, în Cântarea Cântărilor și în scrierile sapiențiale. Deși Vechiul Testament este pregătirea pentru evenimentul culminant al revelației lui Dumnezeu în Cristos, considerația extinderii sale mai mari și a varietății și bogăției textelor sale ne-a indus să luăm în considerare un număr mai mare de texte din Vechiul Testament față de cele din Noul Testament. Intenția noastră este de a arăta cum diferitele texte îl revelează pe Dumnezeu și mântuirea sa și de a contribui la o creștere a atenției și a înțelegerii față de această temă.

2.1. Relatările creației (Gen 1-2)

67. Primele pagini ale Bibliei, care conțin așa-numitele relatări ale creației (Gen 1-2), atestă credința în Dumnezeul care este origine și țintă a toate. Ca „relatări ale creației”, ele nu ilustrează „cum” au avut început lumea și omul, ci vorbesc despre Creator și despre raportul său cu creația și cu creatura. Se produc mereu mari neînțelegeri când aceste texte din Antichitate sunt citite după perspectiva modernă, considerându-le afirmații despre „cum” au fost produse lumea și omul. Este necesar de contrastat o astfel de lectură pentru a răspunde mai adecvat la intenția textelor biblice, așadar, fără a pune afirmațiile lor în concurență cu cunoștințele științelor naturale din timpul nostru. Acestea nu suprimă pretenția Bibliei de a comunica adevărul, pentru că adevărul relatărilor biblice despre creație se referă la coerența plină de sens a lumii ca operă creată de Dumnezeu.

Prima relatare a creației (Gen 1,1-2,4a) descrie, tocmai prin structura sa foarte ordonată, nu cum a devenit lumea, ci pentru ce și cu ce scop ea este așa cum este. În mod poetic, adoptând imaginile din epoca sa, autorul Gen 1,1-2,4a arată că Dumnezeu este originea Cosmosului și a omului. Dumnezeul Creator, despre care vorbește Biblia, este orientat să relaționeze cu creatura, așa încât creația sa, așa cum o descrie Biblia, subliniază această relație. Creându-l pe om „după chipul său” și încredințându-i misiunea de a se îngriji de creație, Dumnezeu manifestă voința sa mântuitoare fundamentală.

Elementele principale ale existenței umane sunt în centrul relatării din Gen 1, care ajunge la apogeul său în afirmația antropologică: omul este „chip al lui Dumnezeu”, adică locțiitorul său în creație. Prima operă a lui Dumnezeu Creator este, conform relatării, timpul (Gen 1,3-5), care este reprezentată prin schimbarea de lumină și întuneric. Dar cu asta nu se descrie într-adevăr ce anume este timpul. Prin distribuirea diferitelor opere ale creației în șase zile, nu se vrea să se afirme, ca adevăr de crezut, că lumea a luat formă realmente în șase zile, în timp ce în ziua a șaptea Dumnezeu s-a dedicat odihnei; ci se vrea să se comunice mai degrabă că există o ordine și o finalitate în creație. Omul poate și trebuie să se insereze în această ordine, pentru a

recunoaște, în trecerea de la muncă la odihnă, că timpul pe care Dumnezeu l-a structurat pentru el îi permite să se înțeleagă ca o creatură care-și datorează existența sa Creatorului.

Prin fiecare operă a creației este arătat ce anume este creația și care este scopul său. Toată narațiunea, așa cum s-a spus deja, este orientată spre om. Astfel, relatarea creației nu încearcă să dea o definiție fizică a categoriei spațiului, ci să-l prezinte ca „spațiu de viață” al omului și să-i arate semnificația. Așa-numita „misiune de a domina pământul” (Gen 1,28) este o metaforă care exprimă responsabilitatea omului față de spațiul de viață care îi este destinat împreună cu animalele și plantele.

Cele două texte de origine (Gen 1,1-2,4a; Gen 2,4b-25) introduc ansamblul canonic al Bibliei ebraice și, mai pe larg, pe cel al Bibliei creștine. Folosind imagini diferite, ele încearcă să enunțe unul și același adevăr: lumea creată este un dar al lui Dumnezeu, iar proiectul divin are ca țintă binele omului (cf. Gen 2,18), așa cum rezultă, printre altele, din recurgerea frecventă la adjectivul „bun” (cf. Gen 1,4-31). Astfel, omenirea este situată într-un „raport de creație” față de Dumnezeu: darul originar și gratuit al Creatorului solicită răspunsul omului.

2.2. Decalogurile (Ex 20,2-17 și Dt 5,6-21)

68. Cele două decaloguri din Ex 20,2-17 și Dt 5,6-21 introduc diferitele colecții legislative, adunate, pe de o parte, în cărțile Exodului, Leviticului și Numerilor (Ex 19,1 – Num 10,10) și, pe de altă parte, în Cartea Deuteronomului (Dt 12-26). Aceste texte iau forma unui discurs al Domnului (YHWH) care se adresează personal Israelului. Această formă literară conferă acestor texte un foarte puternic statut de autoritate.

Decalogurile constituie articularea între un rezumat al credinței Israelului (Ex 20,2 = Dt 5,6) – care face referință la relatările din Exod -, pe de o parte, și ansamblul prescrierilor cultuale și etice, pe de altă parte. Aceste decaloguri au numeroase puncte în comun și în același timp fiecare îmbracă un specific teologic propriu: de fapt, în timp de Decalogul din Ex 20 dezvoltă îndeosebi o teologie a creației, Decalogul din Dt 5 insistă mai mult asupra teologiei mântuirii.

Fiind sinteze teologice foarte elaborate, cele două decaloguri sunt considerate „sumarii” ale Torei și furnizează cheile teologice care-i permit interpretarea corectă.

a. Construcția literară a celor două decaloguri

Introducerea de la decaloguri (Ex 20,2 = Dt 5,6) îl definește pe Domnul (YHWH) ca Dumnezeu mântuitor în istorie: Dumnezeul lui Israel se face cunoscut prin opera de mântuire pe care o realizează în favoarea lui Israel. Această prezentare narativă a Dumnezeului lui Israel ca mântuitor al poporului său rezumă toată prima parte a Cărții Exodului: formula de autoprezentare a Domnului în Ex 3,14: „Eu sunt cel care sunt” introduce relatarea lungă a eliberării lui Israel (Ex 4-14). Domnul revelează adevărata sa identitate aducând poporului său darul mântuirii. Darul lui Dumnezeu constituie, așadar, fundamentul prescrierilor legislative primite în decaloguri. Acest dar al lui Dumnezeu constă în eliberarea acordată lui Israel, redus la sclavie în Egipt. Legile din decaloguri enunță, la rândul lor, modalitățile răspunsului lui Israel la darul lui Dumnezeu: Israel, eliberat de Dumnezeu, trebuie să intre acum pe acest drum de libertate, renunțând la idoli și la rău (cf., cu privire la acest punct, CBP, Biblia și morala. Rădăcinile biblice ale acțiunii creștine, nr. 20).

Prima secțiune a textului dezvoltă interdicțiile referitoare la idolatrie, la fabricarea de imagini și invită la un monoteism strict (Ex 20,3-7 = Dt 5,7-11). A renunța la idoli înseamnă a consimți la cultul exclusiv al Domnului și a accepta o alianță definitivă cu el: Domnul este unicul mântuitor al poporului, singurul Dumnezeu adevărat.

Cele două porunci pozitive din Decalog se referă la sâmbătă și la respectarea părinților (Ex 20,8-12 și Dt 5,12-16). Ziua de sâmbătă poate să fie definită ca „sanctuarul lui Dumnezeu” în timp și în istorie; respectând sâmbăta, Israel manifestă că numai Domnul poate să dea sens istoriei oamenilor.

Ultima secțiune a textului din decaloguri se referă la mecanismul relației corecte cu aproapele (Ex 20,13-17 și Dt 5,17-21). Renunțarea la orice proiect de samavolnicie asupra aproapelui este condiția indispensabilă pentru construirea unei adevărate comunități, ca mărturie a posibilei victorii a iubirii fraterne asupra violenței.

b. Comentariu și implicațiile teologice

69. Decalogurile îi propun lui Israel drumul ascultării de legea revelată de Dumnezeu pe Sinai (sau Horeb). Proiectul divin face apel la răspunsul oamenilor, în cadrul alianței (Ex 24,7-8; Dt 5,2-3).

Legile care în Torah urmează după decaloguri le dezvoltă conținutul. Interdicția idolatriei este leitmotivul Deuteronomului, în timp ce apelul la o viață fraternă se tematizează în Legea Sfințeniei (Lev 17-26) și culminează în invitația la iubirea aproapelui, adică fie a celui care este membru al comunității lui Israel, fie a străinului rezident (Lev 19,18.34).

Decalogurile manifestă modul în care Dumnezeul creator se revelează și ca mântuitor în istorie și îl invită pe fiecare membru al comunității să intre, la rândul său, în această logică de mântuire, punând în practică o etică comunitară exigentă. Alianța cu Dumnezeul creator și mântuitor îi conduce pe credincioși „să trăiască în conformitate cu adevărul”.

Decalogurile furnizează o cheie interpretativă a ansamblului Torei și constituie la sfârșit un adevărat „catehism” pentru comunitatea lui Israel. Acest catehism le permite israeliților să afirme credința lor în singurul Dumnezeu adevărat, ținând piept provocărilor istoriei, și să se angajeze într-o viață comunitară fraternă, renunțând la strategiile de putere și de violență. Spus cu alte cuvinte, decalogurile conjugă atestarea unui adevăr referitor la Dumnezeu însuși (el este creatorul și mântuitorul) cu un adevăr referitor la modalitățile unei vieți drepte și corecte. Relația cu Dumnezeul lui Israel apare astfel inseparabilă de relația cu aproapele, care este locul prin excelență în care se exprimă adeziunea credincioșilor la adevărul revelat.

2.3. Cărțile istorice

70. Compendiul istoriei lui Israel care ocupă atâtea cărți din Biblie, în special așa-numitele cărți istorice (Iosue; Judecători; 1-2 Samuel; 1-2 Regi; 1-2 Cronici; Esdra; Nehemia; 1-2 Macabei), arată clar că nu este vorba despre o istoriografie în sensul modern, adică înțeleasă ca o cronică, cea mai obiectivă posibil, a evenimentelor din trecut. Orice tentativă de a interpreta istoria biblică într-o perspectivă modernă se expune pericolului de a citi textele în afara intenției lor și de a nu le percepe plinătatea de semnificație.

Prezentarea biblică a istoriei se dezvoltă armonios pe baza teologiei creației, așa cum este expusă în primele pagini ale Bibliei (vezi mai sus), deoarece este o mărturie a experienței lui Dumnezeu și deoarece reve lează că el acționează pentru mântuirea oamenilor și în istorie (Ios 24). Prin urmare, istoriografia biblică încearcă să arate că voința mântuitoare a lui Dumnezeu este pe deplin chibzuită, fiind total menită spre binele omenirii. În istoria biblică nu sunt relatate numai evenimente pozitive; dimpotrivă, este arătat cum, în viața umană contradictorie, Dumnezeu manifestă intenția sa constantă de a realiza mântuirea omenirii. În acest mod, istoria biblică (Jud 6,36; 2Sam 22,28) îl revelează ca „Mântuitorul”.

Evenimentele lui Dumnezeu cu oamenii atestate în relatarea biblică sunt prezentate deci ca o istorie de „alianțe”, începând de la aceea cu Noe pentru toată omenirea și continuând cu acelea care caracterizează istoria lui Israel. Alianța, pe care Dumnezeu o oferă poporului său în persoana lui Abraham și apoi încheiată solemn cu Israel pe Sinai, este încontinuu încălcată de popor în cursul istoriei sale, așa încât se datorează numai fidelității lui Dumnezeu faptul că ea este numită „veșnică”.

Prin urmare, programul teologic al istoriografiei biblice se prezintă în primul rând ca teo-logie în sensul literal al termenului, care vrea să-l arate pe Dumnezeu fidel în raportul său cu omul. Acest lucru este confirmat până la vestirea unei noi alianțe în Ier 31,31. Este alianța lui Dumnezeu, care conduce poporul său, prin istorie, la mântuire la el și cu el.

2.4. Cărțile profetice

71. Profeția biblică atestă în mod eminent revelarea lui Dumnezeu, deoarece cuvântul uman al profeților coincide în mod explicit cu însuși cuvântul lui Dumnezeu: „așa spune Domnul” este, de fapt, formula tipică a acestei literaturi. Și caracteristica esențială a acestei revelații este manifestarea sa în istoria umană, în evenimente inserate într-o cronologie credibilă, în cuvinte adresate unor personaje concrete, din partea unor oameni ale căror nume, origine și datare sunt adesea cunoscute. Planul veșnic al lui Dumnezeu de a stabili cu omenirea o alianță de iubire (cf. Dei Verbum, nr. 2) este făcut cunoscut profeților (Am 3,7) și, de către profeți, este proclamat lui Israel și națiunilor, așa încât tuturor să le fie manifestat adevărul autentic al lui Dumnezeu și al istoriei.

Din bogăția inepuizabilă a cuvântului profetic, semn al înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu, provin câteva trăsături importante care, în mod specific, colaborează la schițarea feței adevăratului Dumnezeu și la favorizarea adeziunii de credință.

a. Dumnezeul fidel

Profeții se succed în istorie, după promisiunea Domnului: „Voi ridica pentru ei din mijlocul fraților lor un profet ca tine. Voi pune cuvintele mele în gura lui și el le va spune tot ceea ce eu le poruncesc” (Dt 18,18). Carisma lui Moise (Dt 18,15) este transmisă, în succesiunea profetică, celor care, prin însăși apariția lor, devin martori ai fidelității lui Dumnezeu față de alianța sa (Is 38,18-19; 49,7), martori ai unei bunătăți care se extinde pentru mii de generații (Ex 34,7; Dt 5,10; 7,9; Ier 32,18). Dumnezeul care este origine a vieții umane, Tatăl din care provine viața, nu abandonează (Is 41,17; Os 11,8), nu uită creaturile sale (Is 44,21; 54,10; Ier 31,20): „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49,15).

Profeții, trimiși în mod neobosit de Domnul (Ier 7,13.25; 11,7; 25,3-4 etc.), sunt glasul autoritar care amintește prezența neîncetată a adevăratului Dumnezeu în zbuciumata istorie umană (Is 41,10; 43,5; Ier 30,11); ei proclamă: „Vei arăta fidelitate față de Iacob și bunătate față de Abraham, așa cum le-ai jurat părinților noștri în zilele de demult” (Mih 7,20).

De aceea, adevărul Domnului este comparabil cu acela al Stâncii (Is 26,4), pe deplin credibil (Dt 32,4); dacă respectăm cu statornicie cuvintele sale, vom putea să ne menținem tari (Is 7,9) fără teama de a ne pierde (Os 14,10).

b. Dumnezeul drept

72. Revelându-se, Dumnezeul fidel cere fidelitate, Dumnezeu sfânt cere ca acela care intră în alianța sa să fie sfânt după cum el este sfânt (Lev 19,2); Dumnezeul drept cere fiecăruia să parcurgă calea corectitudinii trasate de Lege (Dt 6,25). Profeții, în cursul istoriei, sunt mesagerii dreptății perfecte, aceea săvârșită de Dumnezeu (Is 30,18; 45,21; Ier 9,3; Sof 3,5) și aceea pe care el o solicită în oameni (Is 1,17; 5,7; 26,2; Ez 18,5-18; Am 5,24); ei nu numai că amintesc directivele Domnului, explicându-le sensul, ci denunță cu curaj orice deviere de la calea binelui, realizată de fiecare individ și de națiuni. În acest mod, cheamă la convertire, amenințând pedepsirea dreaptă pentru delictele comise, și vestesc catastrofa inevitabilă asupra celor care, în pervertirea lor, nu vor să asculte avertismentul divin (Is 30,12-14; Ier 6,19; 7,13-15).

Aici se manifestă adevărul cuvântului profetic, în opoziție cu mângâierea ușoară a profeților falși, care – neîngrijindu-se de exigențele morale necesare ale Legii – vestesc pacea atunci când, în schimb, amenință sabia judecății (Ier 6,14; 23,17; Ez 13,10), înșelând poporul cu promisiuni iluzorii (Is 9,14-15; Ier 27,14; 29,8-9; Am 9,10; Zah 10,2) și de aceea favorizând rămânerea fărădelegii.

Profeții care au fost înaintea mea și înaintea ta – îi spune Ieremia profetului (fals) Anania – din vechime au profețit la multe popoare și la regate mari despre război, despre nenorocire și despre ciumă (Ier 28,8); cuvântul autentic al Domnului afirmă, așadar, că răutatea lumii este revelată istoric de Dumnezeul drept tocmai prin suferința sancțiunii. Trecerea prin umilire și moarte este astfel explicată de profeți ca disciplina necesară care favorizează recunoașterea păcatului (Ier 2,19) și dispunerea umilă a penitentului la așteptarea iertării (Il 2,12-14).

c. Dumnezeul milostiv

73. O bună parte din literatura profetică asumă un ton amenințător, asemănător cu acela al lui Iona la Ninive (Iona 3,4), pentru că vestește nenorocirea „oricărei făpturi” (Ez 21,8-9), nu numai declarând destrămarea regatului lui Israel (Ier 5,31; Os 10,15; Am 8,2), ci evocând chiar sfârșitul lumii (Ier 4,23-26; 45,4; Ez 7,2-6; Dan 8,17). Această perspectivă catastrofică ar putea să ne facă să credem că Dumnezeu nu a fost fidel față de promisiunea sa: „Ah, Doamne Dumnezeule, tu ai amăgit poporul acesta și Ierusalimul, zicând: «Pacea este cu voi». Dar sabia ajungea până la sufletul lor” (Ier 4,10); „Unde sunt zelul și puterea ta? S-au restrâns oare freamătul tău și îndurarea ta față de mine?” (Is 63,15)

La acest plâns, devenit rugăciune a unui popor în exil, răspunde glasul profeților care proclamă mângâierea lui Israel (Is 40,1): ceea ce putea să fie considerat un eveniment final se schimbă, prin puterea Creatorului, în nouă origine (Ier 31,22; Ez 37,1 șu; Os 2,16-17);

ceea ce aparent a fost un faliment devine început al unei realități minunate, pentru că păcatul care a produs catastrofa este iertat definitiv de milostivirea Tatălui (Ier 31,34; Ez 16,63; Os 14,5; Mih 7,19).

Profeții sunt cei care declară cotitura radicală în istoria lui Israel (Ier 30,3.18; 31,23; Ez 16,53; Il 4,1; Am 9,14; Sof 3,20) și în însăși istoria lumii, pentru că vestesc ceruri noi și pământ nou (Is 65,17; 66,22; Ier 31,22). Evenimentul iertării divine, care este însoțit de o nemaiauzită bogăție de daruri spirituale (Ier 31,33-34; Ez 36,27; Os 2,21-22; Il 3,1-2) și care este făcut vizibil de extraordinara înflorire a poporului restabilit în forme instituționale perfecte (Is 54,1-3; 62,1-3; Ier 30,18-21; Os 14,5-9), așadar, evenimentul definitiv al istoriei, nu putea să fie prevăzut sau imaginat de mintea umană:

De acum – spune Domnul prin intermediul lui Isaia – te fac să auzi lucruri noi și ascunse, pe care nu le știai. Acum sunt create, nu de demult, și înainte de astăzi nu le-ai auzit, ca să nu spui: „Iată, știam de ele!” (Is 48,6-7)

Domnul, prin intermediul profeților, e cel care revelează proiectele sale, infinit superioare celor pe care creaturile pot să conceapă (Is 55,8-9); și Dumnezeu face cunoscută perfecțiunea adevărului său în manifestarea eficace a harului, ducând la împlinire sensul istoriei.

Acest cuvânt de promisiune este adevărat tocmai pentru că se împlinește (Dt 18,22; Is 14,24; 45,23; Ier 1,12; 28,9):

Căci așa cum ploaia și zăpada coboară din ceruri și nu se întorc acolo fără să ude pământul și să-l facă să rodească, să încolțească și să dea sămânță semănătorului și pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieșit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place și să aibă succesul pentru care l-am trimis (Is 55,10-11).

Evenimentul unic și epocal produce o alianță veșnică (Is 55,3; Ier 32,40; Ez 16,60). De aici provine lauda, ultim efect al mântuirii: „Doamne, tu ești Dumnezeul meu; pe tine vreau să te laud. Preamăresc numele tău, căci ai făcut lucruri minunate, plănuite de demult, neschimbătoare și adevărate” (Is 25,1).

Cei care cred în Cristos vor recunoaște că sunt fiii profeților și ai promisiunii (Fap 3,25), cărora le-a fost trimis cuvântul mângâietor al mântuirii (Fap 13,26): în evenimentul Paștelui Domnului, vor vedea, în adorare, manifestarea deplină a Dumnezeului fidel, drept și milostiv.

2.5. Psalmii

74. Rugăciunile din Psalmi presupun și manifestă acest adevăr esențial despre Dumnezeu și despre mântuire: Dumnezeu nu este un principiu absolut impersonal, ci o persoană care ascultă și răspunde. Fiecare israelit știe că poate să se adreseze lui în orice situație din viață: în bucurie și în durere. Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeu prezent (cf. Ex 3,14), care-l cunoaște pe cel care se roagă și nutrește față de el cel mai viu și binevoitor interes.

Printre diferitele caracteristici ale lui Dumnezeu atestate de Psalmi, amintim două: Dumnezeu se revelează (a) ca Dumnezeul puterii protectoare și (b) ca Dumnezeu dreptății care-l transformă pe păcătos într-un drept. Așadar, Dumnezeu este mereu cel care mântuiește ființele umane.

a. Dumnezeul atotputernic: Ps 46

Prezența și activitatea lui Dumnezeu se manifestă în mod emblematic în Ps 46 și sunt exprimate în fraza: „Domnul oștirilor este cu noi” (v. 8.12). La începutul, în centrul și la sfârșitul psalmului se subliniază prezența lui Dumnezeu, care este „pentru noi” și „cu noi” (v. 2.8.12). El cu forța sa domină natura (v. 2-7), apără Israelul și creează pacea (v. 8-12).

Puterea lui Dumnezeu domină natura: Dumnezeu este creator

În fața tulburărilor cosmice, poporul alianței rămâne liniștit:

Dumnezeu este pentru noi loc de refugiu și putere, ajutor ușor de găsit în timp de încercare. De aceea, nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul și ar cădea munții în mijlocul mării; chiar de-ar clocoti și ar spumega apele ei și munții s-ar zgudui la izbirea ei (v. 2-4).

Dumnezeu domină forțele haotice. Chiar dacă ele vor atenta la stabilitatea Sionului, cetatea sfântă „nu se clatină” (v. 6a), pentru că „Dumnezeu este în mijlocul ei” (v. 6a), și același „Dumnezeu îi vine în ajutor disde-dimineață” (v. 6b).

Puterea lui Dumnezeu apără poporul său și creează pacea: Dumnezeu este mântuitor

Declarația „Domnul oștirilor este cu noi” apare ca răspuns la strigătul neliniștit al poporului înconjurat de dușmani: „Ridică-te, vino în ajutorul nostru!” (Ps 44,27) Dumnezeu este numit „refugiu și putere” (Ps 46,2) și „turn de scăpare” (v. 8.12) pentru a indica puterea cu care îi ocrotește pe credincioșii săi adunați în Sion. Toți sunt invitați să-l recunoască: „Veniți și vedeți lucrările minunate ale Domnului!” (v. 9) Apoi, psalmul precizează care sunt aceste lucrări minunate: „El face să înceteze războaiele până la marginile pământului, frânge arcul și sfărâmă lancea, iar scuturile le arde în foc” (v. 10). Domnul însuși se adresează credincioșilor spunând: „Opriți-vă și recunoașteți că eu sunt Dumnezeu, eu mă înalț peste popoare, mă înalț peste tot pământul” (v. 11). Adversarii trebuie să înceteze să lupte, trebuie să-l recunoască pe Domnul și maiestatea sa universală care se află peste toate neamurile și peste tot pământul. Intervenția puternică a lui Dumnezeu în favoarea Sionului are o semnificație universală: el aduce pacea nu numai cetății lui Dumnezeu (cf. v. 5), ci tuturor națiunilor, întregului pământ (cf. v. 11).

b. Dumnezeul dreptății: Ps 51

75. În acest psalm, mărturisirea păcatelor se conjugă cu implorarea. Dinamismul fundamental – amintit în centrul primei și al celei de-a doua părți a psalmului – este dreptatea lui Dumnezeu: „Tu ești drept în sentințele tale și nepărtinitor în judecățile tale” (v. 6); „Mântuiește-mă de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele, și limba mea va preamări dreptatea ta” (v. 16; cf. v. 21). Dreptatea mântuitoare a lui Dumnezeu acționează în omul păcătos, nu numai ștergând păcatele sale și purificându-l, ci și justificându-l și transformându-l. Toată această acțiune a Dumnezeului drept provine din iubirea sa, care este fidelă și milostivă.

Dumnezeul dreptății îl iubește pe omul păcătos

Dumnezeu, împins de iubirea sa, îl justifică pe păcătos. Psalmul începe cu implorarea: „Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, și, după mulțimea îndurărilor tale, șterge fărădelegea mea!” (v. 3) Cel care se roagă invocă bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu.

Primul substantiv, „bunătate” (hesed), este unul dintre termenii fundamentali în teologia Psalmilor și a alianței (foarte frecvent în Vechiul Testament, în special în Psalmi): indică acea atitudine a lui Dumnezeu care implică bunătate, generozitate, fidelitate față de cel care se roagă. În Psalmi, această bunătate este adesea prezentată ca și cum ar fi o persoană: „Milostivirea și adevărul tău să mă întărească pururi” (Ps 40,12); Dumnezeu o trimite din cer (Ps 57,4; cf. 61,8; 85,11; 89,15), așa încât să-l însoțească pe credincios, să-l urmeze ca un prieten (Ps 23,6), să-l înconjoare (Ps 32,10) și să-l sature (Ps 90,14). Ea este mai importantă decât viața însăși: „Îndurarea ta prețuiește mai mult decât viața” (Ps 63,4; cf. Ps 42,9; 62,13). Bunătatea lui Dumnezeu nu va fi luată de la păcătos, în pofida păcatului său (cf. Ps 77,9), pentru că Dumnezeu îl iubește ca un tată. Această bunătate va inspira dreptatea lui Dumnezeu care îl va justifica pe păcătos.

Al doilea termen, „îndurare” (rehem) (cf. Ps 40,12; 69,17; și alții), se găsește frecvent în contexte penitențiale (cf. Ps 25,6; 79,8) și de obicei este folosit la plural (rahamim). El evocă „sânul” mamei, simbol arhetipic al unei iubiri instinctive și radicale. Dumnezeu este prezentat ca alipit de persoana umană și mai mult decât este mama față de copilul ei (cf. Is 49,15). De aceea, psalmistul spune: „Tu, Doamne, ești Dumnezeu îndurător și bun, încet la mânie și plin de dragoste și adevăr” (Ps 86,15).

În realitate, cei doi termeni, care într-un anumit sens descriu două modalități ale iubirii lui Dumnezeu (paternă și maternă), sunt uniți: „Amintește-ți, Doamne, de bunătatea și iubirea ta, pentru că ele sunt din veșnicie” (Ps 25,6; cf. 103,13). Dumnezeu îl iubește pe om – chiar dacă acesta este păcătos – așa cum o mamă își iubește copilul, cu o iubire care nu este rod al meritelor, ci este total gratuită, cu o iubire care constituie o esențială exigență a inimii. În același timp, îl iubește ca un tată, cu o iubire generoasă și fidelă. Cele două dimensiuni ale iubirii lui Dumnezeu, evocate la începutul Ps 51, sunt ca două coordonate ale dreptății sale care îl justifică pe păcătos. Dumnezeul care iubește și este îndurător (v. 3; cf. v. 20) este în același timp Dumnezeul care judecă (v. 6; cf. v. 16).

Dreptatea lui Dumnezeu justifică,

adică îl transformă pe păcătos în drept (v. 6.16)

76. Adresându-se păcătosului, Dumnezeu instaurează cu el un raport dinamic și profund, inspirat din dreptate. Acest proces se desfășoară în diferite etape: – Compasiunea sau mila iubitoare: „Ai milă de mine, Dumnezeule” (v. 3). Aici se folosește verbul „a fi binevoitor” (hanan) (cf. Ps 4,2; 6,3 și alții), care indică o „aplecare” grațioasă a suveranului spre supusul său. Cel care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a devenit abominabil în ochii săi cere să afle compasiunea sa. Ea îl va ridica din mizeria sa cea mai profundă, aceea a păcatului.

– Învățătura interioară: „Dar tu iubești adevărul în adâncul inimii, fă deci să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu” (v. 8). Dumnezeu acționează în conștiința păcătosului, întunecată de păcat, și pune în el lumina adevărului, care-l face să recunoască păcatele, și iradierea înțelepciunii sale, care deschide ochii la conduita dreaptă.

– Verdictul de har care acordă iertarea. Păcătosul, închis în împărăția păcatului, recunoaște: „Tu ești drept în sentințele tale” (v. 6). După invocațiile sale: „Șterge, spală, curăță” (v. 3-4, repetate în v. 9.11), apare o speranță puternică: „Întoarce-ți fața de la păcatele mele și șterge toate nelegiuirile mele” (v. 11). Eliberat de o prezență obsesivă a păcatului, el cere: „Fă să aud un cuvânt de bucurie și veselie” (v. 10; cf. Is 66,14).

– Noua creație. Păcătosul îi cere lui Dumnezeu o nouă creație: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule” (v. 12). După această cerere fundamentală, cel care se roagă imploră de trei ori să primească duhul: „un duh statornic”; prezența „duhului tău cel sfânt”; „un duh binevoitor” (v. 12.13.14). Cere o reînnoire interioară și permanentă, pentru care este decisivă prezența Duhului lui Dumnezeu, de la care provine „bucuria mântuirii” (v. 14).

– Impulsul la mărturie. Reînnoit de Dumnezeu, omul vrea să comunice propria experiență celor care au nevoie de ea: „voi învăța pe cei fărădelege căile tale” (v. 15). Mai ales vrea să-i învețe acea înțelepciune care i-a fost revărsată interior de Dumnezeu.

– Deschiderea la bucurie și la laudă. Penitentul reînnoit se simte pătruns de bucuria pe care vrea s-o exprime în laudă: „Limba va preamări dreptatea ta. Doamne, deschide-mi buzele și gura mea va vesti lauda ta” (v. 16-17; cf. Ps 35,28; 71,24).

– Paralelismul între „dreptatea ta” și „lauda ta”, în ultimele versete, permite să conchidem că Dumnezeu, în dreptatea sa, nu înfricoșează; dimpotrivă, chiar Dumnezeu – inspirat de iubirea sa paternă și maternă – este singura cauză care realizează justificarea păcătosului, adică noua sa creare și fericirea sa, eliberându-l de asuprirea păcatului.

2.6. Cântarea Cântărilor

77. Este surprinzător că a fost primită în Biblia ebraică (printre cele cinci suluri) Cântarea Cântărilor; de fapt, conținutul său este cu totul deosebit. Recunoscut ca text inspirat și integrat în canonul creștin, el a dat loc unei interpretări cristologice originale. Cântarea Cântărilor este un poem care celebrează iubirea nupțială ca plinătate a experienței umane, adică acea iubire care constă în căutarea reciprocă și în comuniunea personală dintre bărbat și femeie. Această căutare și comuniune are în sine un dinamism fascinant și infinit, care transfigurează două creaturi umane – un păstor și o femeie tânără – în rege și regină, într-o pereche regală.

Cântarea Cântărilor celebrează în mod poetic iubirea umană, iubire reală, în dimensiunea sa corporală și în același timp spirituală. Însă face asta într-o formă deschisă la o dimensiune mai misterioasă și mai teologică. Textul este caracterizat de „polisemie”: la semnificația fundamentală a iubirii umane se adaugă semnificații ulterioare, înrădăcinate însă în cea nupțială, care este – ca să spunem așa – simbolul oricărei alte forme de iubire.

Prima semnificație ulterioară se referă la iubirea lui Dumnezeu față de orice persoană umană. Poemul, întemeiat pe afirmația că „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său” (Gen 1,27), cântă iubirea pasionată a unui bărbat și a unei femei ca imagine a iubirii pasionate și personale a lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu față de orice creatură umană (cf. Înț 11,26) are în sine toate caracteristicile iubirii masculine (a logodnicului, a soțului și a tatălui) și în același timp ale iubirii feminine (a logodnicei, a soției și a mamei). Iubirea umană autentică este un simbol prin care Creatorul se revelează oamenilor ca Dumnezeu-Iubire (cf. 1In 4,7.8.16). Cu multe simboluri, cartea ne face să înțelegem că Dumnezeu este izvorul iubirii umane: o creează, o hrănește, o face să crească și îi dă forță pentru a-l căuta pe celălalt (pe cealaltă) și pentru a trăi cu el (ea) și, în sfârșit, cu familia sau comunitatea, în comuniune perfectă. De aceea, orice iubire umană (considerată în sine și nu numai ca o metaforă) conține o sămânță și un dinamism divin. Deci cunoscând și trăind iubirea poate fi descoperit și cunoscut Dumnezeu. În afară de asta, prin iubirea umană, bărbatul și femeia sunt ajunși de iubirea lui Dumnezeu însuși (cf. 1In 4,17). Și rămânând în iubire se intră în comuniune cu Dumnezeu (cf. 1In 4,12).

A doua semnificație ulterioară se referă la iubirea lui Dumnezeu față de poporul alianței (cf. Os 1-3; Ez 16 și 23; Is 5,1-7; 62,5; Ier 2-3). Ea are o nouă actualizare și ajunge la împlinirea sa în iubirea lui Cristos față de Biserică. Cristos se prezintă sau este prezentat ca soț în diferite contexte (Mc 2,19; In 3,29; 2Cor 11,2; Ef 5,25.29; Ap 19,7.9; 21,2.9) și Biserica este reprezentată ca logodnica (Ap 19,7.9) ce devine soție în împlinirea escatologică (Ap 21,9). Iubirea lui Cristos față de Biserică este așa de importantă și fundamentală pentru mântuirea oamenilor, încât Evanghelia după Ioan prezintă opera lui Isus la nunta din Cana ca început al semnelor sale (In 2,11), al întregii sale activități. Isus se revelează ca adevăratul mire (In 3,29) care procură în plinătate vinul bun pentru toți și revelează această iubire pe care el o va dărui „până la sfârșit” (In 13,1; cf. 10,11.15; 15,13; 17,23.26).

2.7. Cărțile sapiențiale

78. Și textele sapiențiale manifestă diferite caracteristici ale lui Dumnezeu Creatorul, îndeosebi cele ale lui Dumnezeu milostiv și de necercetat. De fapt, Creatorul este Dumnezeul milostiv care uită păcatele oamenilor în vederea convertirii lor. Pe de altă parte, el este misterios și de necercetat; astfel, ființele umane trebuie să recunoască propriile limite de creaturi, mergând pe calea fidelității fără a putea descoperi motivul a ceea ce el săvârșește în istorie. Subliniem aici câteva trăsături sapiențiale care ilustrează adevărul autentic al lui Dumnezeu: el vrea să-l conducă pe om la adeziunea de credință în Domnul și vrea să trezească în el „teama de Domnul”, adică un respect profund, conștient de distanța imensă care există între Creator și creaturile sale (Qoh 3,10-14).

2.7.1. Cartea Înțelepciunii și Ben Sirah: filantropia lui Dumnezeu

a. Cartea Înțelepciunii

79. Filantropia lui Dumnezeu, comunicată în Înț 11,15- 12,27, este exprimată mai ales prin amintirea așa-numitelor plăgi care i-au lovit pe egipteni, interpretând în mod inovator pedepsele lui Dumnezeu și pedagogia sa. Dumnezeul alianței, stăpân al creației (Înț 16,24-29; 19,6-21), intervenind în mod repetat în istoria mântuirii, se îngrijește de poporul său ca de orice „drept” (cf. Înț 3,1-4,19); el e cel care răsplătește și pedepsește (cf. Înț 4,20-5,23; 11,1-5), tratându-i pe toți cu îngăduință pentru a-i conduce la convertire (Înț 12,9-18; cf. Rom 2,3-4; 2Pt 3,9) și pentru a-l educa pe cel drept să judece cu clemență (Înț 12,19-22).

După ce a amintit că în timpul exodului Dumnezeu i-a pedepsit cu moderație pe dușmanii poporului său, autorul explică motivele acestui comportament. Deși recunoaște faptul că „nu era în imposibilitate pentru mâna ta atotputernică și care a creat lumea din materie fără formă” (Înț 11,17), adaugă: „Tu te înduri de toate, pentru că toate le poți, treci cu vederea peste păcatele oamenilor, spre convertire” (Înț 11,23; cf. Ps 103,8-12; 130,3-4; Ex 34,6-7). Moderația față de Egipt (Înț 11,15- 12,2) nu este semn de slăbiciune; în schimb, Dumnezeu a acționat astfel prin „compasiunea sa față de toți” și pentru că vrea să-i conducă pe oameni la convertire, așa încât, renunțând la răutate, să ajungă la credința în el: „De aceea, îi mustri câte puțin pe cei care cad și îi dojenești amintindu-le prin ce au păcătuit, pentru ca, abandonând răutatea, să creadă în tine, Doamne” (Înț 12,2). Atotputernicia lui Dumnezeu nu se manifestă în forța sa, ci, dimpotrivă, în milostivirea sa. Puterea lui Dumnezeu nu este izvor de judecată, ci de iertare (cf. Sir 18,7-12; Rom 2,4). Tocmai atotputernicia însăși a lui Dumnezeu e cea care motivează compasiunea sa. Milostivirea lui Dumnezeu se manifestă și în modul în care el pedepsește locuitorii țării (Înț 12,8): îi tratează cu bunăvoință, cu clemență (cf. 11,26), pentru că sunt oameni fragili (cf. Ps 78,39). Dacă Dumnezeu a folosit îngăduință în pedepsirea lor și i-a iertat, n-a fost datorită neputinței sau pentru că nu cunoștea delictele lor (Înț 12,11).

Autorul nu se oprește aici și ne oferă una dintre intuițiile cele mai frumoase din tot Vechiul Testament:

Tu iubești toate cele care sunt și nu disprețuiești nimic din ceea ce ai făcut; căci dacă ai fi urât ceva, l-ai fi format? […] Tu cruți toate, căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule al vieții! (Înț 11,24.26)

Dumnezeu nu poate să nu iubească ceea ce el însuși a format, pentru că duhul său incoruptibil este în toate lucrurile (cf. Înț 1,7; 12,1). Dumnezeu a creat fiecare lucru pentru a-l mântui, are compasiune de toți în vederea convertirii și nu vrea să distrugă nimic din ceea ce el a creat (Înț 11,26).

Iubirea lui Dumnezeu se manifestă și în moartea prematură a celui drept. El îl iubește pe cel drept datorită virtuților sale, datorită vieții sale neprihănite (Înț 4,9), și îl scoate din această lume pervertită, ca să nu se corupă: „Fiind plăcut lui Dumnezeu, a fost iubit și, pentru că trăia între păcătoși, a fost mutat” (Înț 4,10; cf. Gen 5,24; Sir 44,16; Evr 11,5).

Iubirea lui Dumnezeu față de creaturile sale nu este o iubire statică, ci dinamică, se revelează în acțiune. Faptul că rămân în existență creaturile și faptul că se păstrează ființa lor multiformă, activă, misterioasă, reprezintă dovada cea mai tangibilă a iubirii lui Dumnezeu în acțiune.

b. Cartea lui Ben Sirah

80. Și Ben Sirah are un viu simț al măreției lui Dumnezeu, ca atotputernicie și milostivire. El vorbește despre Dumnezeu cu entuziasm emoționat și cu uimire. Dumnezeu este atotputernic și, în providența sa, îi acordă cărturarului înțelepciunea (Sir 37,21; 39,6) și succesul care rezultă (Sir 10,5) și îi dăruiește și săracului bogăția (Sir 11,12-13.21); de la el vine și decretul morții pentru fiecare (Sir 41,4). Alături de măreția lui Dumnezeu, iese în evidență milostivirea sa: „Nimănui nu i-a permis să facă cunoscute faptele sale; și cine va examina mărețiile sale?” (Sir 18,4) Din cauza fragilității creaturii, făcută din carne și din sânge, din pământ și din cenușă, Dumnezeu a fost îngăduitor cu omul, revărsând asupra „oricărei făpturi” (Sir 18,13; cf. Înț 11,21-12,18; Ps 145,9) milostivirea sa (Sir 18,10). Această indulgență a lui Dumnezeu nu trebuie să folosească la deresponsabilizarea omului, ci este mai degrabă o invitație la convertire: „Întoarce-te la Domnul și părăsește păcatele, roagă-te în fața lui și micșorează piedicile! Revino la Cel Preaînalt și întoarce-te de la nedreptate” (Sir 17,25-26).

2.7.2. Cartea lui Iob și Cartea lui Qohelet: necercetarea lui Dumnezeu

a. Cartea lui Iob

81. Cartea lui Iob – încadrată de un prolog dublu (1,1-2,13) și un epilog dublu (42,7-17) – este un lung dialog, prin care de la un Dumnezeu „cunoscut” se ajunge la revelarea unui Dumnezeu imprevizibil și misterios.

Iob a dorit cu ardoare prezența Domnului (9,32-35; 13,22-24; 16,19-22; 23,3-5; 30,30), ba chiar a pretins un răspuns (31,35), pentru că voia să discute cauza sa direct cu el. Însă era o greșeală confruntarea cu Dumnezeu, tratându-l pe un plan de egalitate. Contestând modul de a acționa al lui Dumnezeu, cerându-i cont de criteriile sale, Iob, într-un fel, se face egal cu Creatorul său. Este imposibil pentru el să ajungă la înălțimile infinite ale Celui Atotputernic, a cărui perfecțiune este inaccesibilă spiritului uman (Iob 11,7). Pentru a exprima în mod elocvent și poetic transcendența divină care depășește orice înțelegere umană, sunt prezentate cerurile, iadul, pământul și marea ca simboluri ale înălțimii, adâncimii, lungimii și lărgimii cosmice, depășite de imensitatea divină (Iob 11,8-9). Profunzimea misterului divin îl lasă pe om ignorant și neputincios (cf. Am 9,1-4; Ier 23,24; Dt 30,11-14; Ef 3,18-21). De fapt, ființelor umane le este dat să atingă cu mâna limitele măreției umane; deja profeții îi stigmatizau pe cei „înțelepți în ochii lor și cei care sunt pricepuți înaintea lor” (Is 5,21; cf. Is 10,13; 19,12; 29,14; Ier 8,8-9; 9,22-23; Ez 28).

Deși Dumnezeu nu răspunde la niciuna dintre întrebările lui Iob, la sfârșit el face un discurs foarte frumos în capitolele 38-41 ale cărții. Într-o teofanie grandioasă în formă de furtună, el ia cuvântul în sfârșit, nu pentru a răspunde celor care au vorbit, ci pentru a-l supune pe Iob la un soi de interogatoriu, pentru a-l îndrepta spre misterul persoanei sale. În discursul său se succed numeroase și rapide întrebări, însoțite uneori de descrieri ample. Dumnezeu îl face pe Iob să înțeleagă ignoranța sa, limitele sale de creatură, în timp ce înțelepciunea Creatorului nu are margini (cf. Iob 28). La baza tuturor întrebărilor Domnului se află o afirmație clară: Dumnezeu este prezent în creația sa, care în varietatea sa infinită rămâne un mister pentru om. Criteriile umane de judecată nu sunt adecvate pentru a înfrunta misterele creației.

Iob l-a cunoscut pe Dumnezeu „după auzul urechii” (42,5), conform modulului tradițional al unei teologii bazate pe principiul rigid al retribuirii. După discursul lung al lui Dumnezeu, el în sfârșit îl cunoaște pe Dumnezeu în mod mai adecvat. La sfârșitul luptei sale, mărturisește:

Recunosc că tu poți toate și că niciun plan nu poate fi imposibil pentru tine. Cine este cel care ar putea să tăinuiască planul fără să știe? Da, ți-am făcut cunoscut, dar nu am priceput. Erau fapte prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoșteam (42,2-3).

Iob a găsit locul său și a putut să descopere măreția lui Dumnezeu și inaccesibilitatea atotputerniciei sale. Întâlnirea sa cu Dumnezeu i-a revelat vanitatea pretenției sale de a-i intenta un proces lui Dumnezeu. El rămâne un om suferind, dar fără pretenții. La sfârșit se regăsește pe sine însuși; se regăsește ca praf și, astfel, devine mai adevărat și mai uman (42,6).

Iob înțelege că omul nu poate cunoaște planurile lui Dumnezeu, dar la sfârșit înțelege că ochii săi l-au văzut pe Dumnezeu însuși prin ceea ce el realizează în lume (Iob 42,5). Privind Universul și omenirea cu ochii lui Dumnezeu, poate să mărturisească greșeala perspectivei sale, faptul că a mers prea departe; de aceea, spune: „Mă căiesc” (Iob 42,6a). Pentru Iob, înțelepciunea constă acum în a mărturisi că Dumnezeu poate să fie recunoscut ca drept fără a fi total înțeles; și omul se poate angaja în fidelitate față de el, fără a ști „da la început la sfârșit” (Qoh 3,11) sensul a ceea ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu rămâne un mister insondabil pentru ființele umane.

b. Cartea lui Qohelet

82. Autorul acestei cărți dezvoltă ulterior motivul necercetării acțiunii lui Dumnezeu. Asumându-și punctul de vedere al înțelepților (Qoh 8,16-17), el pornește în căutarea sensului vieții atât cât este dat să se vadă în realitățile lumii, pe pământ și sub Soare. Înțeleptul vrea să înțeleagă semnificația ocupațiilor agitate ale oamenilor pe pământ (8,16) și constată: „Am văzut că toată lucrarea este a lui Dumnezeu și că omul nu poate să afle lucrarea care se face sub Soare… Chiar dacă cel înțelept ar spune că știe, tot nu poate să găsească” (8,17; cf. Iob 42,3). Niciun om nu va putea vreodată să modifice ceea ce Dumnezeu săvârșește la timpul său (cf. Qoh 1,15; 3,1-8.14; 6,10; 7,13). Dumnezeu l-a împiedicat pe om să cunoască propria lucrare (Qoh 7,13-14; cf. Iob 9,2-4). Qohelet reia această temă în 11,5, unde lucrarea lui Dumnezeu este descrisă ca incomprehensibilă și comparată cu misterul gestației în sânul matern. Omul nu cunoaște sensul vieții, însă în voința lui Dumnezeu toate lucrurile create au propriul loc și propriul timp (Qoh 3,11). Secretul lucrării lui Dumnezeu este inaccesibil, insondabil și incomprehensibil pentru omul care caută sensul pe baza propriei experiențe. Fie lucrarea lui Dumnezeu, fie Dumnezeu însuși, Creatorul, rămân un mister de necercetat pentru ființele umane.

Concluzie

83. Mărturia înțelepciunii biblice manifestă tuturor adevărul autentic al lui Dumnezeu care este milostiv; în același timp, el se prezintă ca un mister insondabil pentru ființele umane. Filantropia lui Dumnezeu îl conduce pe om la convertire și la credință, în timp ce necercetarea lui Dumnezeu îl face să recunoască măreția Creatorului și propriul caracter limitat și îl conduce să aibă „teama de Domnul” și să-i respecte poruncile.

Notăm că apropierile de adevărul despre Dumnezeu sunt foarte diferite în Cartea Înțelepciunii și în Ben Sirah, pe de o parte, și în Iob și în Qohelet, pe de altă parte. Conform primelor două cărți, la adevăr se poate ajunge cu rațiunea și/sau prin cunoașterea Torei, în timp ce Cartea lui Iob și cea a lui Qohelet insistă asupra incapacității umane de a înțelege misterul lui Dumnezeu și al activității sale: rămâne numai încrederea pe care credincioșii o au în Dumnezeu însuși, deși nu înțeleg logica evenimentelor și a lumii.

Noul Testament schimbă orizontul reflecției și arată că adevărul merge dincolo de înțelegerea pe care o are înțelepciunea lui Israel și se manifestă în mod deplin și definitiv în persoana lui Cristos.

3. Mărturia scrierilor alese din Noul Testament

84. În Noul Testament putem distinge, pe baza genului lor literar specific, Evangheliile de scrisorile apostolilor și de cartea Apocalipsului. Această subîmpărțire comandă și prezentarea noastră cu privire la adevărul atestat în aceste cărți.

3.1. Evangheliile

Printre cărțile Bibliei creștine, un loc proeminent revine Evangheliilor, ca mărturie scrisă a revelației divine în punctul său culminant; de fapt, în ele găsim automanifestarea lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul său, care, devenit om, a trăit, a suferit și a murit și a ridicat natura noastră umană la gloria divină prin învierea sa. Constituția dogmatică Dei Verbum afirmă: „Profunzimea adevărului dezvăluit prin revelație, atât despre Dumnezeu, cât și despre mântuirea omului, ne strălucește în Cristos” (nr. 2). De aici constituția trage consecința „că, între toate Scripturile, chiar și ale Noului Testament, Evangheliile dețin pe bună dreptate locul de frunte, deoarece constituie principala mărturie despre viața și învățătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru” (nr. 18). Același text conciliar afirmă și originea apostolică a celor patru Evanghelii (ibid.): apostolii, ca „martori oculari și slujitori ai cuvântului” (Lc 1,2), și discipolii lor leagă, prin mărturia scrisă a Evangheliilor, Biserica de Cristos însuși.

În afară de asta, Dei Verbum afirmă caracterul istoric al Evangheliilor: ele „transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică” (nr. 19). Apoi, descrie procesul care a condus la redactarea celor patru Evanghelii: acestea nu trebuie reduse la creații simbolice, mitice, poetice ale unor autori anonimi, ci sunt o narațiune credibilă a evenimentelor din viața și din activitatea lui Isus. Ar fi greșit să se pretindă o echivalență precisă între fiecare element al textului și amănuntele evenimentelor, pentru că acest lucru nu corespunde naturii și intenției Evangheliilor. Diferiții factori care modifică relatările și creează diferențe între ele nu împiedică o prezentare credibilă a evenimentelor. Trebuie considerată improprie și teza care teoretizează discontinuitatea dintre Isus și tradițiile care îl atestă, sau lipsa de interes sau incapacitatea de a-l prezenta în mod adecvat. Așadar, Evangheliile stabilesc o legătură adevărată cu adevăratul Isus.

3.2. Evangheliile sinoptice

85. Vom examina acum, mai întâi în Evangheliile sinoptice și apoi în Evanghelia după Ioan, ce adevăr revelează Cristos despre Dumnezeu și despre mântuirea umană. Desigur, este imposibil să i se dea un cadru complet; de aceea, trebuie să ne mulțumim cu câteva aluzii.

a. Adevărul despre Dumnezeu

Isus spune în Mt 11,27 (Lc 10,22): „Toate mi-au fost date de Tatăl meu și nimeni nu-l cunoaște pe Fiul, decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni, decât numai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze”. Isus afirmă un raport exclusiv de cunoaștere reciprocă între el și Dumnezeu, Dumnezeu îl cunoaște pe Isus ca pe propriul său Fiu (Mt 3,17; 17,5; Lc 3,22; 9,35) și Isus îl cunoaște pe Dumnezeu ca pe propriul său Tată, cu care întreține o relație absolut unică. Această cunoaștere a Tatălui este baza capacității singulare a lui Isus de a-l revela pe Dumnezeu, de a-i face cunoscută adevărata față. Și revelarea lui Dumnezeu ca Tată implică mereu revelarea de sine însuși a lui Isus ca Fiu. Din această capacitate singulară a lui Isus derivă datoria principală a misiunii sale, revelarea lui Dumnezeu. Nu numai cuvintele, ci și faptele și tot drumul lui Isus îl revelează pe Dumnezeu și cer o continuă și vigilentă atenție față de această revelație.

Isus îl revelează pe Dumnezeu ca Tată al ascultătorilor săi în mod deosebit de explicit în Evanghelia după Matei. Acest lucru se verifică în special în predica de pe munte (Mt 5-7). Acolo Isus le face cunoscut ascultătorilor săi că Tatăl lor știe de ce au ei nevoie mai înainte de a-i cere (6,8) și îi învață să se adreseze lui Dumnezeu numindu-l „Tatăl nostru care ești în ceruri” (6,9). Îi instruiește cu privire la grija sa atentă, care face superflue preocupările umane (6,25-34). Tatăl care este binefăcător față de cei buni și față de cei răi (5,45) constituie modelul pentru acțiunea lor: „Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit” (5,48). Numai „acela care împlinește voința Tatălui meu, care este în ceruri” (7,21) – spune Isus -, se află pe drumul corect și scapă de nenorocirea finală (cf. 7,24-27). Auditorii lui Isus sunt „lumina lumii” (5,14) și au misiunea de a-l face cunoscut, prin faptele lor bune, pe Tatăl, așa încât oamenii „să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (5,16). Revelându-l pe Tatăl, Isus conferă și misiunea de a-l face cunoscut pe Tatăl.

În Evanghelia după Luca, Isus, revelându-l pe Tatăl, îi scoate în evidență mai ales milostivirea față de păcătoși. Exprimă în mod minunat această calitate a lui Dumnezeu în parabola tatălui care are doi fii și îl primește cu compasiune și bucurie pe cel pierdut și, pe de altă parte, încearcă să-l convingă pe cel care a rămas acasă (Lc 15,11-32). Cu această parabolă, Isus explică și justifică atitudinea sa față de păcătoși (cf. Lc 15,1-10). La încheierea episodului cu vameșul Zaheu, el afirmă: „Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (19,10). Astfel, prezintă nucleul misiunii sale și manifestă voința și acțiunea lui Dumnezeu Tatăl.

Semnificativ și programatic este modul în care Marcu descrie începutul activității publice a lui Isus:

După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu și spunând: „S-a împlinit timpul și împărăția lui Dumnezeu este aproape! Convertiți-vă și credeți în evanghelie!” (1,14-15)

Conținutul vestirii lui Isus este „evanghelia lui Dumnezeu”, vestea cea bună care vorbește despre Dumnezeu și provine de la Dumnezeu. Isus vine ca revelator al lui Dumnezeu și revelația sa este veste bună. Proclamă că împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Realitatea „împărăției lui Dumnezeu” este în centrul predicii lui Isus în Evangheliile sinoptice. Revelează și subliniază suveranitatea regală a lui Dumnezeu, grija sa de păstor pentru oameni, intervenția sa activă și puternică în istoria umană. Prin toată activitatea sa, Isus arată și explică acest adevăr despre Dumnezeu.

b. Adevărul despre mântuirea umană

86. Ființa umană este creatură a lui Dumnezeu, pentru care Isus, Fiul lui Dumnezeu, constituie un model mereu valabil de recunoștință, ascultare și deschidere față de Dumnezeu Tatăl, care este izvorul oricărei mântuiri.

Vindecarea bolnavilor și eliberarea celor îndrăciți reprezintă o parte esențială a activității lui Isus. Matei pune același sumar la începutul (4,23) și la sfârșitul (9,35) marelui început al activității lui Isus (5,1-9,34), care, în a doua parte, expune o serie de intervenții minunate ale sale (8,1-9,34). În acest sumar sunt menționate două opere ale lui Isus: vestirea evangheliei împărăției și vindecarea de „orice boală și orice suferință în popor” (4,23). În această activitate se manifestă fie suferința și nevoia oamenilor, fie capacitatea generoasă și puternică a lui Isus de a depăși această mizerie. Vestitorul împărăției lui Dumnezeu aduce în manieră eficace sănătatea trupului și manifestă compasiunea lui Dumnezeu față de creatura sa suferindă și voința sa de a o mântui. Această activitate a lui Isus este primită cu entuziasm; Matei spune: „Erau aduși la el toți cei care sufereau de diferite boli și chinuri: posedați, lunatici și paralizați, iar el îi vindeca” (4,24). Nu în puține relatări se scoate în evidență că Isus nu impune vindecarea, ci presupune credința celor care vin la el (cf. Mt 8,10; 9,22.28; 15,28). Darea de seamă a vizitei sale la Nazaret se încheie cu observația: „Și nu a făcut acolo multe minuni, din cauza necredinței lor” (Mt 13,58).

Vindecările sunt reale și au o mare semnificație, dar nu constituie scopul activității lui Isus. Deja înainte de nașterea sa, îngerul îi explică lui Iosif semnificația numelui lui Isus: „Îi vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (Mt 1,21). Cea mai mare mizerie a ființelor umane nu sunt bolile, ci păcatele, adică raportul cu Dumnezeu și cu aproapele, care a fost alterat și rupt. Oamenii sunt incapabili să iasă din această condiție mizerabilă, au nevoie de un mântuitor puternic care să-i reconcilieze cu Dumnezeu. Numele „Isus” înseamnă „Domnul mântuiește”; în persoana Fiului său Isus, Dumnezeu l-a trimis pe Mântuitorul lui Israel și al întregii omeniri. Isus se apropie de păcătoși nu ca judecător, ci ca medic plin de milostivire, pentru a-i vindeca, și îi cheamă la convertire (Mt 9,12-13). El „își dă viața ca răscumpărare pentru cei mulți” (Mt 20,28; Mc 10,45). Sângele său este „sângele alianței, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Mt 26,28). Jertfa vieții sale ratifică noua și definitiva alianță a lui Dumnezeu cu Israel și cu omenirea, reconcilierea lui Dumnezeu cu oamenii. Aceasta este un dar gratuit al lui Dumnezeu. Depinde de decizia liberă a oamenilor să accepte invitația și să fie mântuiți sau să o refuze și să fie pierduți (cf. Mt 22,1-13; 25,1-13.14-30).

Evanghelia după sfântul Luca descrie în mod incisiv care este mântuirea pe care Dumnezeu o dăruiește prin Fiul său. La nașterea lui Isus, un înger al Domnului proclamă: „Vă vestesc o mare bucurie […]: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (2,10-11). Apoi, evanghelistul descrie toată activitatea și drumul lui Isus până la răstignirea sa. După ea urmează multipla batjocorire a Mântuitorului Cristos, care nu este în stare să se salveze pe sine însuși (23,35-39). La sfârșit însă, unul dintre răufăcătorii care au fost răstigniți cu el (23,33) se căiește de acțiunile sale rele și exprimă credința sa în Isus și în împărăția vestită de el (23,40-42). Și Isus îi răspunde: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis” (23,43). Isus îi promite răufăcătorului căit mântuirea deplină, adică nemijlocita comuniune cu Dumnezeu, care include iertarea păcatelor și depășirea morții. Aparițiile lui Isus înviat (24,1-53) scot în evidență și confirmă că Cristos a intrat în gloria sa (cf. 24,26) și că de fapt el este Mântuitorul, capabil să dea mântuirea promisă răufăcătorului răstignit.

Subliniem încă o dată caracterul universal al mântuirii revelate și realizate de Isus. Misiunea sa este îndreptată mai întâi spre poporul lui Israel (Mt 15,24; cf. 10,6), dar este destinată tuturor popoarelor. Evanghelia sa este vestită în toată lumea (Mt 24,14; 26,13; cf. Mc 14,9) și discipolii săi sunt trimiși la toate popoarele (Mt 28,19; cf. Lc 24,47). Dumnezeu l-a trimis pe Isus ca Mântuitor al întregii omeniri.

3.3. Evanghelia după sfântul Ioan

87. În această Evanghelie găsim o conexiune foarte strânsă între adevărul despre Dumnezeu și adevărul despre mântuirea oamenilor. Isus spune în In 3,16: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Dumnezeu îl trimite pe Fiul său pentru a-i mântui pe oameni, dar tocmai cu această trimitere el se face cunoscut pe sine însuși, revelând raportul său cu Fiul și iubirea sa față de lume. Pentru ființele umane se determină astfel o corelație intrinsecă între cunoașterea lui Dumnezeu și mântuirea lor. De fapt, Isus spune despre viața veșnică în care constă mântuirea deplină: „Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos” (17,3). Mediatorul este Isus, Cuvânt al lui Dumnezeu și Fiu al lui Dumnezeu făcut trup (1,14). El îl revelează pe Tatăl (1,18) și aduce mântuirea oamenilor; sau, mai bine zis, revelându-l pe Tatăl, revelează mântuirea. Să luăm în considerare acum rolul lui Isus sub trei aspecte: raportul Fiului cu Tatăl; raportul Fiului și Mântuitorului cu oamenii; accesul oamenilor la mântuire.

a. Raportul Fiului cu Tatăl

88. Trăsătura fundamentală și mai caracteristică a raportului dintre Fiul și Tatăl este unitatea lor perfectă; Isus spune: „Eu și Tatăl una suntem” (10,30), și: „Tatăl este în mine și eu în Tatăl” (10,38; cf. 17,21.23). Această unire se exprimă ca intimă cunoaștere reciprocă și ca iubire sublimă: „Așa cum mă cunoaște Tatăl, și eu îl cunosc pe Tatăl”, afirmă Isus (10,15); Tatăl îl iubește pe Fiul (3,35; 5,20; 10,17; 15,9; 17,23.24.26) și Fiul îl iubește pe Tatăl (14,31).

Trebuie să notăm imediat că unirea, cunoașterea și iubirea care caracterizează raportul dintre Tatăl și Fiul sunt fundamentul și modelul pentru raportul dintre Fiul și oameni. Isus se roagă și îi cere Tatălui: „Ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (17,21; cf. 17,22-23). Prezentându-se pe sine însuși ca bunul păstor, Isus spune: „Eu le cunosc pe ale mele și ale mele mă cunosc pe mine așa cum mă cunoaște Tatăl și eu îl cunosc pe Tatăl” (10,14-15). Și pentru iubire el afirmă aceeași conexiune și comunicare: „Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămâneți în iubirea mea. […] Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu” (15,9.12; cf. 13,34). Iubirea Fiului provine de la iubirea Tatălui, iar iubirea discipolilor trebuie să fie înrădăcinată în iubirea pe care ei au primit-o de la Fiul și trebuie să-i oglindească intensitatea și calitatea. Originea a toate este mereu Tatăl. Ceea ce Fiul comunică vine de la Tatăl și îl face cunoscut pe Tatăl; nu este numai dar de la Tatăl, ci este și adevăr despre Tatăl, care devine model pentru acțiunea oamenilor.

Unirea perfectă dintre Tatăl și Fiul nu înseamnă identitate de rol. Fiul este cel care primește totul de la Tatăl; Isus afirmă că primește îndeosebi de la Tatăl viața, faptele și cuvintele. Spune: „Căci, după cum Tatăl are viața în sine, tot așa i-a dat și Fiului să aibă viața în sine” (5,26; cf. 6,57). Fiul depinde de Tatăl și pentru fapte: „Fiul nu poate face nimic de la sine, dacă nu-l vede pe Tatăl făcând” (5,19). Și de mai multe ori Isus spune că învățătura sa și cuvintele sale vin de la Tatăl: „Cel care m-a trimis este adevărat, iar eu spun lumii ceea ce am auzit de la el. […] Vorbesc ceea ce m-a învățat Tatăl” (8,26.28; cf. 7,16). Isus încheie toată activitatea sa publică prin această declarație:

Pentru că nu am vorbit de la mine însumi, ci acela care m-a trimis, Tatăl, mi-a dat poruncă ce să vorbesc și ce să spun. Și știu că porunca lui este viață veșnică. Așadar, ceea ce spun eu, așa spun cum mi le-a spus Tatăl (12,49-50).

Orientarea mântuitoare a acestei dependențe multiple a Fiului de Tatăl este evidentă. În virtutea vieții pe care o are în sine însuși, Fiul, după voința Tatălui, îi învie pe cei morți în ziua din urmă (6,39-40). Cuvintele pe care le-a auzit de la Tatăl sunt învățătura pe care Isus o comunică oamenilor (cf. 7,16; 17,8.14). Faptele pe care el le învață de la Tatăl sunt semnele care constituie nucleul activității sale și care, scrise și transmise în evanghelie, sunt baza pentru credința generațiilor viitoare (20,30-31). Astfel, apare clar că nu putem să ne ocupăm de raportul dintre Tatăl și Fiul fără a lua în considerare semnificația acestui raport pentru mântuirea omului; apare clar că raportul dintre Tatăl și Fiul are o calitate mântuitoare intrinsecă.

După cele văzute până acum, nu este posibil să se separe Tatăl de Fiul, nici raportul lor intim reciproc de opera mântuitoare a Fiului. În Evanghelia după Ioan, Isus nu vorbește despre Tatăl făcând abstracție de Fiul și, pe de altă parte, nu vorbește despre mântuirea umană făcând abstracție de raportul intim al Tatălui și al Fiului. Spune: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (14,9; cf. 12,45) și: „Pentru că aceasta este voința Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul și crede în el să aibă viața veșnică” (6,40). Adevărul despre Dumnezeu și adevărul despre mântuirea umană sunt inseparabil legate între ele.

b. Raportul Fiului și Mântuitorului cu oamenii

89. Pa baza a ceea ce am constatat, în Evanghelia după Ioan am găsit precizări ulterioare despre opera mântuitoare a Fiului și, prin urmare, despre mântuirea umană. Ioan Botezătorul îl prezintă pe Isus în prima sa manifestare publică prin aceste cuvinte: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (1,29; cf. 1,36; Mt 1,21) Samaritenii înțeleg că „acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (4,42). Fundamental pentru opera mântuitoare a lui Isus este faptul de a fi înălțat pe cruce. În afirmația sublimă „Eu sunt”, Isus revelează în mod eminent perspectiva mântuitoare, în diferitele sale aspecte.

Deja în colocviul său cu Nicodim, el afirmă: „Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viața veșnică” (3,14-15). Într-un alt text spune: „Când îl veți fi înălțat pe Fiul Omului, atunci veți înțelege că eu sunt” (8,28); adică oamenii vor înțelege adevărata sa identitate ca prezență a lui Dumnezeu. Isus spune și cu privire la el însuși înălțat pe cruce: „Îi voi atrage pe toți la mine” (12,32). El va fi „bobul de grâu, care cade în pământ” și care murind „aduce mult rod” (12,24). Înălțarea sa este în același timp glorificarea sa (cf. 12,23.28; 17,1.5), adică revelarea deplină fie a iubirii sale față de Tatăl care se exprimă în ascultarea față de trimiterea și față de voința Tatălui (14,31; cf. 4,34), fie a iubirii nemărginite pe care Tatăl o demonstrează, trimițându-l și dându-l pe Fiul său pentru a mântui lumea (3,16). Acceptând ora care a fost determinată de Tatăl, Isus duce iubirea sa față de ai săi până la punctul extrem, „până la sfârșit” (13,1). Și ultimul său cuvânt, care precede moartea sa pe cruce, este acesta: „S-a împlinit!” (19,30) Murind pe cruce, Isus a dus la împlinire opera pe care Tatăl i-a încredințat-o pentru mântuirea oamenilor; a revelat, nu numai în cuvinte, ci și în fapte, iubirea sa și iubirea Tatălui față de oameni.

Fiind trimis de Tatăl și primind totul de la Tatăl, Isus revelează semnificația mântuitoare a persoanei sale în special în cuvintele care încep cu „Eu sunt”. Cu această expresie – care trebuie înțeleasă în lumina revelării lui Dumnezeu lui Moise: „Eu sunt cel care sunt!” (Ex 3,14) -, Isus exprimă că în persoana sa Dumnezeu Tatăl este prezent și în același timp concretizează efectul mântuitor al acestei prezențe. Isus folosește locuțiunea „Eu sunt”, fără niciun complement, de trei ori: când merge pe apă (6,20), cu privire la el însuși înălțat pe cruce (8,28) și în aserțiunea solemnă: „Adevăr, adevăr vă spun: mai înainte de a fi fost Abraham, eu sunt” (8,58), afirmând mereu prezența sa mântuitoare întemeiată pe unirea sa perfectă cu Tatăl. În schimb, de alte șapte ori expresia „Eu sunt” este precizată de un complement care introduce realități fundamentale ale vieții umane. Putem doar aminti pe scurt semnificația acestor cuvinte.

În prima, Isus afirmă: „Eu sunt pâinea vieții” (6,35. 48.51). Adăugăm imediat că termenul „viață” apare în mod explicit încă în alte două declarații (11,25; 14,6) și este prezent implicit în toate. Viața pământească este bunul fundamental, baza pentru toate celelalte bunuri. Isus revelează că viața veșnică, ce constă în unirea cea mai vie și completă cu Dumnezeu (cf. 17,3), este bunul cel mai înalt, este mântuirea perfectă. Cuvântul lui Isus despre pâine conține trei afirmații duble: 1. Pâinea vă menține în viața pământească. De la mine primiți viața veșnică. 2. Depindeți de pâine (mâncare) pentru a putea trăi; fără pâine, viața se termină. Depindeți de mine pentru a dobândi viața veșnică; nu puteți să vă dați voi înșivă această viață. 3. Pentru a putea trăi trebuie să mâncați pâinea; cine nu mănâncă moare. Pentru a avea viața veșnică trebuie să credeți în mine; cine nu crede piere.

Celelalte cuvinte cu care Isus definește natura persoanei sale sunt structurate în mod asemănător cu aceea tocmai descrisă și coincid cât privește semnificația lor mântuitoare. Ele sunt adesea legate cu unul dintre semnele sale și/sau se află în cadrul unei instruiri mai ample a lui; contextul clarifică semnificația sa.

Cuvântul următor este: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieții” (8,12; cf. 9,5; 12,35). Este extrem de periculos a merge în întuneric, fără a avea lumina. Isus cunoaște adevărata țintă (cf. 8,14), Tatăl; el urmărește drumul corect și îl arată discipolilor. Cu următorul cuvânt: „Eu sunt poarta” (10,7.9), Isus spune că el dă accesul spre oi (10,7): păstorii adevărați și autentici ai poporului lui Dumnezeu sunt numai persoanele pe care Isus le-a însărcinat și care vin în numele său (cf. 21,15-17). Și Isus este și poarta pentru oi: numai prin intermediul lui, credincioșii găsesc o hrană bună și îmbelșugată pentru a avea viața în plinătate (10,10). De același domeniu parabolic aparține celălalt cuvânt al lui Isus: „Eu sunt păstorul cel bun” (10,11.14); el scoate în evidență grija atentă a lui Isus față de ai săi, care merge până la dăruirea propriei vieți, și este caracterizată de o familiaritate reciprocă (10,14-18).

Cuvântul „Eu sunt învierea și viața” (11,25) exprimă rolul lui Isus pentru depășirea morții. În cuvântul următor, Isus spune: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (14,6). El indică sintetic rolul lui Isus pentru accesul la Dumnezeu Tatăl, care este singurul izvor de mântuire și de viață; exprimă rolul său pentru a ajunge la Tatăl, pentru a-l cunoaște pe Tatăl, pentru a participa la viața Tatălui.

Ultimul cuvânt: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (15,5; cf. 15,1) rezumă, într-un anumit fel, raportul dintre Isus și oameni: numai dacă rămân în viță, mlădițele pot să trăiască și să aducă rod. Întrebarea: „Deci ce trebuie să facă oamenii pentru a fi uniți cu Isus?” ne conduce la considerația care urmează.

c. Accesul oamenilor la mântuire

90. Împreună cu vița, Isus indică două moduri de unire cu el (cuvintele sale și iubirea sa): „Dacă rămâneți în mine, și cuvintele mele rămân în voi…” (15,7) și: „Rămâneți în iubirea mea” (15,9). Cuvintele lui Isus cuprind întreaga revelație adusă de el. Ele au originea lor în Tatăl (cf. 14,10; 17,8) și rămân în cel care le acceptă crezând în Isus (cf. 12,44-50). Și acesta este nucleul credinței: „Credeți-mă! Eu sunt în Tatăl și Tatăl în mine” (14,11). Apoi se rămâne în iubirea lui Isus primindu-l cu recunoștință vie și având încredere deplină în el, dar și respectând porunca sa: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu” (15,12; cf. 13,34). A crede în Isus, în cuvintele sale și în iubirea sa, și a-i iubi pe ceilalți sunt căile pentru a rămâne în el, pentru a menține unirea cu el, care este vița, adică izvorul oricărei vieți și mântuiri (cf. 1In 3,23).

Tocmai în contextul ultimului cuvânt „Eu sunt”, Isus spune: „Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl, vi le-am făcut cunoscute” (15,15). Raportul său cu discipolii corespunde raportului său cu Tatăl și este de natură perfect personală, familială și cordială. A rămâne în acest raport cu Isus constituie viața veșnică, mântuirea revelată de Isus. Cu ce intensitate dorește el această unire, Isus o arată la sfârșitul marii sale rugăciuni către Tatăl; de la „mă rog” (17,9.15.20), el trece la singularul și nemaiauzitul „vreau”, spunând: „Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii” (17,24).

Faptul că revelația lui Dumnezeu este concentrată pe Dumnezeu însuși și pe mântuirea umană (cf. Dei Verbum, nr. 2) se manifestă, așadar, în mod deosebit în Evanghelia după sfântul Ioan.

3.4. Scrisorile apostolului Paul

91. Scrierile lui Paul sunt cele mai vechi din Noul Testament; ele prezintă adevărul pe care Dumnezeu l-a revelat lui Israel și care, cu trimiterea Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, a fost dus la împlinire și vestit dincolo de limitele poporului ales, în așa fel încât „nu mai este iudeu, nici grec” (Gal 3,28). Spre deosebire de Evanghelii, toate apărute după epistolarul său, Paul nu consideră atât trecutul, cât realizarea și viitorul vieții în Cristos ale comunităților creștine, întemeiate de el sau de alții, dar unite toate de același răspuns de credință și de iubire.

Sunt destul de limitate amintirile istorice despre Isus, care se pot scoate din scrisorile sale. Trebuie notat și că în scrierile sale sunt absente titlurile atribuite de evangheliști lui Isus pământesc (învățător, rabbi, profet, fiul lui David, Fiul omului), în timp ce prevalează cele care-l califică direct pe Cel Înviat, cum ar fi Domn (Fil 2,11), Cristos (cu tendința de a fi folosit ca nume propriu al lui Isus; cf. Rom 5,6.8 etc.), Fiu al lui Dumnezeu (Rom 1,4; Gal 4,4 etc.), chip al lui Dumnezeu (2Cor 4,4) și altele. Moartea și învierea Domnului și efectele mântuitoare care provin din ele concentrează asupra sa în mod aproape exclusiv interesul personal și pastoral al lui Paul. El trăiește „în credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20). De aceea, luptă cu îndârjire împotriva celor care deformează acest „adevăr al evangheliei” (Gal 2,5) și se opune chiar lui „Chefa” (Gal 2,11). Într-un anumit sens, Paul începe acolo unde se termină Evangheliile.

Expunem mărturia lui Paul despre Dumnezeu și despre mântuirea umană în patru pași: a. Paul cunoaște revelația din propria vocație și din tradiția Bisericii; b. Dumnezeu se revelează în Cristos răstignit și înviat;

c. Se primește și se trăiește mântuirea în Biserică, Trup al lui Cristos; d. Plinătatea mântuirii constă în învierea cu Cristos.

a. Paul cunoaște revelația din propria vocație și din tradiția Bisericii

92. Legând chemarea sa specială de ceea ce deja se predica și se trăia în Biserică, mai înainte persecutată cu ferocitate de el (1Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6), Paul se pune în continuitate cu tradiția și cu credința comună a Bisericilor. Conștient de comunicarea singulară, primită personal, a adevărului evangheliei (Gal 1,11-17; 1Cor 15,8), el, cu toate acestea, experimentează necesitatea de a-l racorda cu celelalte comunități creștine. Relația lui Paul cu acei care cred în Cristos nu este numai aceea a unui părinte care dăruiește (1Cor 4,15; Gal 4,19), ci, și înainte de toate, aceea a celui care are o datorie față de predecesori, de la care primește strângerea de mână (Gal 2,9). Între Isus și activitatea apostolică a lui Paul există circa douăzeci de ani de viață eclezială, care s-a dezvoltat la Ierusalim, în Samaria, la Damasc și la Antiohia Siriei. În această perioadă, credința în Isus se consolidează tot mai profund în mintea și în inima primilor creștini, configurându-se repede în identitatea sa originală, deși cu clarificări succesive. Paul este debitor și față de această dezvoltare, și față de aceste Biserici. Prin urmare, el, după ce a insistat cu putere asupra faptului că chemarea adresată lui direct de Cristos era suficientă pentru a autentifica evanghelia sa, fără a trebui să aștepte aprobarea apostolilor precedenți (Gal 1,11-17), cu toate acestea, simte urgența de a lega revelația primită de el cu moștenirea comună vizitându-l pe Chefa (Gal 1,18) și confruntând predica sa, „ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar” (Gal 2,2). La fel, deși scoate în evidență supremația muncii sale apostolice („am lucrat mai mult decât ei toți”, 1Cor 15,10), Paul se grăbește să declare: „Atât eu, cât și ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel ați crezut” (1Cor 15,11).

De aceea, el refuză orice formă de separatism local, dezlipirea de celelalte Biserici, și le cere corintenilor: „Oare de la voi a ieșit cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai la voi a ajuns?” (1Cor 14,36) Există atâtea diviziuni în această Biserică: grupulețe care, și în mod polemic, fac referință la diferite personalități ecleziale (cap. 1-4); celebrări cu ton „de clasă” ale aceleiași Cine a Domnului (1Cor 11,17-34); emulații pentru carisme mai vizibile (cap. 12-14). O asemenea situație de diviziune explică însemnătatea amplă a salutului inițial al lui Paul:

Către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, celor care au fost sfințiți în Cristos Isus, chemați să fie sfinți împreună cu toți cei care invocă în orice loc numele Domnului nostru Isus Cristos, Domnul lor și al nostru (1,2).

Pe bună dreptate această comunitate, asediată de atâtea pericole de destrămare, este îndemnată de Paul să-și amintească atâția factori importanți de unitate: Cristos nedespărțit (1,13); botezul într-un singur Duh (12,13); Euharistia (10,14-17; 11,23-24); iubirea (8,1; 13; 16,24).

b. Dumnezeu se revelează în Cristos răstignit și înviat

93. Moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu este inima adevărului revelat care este vestit de Paul (1Cor 2,1-2). Este „cuvântul crucii” (1Cor 1,18), care se opune pretențiilor iudeilor și grecilor (1,22-23). Mândriei, orgolioși de „înțelepciunea” lor, el îi contrapune „nebunia” crucii (1,23). Paul reacționează și la legalismul galatenilor: nimic nu se poate adăuga lui Cristos, nici legea pe care Dumnezeu a dat-o ca element pregătitor și pe care Cristos a dus-o la împlinire și a depășit-o.

Uimește într-adevăr că, pentru a contrasta autosuficiența corintenilor, Paul nu recurge la înviere, care ar fi contrabalansat splendid scandalul crucii. Deși învierea are o importanță unică în evanghelia sa (zadarnice sunt predica și credința fără înviere: 1Cor 15,14), Paul a voit să amintească, împotriva triumfalismului corintenilor, că nu se ajunge la Paște fără a trece mai întâi prin Golgota. Trebuie să notăm că, referindu-se la răstignit, el folosește participiul perfect (estauroménos: 1,23; 2,2; Gal 3,1), indicând astfel până la ce punct Cristos, deși glorificat, continuă să fie și cel răstignit. Așadar, este evident că Dumnezeu se manifestă definitiv prin scandalul crucii lui Cristos, arătându-se ca Dumnezeu al harului, care-i preferă pe cei slabi, pe păcătoși și pe cei de departe. El este prezent și acționează acolo unde nu s-ar putea imagina: în Isus din Nazaret condamnat la moartea pe cruce.

Însă „moartea nu mai are putere asupra lui” (Rom 6,9). Aici mai trebuie să notăm că Paul nu prezintă niciodată învierea ca pe un fapt independent de cruce. Între cel răstignit și cel înviat există o identitate absolută, adică nu se întrerupe continuitatea între cel care „s-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte, și încă moartea pe cruce”, și cel pe care „Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit un nume care este mai presus de orice alt nume”, adică numele „Domnul” (Kyrios: Fil 2,8-9.11). Dacă s-ar privi numai răstignitul, nu s-ar găsi nicio diferență între Isus și ceilalți doi răufăcători care au fost condamnați împreună cu el și nici între el și eroicul răstignit Spartacus. Pe de altă parte, dacă s-ar lua în considerare numai înviatul, s-ar ajunge într-o religie abstractă, alienantă, care uită de calea (crucis) care trebuie parcursă înainte de a ajunge la glorie. În orice caz, întâlnirea cu Cristos învingător al morții l-a făcut pe Paul să înțeleagă vitalitatea răstignitului, și nu viceversa. Acest lucru a fost posibil fie prin experiența personală a apostolului (Gal 1,15-16; 1Cor 9,1; 15,8), fie prin medierea Bisericii (1Cor 11,23; 15,3: „V-am transmis […] ceea ce am primit și eu”).

c. Se primește și se trăiește mântuirea în Biserică, Trup al lui Cristos

94. Armonia fundamentală și singulară între diversitate și unitate în comunitățile creștine l-a determinat pe Paul să se folosească de metafora „trupului” pentru a aprofunda misterele Bisericii lui Cristos. Este vorba despre o considerație care în Noul Testament este exclusiv paulină (1Cor 12,12-27; Rom 12,4-5). Ea este dezvoltată în mod considerabil în Scrisoarea către Coloseni (1,18.22.24; 2,9-19) și în Scrisoarea către Efeseni (2,15-16; 4,4.12-16; 5,28-33), care, conform multora, aparțin unei „școli pauline” posterioare.

Vorbind despre creștini ca „Trup al lui Cristos”, Paul merge dincolo de simpla comparație: mădularele lui Cristos constituie una cu el, Biserica este trup „în el”. Ea nu este rod al sumei indivizilor și al colaborării, pentru că este preexistentă agregării fiecărui membru la ea. De aceea, nici rezultatul nu este ceva neutru (hen), ci este ceva personal (heis): „Nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat și nici femeie:

voi toți sunteți una (heis) în Cristos Isus” (Gal 3,28).

Acest text învață că „noi toți am fost botezați într-un singur Duh spre a forma un singur trup” (1Cor 12,13). Aproape prevestind folosirea acestei metafore, Paul subliniase deja izvorul originar al acestei unități: „Există diferite daruri, dar este același Duh. Sunt diferite slujiri, dar este același Domn. Sunt diferite lucrări, dar este același Dumnezeu care lucrează toate în toți” (1Cor 12,4-6). Astfel se subliniază până la ce punct diferențele, armonizate în unitate în Biserică, reflectă unitatea originară divină, în care ele sunt înrădăcinate. Dă de înțeles asta și prețioasa binecuvântare finală din 2Cor 13,13: „Harul Domnului nostru Isus Cristos și iubirea lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți!” Această urare a lui Paul nu începe cu Dumnezeu Tatăl, ci cu Isus Cristos, pentru că numai el ne-a introdus în misterul trinitar (Rom 8,39). Trebuie să notăm, la sfârșit, și misiunea Duhului Sfânt de a crea comuniune, pentru că îi revine lui să realizeze de-a lungul secolelor lucrarea mântuirii: „Pentru ca binecuvântarea lui Abraham pentru popoare să vină în Cristos Isus, ca să primim promisiunea Duhului prin credință” (Gal 3,14). Astfel, toți au fost adăpați de același Duh (1Cor 12,13) și formează o comunitate fraternă, diversificată, dar unanimă. Darul inestimabil al acestei unități, care a depășit până și vechea diviziune între „iudeu și grec” (Rom 10,12; 1Cor 1,24; 12,13; Gal 3,28), obligă să se umble „într-o viață nouă” (Rom 6,4), „în duhul cel nou” (Rom 7,6), în așa fel încât „dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi” (2Cor 5,17).

d. Plinătatea mântuirii constă în învierea cu Cristos

95. Unirea cu Cristos, care se trăiește împreună cu ceilalți credincioși în Trupul lui Cristos care este Biserica, nu este restrânsă la viața pământească; ba chiar Paul spune: „Și dacă ne-am pus speranța în Cristos numai în viața aceasta, suntem cei mai de plâns dintre toți oamenii” (1Cor 15,19). În cel mai lung capitol din toate scrisorile sale (1Cor 15,1-58), el încearcă să întemeieze și să explice învierea creștinilor, care derivă din învierea lui Cristos. Afirmă cu putere: „Cristos a înviat din morți, fiind începutul [învierii] celor adormiți […]; în Cristos, toți vor fi readuși la viață” (1Cor 15,20.22). Credința în învierea cu Cristos, în comuniunea veșnică cu el și cu Tatăl, constituie fundamentul și orizontul predicii lui Paul. Influențează profund asupra vieții pământești actuale, face capabili să se suporte dificultățile și necazurile, „știind că munca voastră nu este zadarnică în Domnul” (1Cor 15,58). În scrisoarea sa cea mai veche, apostolul le explică tesalonicenilor: „Prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiți împreună cu el” (1Tes 4,14); și asta, „ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au speranță” (1Tes 4,13).

Paul nu dă nicio descriere a acestei vieți, ci afirmă simplu: „Vom fi cu Domnul pentru totdeauna” (1Tes 4,17; cf. 2Cor 5,8). El recunoaște în această credință și în această speranță o mare forță de încurajare și de mângâiere și, la sfârșitul textului, le spune creștinilor din Tesalonic: „Așadar, îmbărbătați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte” (1Tes 4,18). Privind la moartea sa, Paul afirmă: „Am dorința să mă despart de viața aceasta și să fiu cu Cristos, și aceasta ar fi cu mult mai bine” (Fil 1,23). A fi cu Cristos care este cu Tatăl, adică definitiva și perfecta comuniune de viață cu el și, în el, cu toate mădularele Trupului său, se revelează ca plinătate a mântuirii (cf. 1Cor 15,28 și In 17,3.24).

3.5. Apocalipsul a. Introducere: un adevăr revelat, deosebit și sugestiv

96. Adevărul revelat, conținut în mesajul Apocalipsului, este desemnat ca „revelația lui Isus Cristos, pe care Dumnezeu i-a dat-o” (Ap 1,1). În decursul cărții, acest adevăr revelat, dăruit de Dumnezeu Tatăl lui Isus Cristos, se precizează treptat ca o inițiativă, un proiect creativ și mântuitor, care, născut în intimitatea lui Dumnezeu, se realizează apoi în exteriorul lui Dumnezeu, la nivelul omului. Pentru realizarea proiectului acționează însuși Dumnezeu, Isus Cristos, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Putem da un nume specific obiectului acestui proiect creativ – mântuitor: este vorba despre împărăția lui Dumnezeu, care, concepută de Dumnezeu, cuprinde Universul creat și se dezvoltă în istoria omului prin intermediul lui Cristos și al creștinilor, ajungând, stimulată și purtată de cuvântul lui Cristos, la culmea sa escatologică în minunăția Noului Ierusalim (cf. Ap 21,1-22,5).

Dezvoltarea împărăției lui Dumnezeu în istorie se desfășoară în mod dialectic: există o opoziție radicală, care devine o luptă îndârjită, între „sistemul lui Cristos”, care îl cuprinde pe Isus Cristos și pe ucenicii săi, și „sistemul pământesc” al răului, inspirat și activat de demoniac, care tinde să realizeze o proprie anti-împărăție, opusă împărăției lui Dumnezeu. Lupta se va încheia, la sfârșit, cu dispariția definitivă a tuturor protagoniștilor răului și realizarea deplină a împărăției lui Dumnezeu în cadrul definitiv al „unui cer nou și unui pământ nou” (Ap 21,1), când un glas ieșit de la tronul împărăției lui Dumnezeu va declara solemn:

Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui și el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut (Ap 21,3-4).

Este cea mai frumoasă prezentare a împărăției lui Dumnezeu realizate.

Însă sensul acut pe care autorul Apocalipsului îl are despre omul concret în general și, specific, despre dificultățile enorme pe care le întâlnește creștinul în fața inițiativelor ostile ale „sistemului pământesc” îl determină să sublinieze, gândindu-se la împărăția lui Dumnezeu, certitudinea unei realizări depline a ei. Împărăția se va realiza pe pământ, în zona omului, cu toată plinătatea cu care a fost proiectată la nivelul foarte înalt al lui Dumnezeu.

Astfel, avem împărăția lui Dumnezeu văzută, pe de o parte, în ansamblul conținutului său global și, pe de altă parte, urmărită și cercetată în formarea sa concretă. Cele două aspecte, unite, se însumează, oferind un cadru captivant și unitar al împărăției lui Dumnezeu și al devenirii sale. Acesta este adevărul revelat tipic din Apocalips, pe care acum putem să-l vedem în detaliu.

b. Adevărul revelat: împărăția lui Dumnezeu realizată de proiectul creativ și mântuitor

97. Primele apariții ale împărăției pe care le găsim deja la începutul cărții ne oferă un scenariu iluminant: adresându-se lui Isus Cristos răstignit înviat, pe care-l simte prezent și aproape, adunarea liturgică, într-un avânt de recunoștință emoționată, exprimă mulțumirea sa pentru darurile primite de la el:

Celui care ne iubește și ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său și ne-a făcut o împărăție, preoți pentru Dumnezeu și Tatăl său, flui să-i fie gloria și puterea în vecii vecilor! Amin! (1,5-6)

Cucerit de iubirea lui Isus Cristos, creștinul se recunoaște constituit de el împărăție a lui Dumnezeu în Cristos. Este o împărăție în dezvoltare și în devenire, desigur, neîncheiată, dar deja începută: există între creștin și Isus Cristos o apartenență reciprocă de iubire, cu o responsabilitate sacerdotală pentru creștin, care îl face mediator între Dumnezeu, Cristos și realitatea umană.

Dar încă înainte de această declarație din partea adunării liturgice, găsim o referință la împărăție în sens opus. Împărțind binecuvântarea trinitară adunării, Ioan adaugă: „… de la Isus Cristos, martorul cel credincios, primul născut dintre cei morți și Domnul regilor pământului”. Alături de regalitatea lui Dumnezeu și a lui Cristos, iese în evidență o regalitate antagonistă: „regii pământului” indică în Apocalips (cf. Ap 6,15; 17,2; 18,3.9; 19,19) centre de putere caracteristice „sistemului pământesc”, opuse împărăției lui Dumnezeu. Între creștinii deja apartenenți la împărăția lui Dumnezeu și anti-împărăția răului izbucnește o opoziție care îi va face să împărtășească și să alăture, ca preoți ai săi, opoziția învingătoare proprie a lui Cristos-Mielul (cf. Ap 5,6-10).

De fapt, îi aparține lui Cristos-Mielul gestionarea dezvoltării împărăției lui Dumnezeu în istorie. Prezentat solemn, cu un termen luat din a patra Evanghelie (cf. In 1,29.36), ca „Miel”, adaugă, la capacitatea de a „ridica păcatul lumii” (cf. In 1,29), energia care îi permite să învingă și să distrugă tot răul realizat de cel rău și, pozitiv, de a împărtăși cu toți oamenii care vor voi să-i aparțină pe Duhul Sfânt al cărui purtător este (cf. Ap 5,6). Tatăl îi încredințează lui în mod solemn tot proiectul creativ și mântuitor al împărăției (cf. Ap 5,7). Și el va fi cel care îi va conduce ca preoți ai săi mediatori pe toți cei pe care i-a constituit împărăție. Și înțelegerea de iubire care a unit între ei pe Isus Cristos și pe creștinii care aderă la el ca împărăție a sa crește și se dezvoltă treptat ce colaborarea lor înaintează.

Autorul Apocalipsului tinde să sublinieze la maximum această înțelegere de iubire, situând-o, conform stilului său caracteristic, în schema umană a iubirii a doi logodnici. Astfel, între Isus Cristos și cei care participă la împărăția sa se stabilește o reciprocitate care are prospețimea, radicalitatea, forța năvalnică și duioșia unei „prime iubiri” (cf. Ap 2,4-5), o „iubire de gelozie” (Ap 3,19). Și Isus Cristos cere asta în mod absolut (cf. Ap 2,4-5). Se întrevede că împărăția lui Dumnezeu, pe care el este chemat s-o construiască, va trebui să fie o împărăție a iubirii.

Înțelegerea de iubire reciprocă dintre Isus și ai săi se dezvoltă în paralel cu colaborarea lor în depășirea răului și în implantarea binelui, tinzând la un maximum de realizare, la care creștinii ajungând, vor trece în iubirea lor cu Isus Cristos de la logodnă la nupțialitate. Mutându-se de la nivelul actual de conflict dintre „sistemul lui Cristos” și „sistemul pământesc” la nivelul împlinirii finale, autorul întrevede, cu bucurie exultantă, realizarea deplină a împărăției lui Dumnezeu și un glas ceresc care îi spune: „Acum a venit mântuirea și puterea, împărăția Dumnezeului nostru și puterea Unsului său̶#8221; (Ap 12,10). Deși resimțind acut presiunea tulburătoare a răului – și va vorbi despre asta în mod explicit -, Apocalipsul insistă asupra acestei încheieri pozitive a istoriei. Gândul împărăției lui Dumnezeu realizate îl fascinează și, în cea care este una dintre cele mai frumoase doxologii ale sale (cf. 19,1-9), se exprimă în termeni entuziaști: „Aleluia! Pentru că și-a început domnia Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, să ne bucurăm și să ne veselim și să-l preamărim, pentru că a început nunta Mielului, iar Mireasa lui s-a pregătit. Și i s-a dat ei să se îmbrace cu in fin, strălucitor, imaculat. Căci inul fin sunt faptele drepte ale sfinților” (Ap 19,6-8). Cu „faptele drepte” ale colaborării lor cu Cristos, creștinii sunt văzuți drept logodnica ce își confecționează rochia de mireasă. „Nunta Mielului” se va realiza când, în virtutea angajării unite a lui Isus Cristos și a ucenicilor săi, va dispărea tot răul din lume și toți făcătorii răului vor fi distruși și angajarea lui Isus Cristos și a ucenicilor săi va fi comunicat tuturor noutatea lui Cristos. Și creștinii, pregătiți de atingerea lui Dumnezeu, vor putea să-l iubească pe Isus Cristos după cum Isus Cristos i-a iubit și îi iubește. „Logodnica” va fi devenit „mireasa”.

Este minunăția Noului Ierusalim, a împărăției lui Dumnezeu de acum realizate. Nemaifiind angajați în devenirea împărăției lui Dumnezeu, creștinii vor face parte din ea pe deplin și se vor bucura de ea în totalitatea sa. Ne spune asta splendida pagină concluzivă (cf. Ap 22,1-5). În piața centrală din noul Ierusalim este un singur tron, cel „al lui Dumnezeu și al Mielului” (Ap 22,1c). Din tron iese „un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul” (Ap 22,1ab), simbol al Duhului Sfânt. Râul curge făcând să se nască și să se dezvolte „pomul vieții” (Ap 22,2c), nu ca o singură plantă (cf. Ap 2,7 și Gen 2,9; 3,22.24), ci „de o parte și de alta a râului” (Ap 22,2b), ca o pădure de viață. Dată fiind implicarea unită a lui Dumnezeu Tatăl, a Fiului și a Duhului, avem, am putea spune, o „inundație” trinitară de viață și de iubire la infinit, care ajunge la oameni. Și oamenii, fericiți că sunt pe deplin împărăție și că pot, prin urmare, să iubească fără limite, nu vor mai avea „nevoie nici de lumina candelei, nici de lumina Soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, iar ei vor domni în vecii vecilor” (Ap 22,5). Iată marele proiect al împărăției lui Dumnezeu realizate!

c. Aprofundarea adevărului global prin „veracitate”

98. Marele adevăr revelat din Apocalips, concentrat în împărăția lui Dumnezeu, este parcurs din nou și cercetat în profunzime în cele cinci apariții tipice ale termenului „vrednic de crezare”. Raportate cum sunt la adevărul revelat al împărăției lui Dumnezeu, ilustrează și subliniază raportul de coerență supremă care există între proiectul lui Dumnezeu văzut înlăuntrul său, în intimitatea divină, și realizarea sa în afara lui Dumnezeu, în cadrul concret al istoriei umane. La acest punct, speranța creștinului care este pe drum decolează. În pofida întregii presiuni exasperante a răului, „împărăția Dumnezeului nostru și puterea unsului său” (Ap 12,10), departe de a fi un vis evanescent, vor apărea în realitatea lor totală.

Veracitatea lui Dumnezeu Tatăl

Prima dintre cele patru atribuiri ale termenului „vrednic de crezare” lui Dumnezeu Tatăl îl privește personal. Martirii, de acum în contact direct cu Dumnezeu, constatând prezența persistentă a răului în lume, îndreaptă către Dumnezeu o întrebare crucială și încărcată de emotivitate, urlând cu glas tare: „Până când, Stăpâne, tu, care ești sfânt și vrednic de crezare, nu vei face dreptate și nu vei răzbuna sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Ap 6,10) Martirii, privind în Dumnezeu direct, observă atotputernicia absolută care-l face „stăpân” a toate; îl văd pe Dumnezeu „sfânt” și, ca atare, contrapus în mod radical răului și cu determinarea irezistibilă de a-l elimina; îl văd pe Dumnezeu „vrednic de crezare”, cu o coerență absolută între tot ceea ce el este în sine însuși și acțiunea sa în istorie, și îl întreabă, tulburați, până când întârzie acțiunea sa. Și Dumnezeu răspunde asigurându-i: acțiunea sa de depășire a răului va exista în mod infailibil, dar se va realiza treptat după planul său. Între timp, martirii primesc imediat o participare directă a lor la învierea lui Cristos simbolizată de „haina albă” (Ap 6,11) care le este dăruită.

Ceea ce vedem este confirmat și explicat atunci când termenul „vrednic de crezare” este referit la aspecte executive cu care Dumnezeu duce înainte proiectul său în istorie. Este vorba despre „căile” (cf. Ap 15,3) și chiar despre „judecățile” de evaluare (cf. Ap 16,7; 19,2) care, punându-l pe Dumnezeu în contact cu devenirea umană, garantează ca „vrednice de crezare” coerența supremă între Dumnezeu în el însuși și toată acțiunea sa.

Veracitatea proprie a lui Cristos

99. În trecerea darului de la Isus Cristos la oameni, proprie a proiectului lui Dumnezeu, se inserează de trei ori termenul vrednic de crezare (Ap 3,7.14; 19,9), ducând la o înțelegere completă a împărăției înseși și a devenirii sale.

În prima dintre aceste apariții, Isus se definește „Cel Sfânt, cel vrednic de crezare” (Ap 3,7), situându-se astfel la același nivel al Tatălui, căruia martirii îi strigaseră: „Tu, care ești sfânt și vrednic de crezare” (Ap 6,10). Ca „sfânt”, Isus, ca și Tatăl, are plinătatea divinității. Când Tatăl și Isus intră în istoria oamenilor, sunt calificați ambii cu titlul de vrednic de crezare, în sensul văzut mai sus, al unei corespunderi perfecte între divinitatea lor și implicarea lor în istorie. Contactul lor cu oamenii, în marele proiect al lui Dumnezeu, nu va avea loc la un nivel redus.

Privind la Isus Cristos angajat cu oamenii, reiese un alt aspect al prezenței sale în cadrul concret al istoriei: este mărturia Tatălui al cărei purtător este el. Fiind „Cuvânt viu”, îl vede direct pe Tatăl în imensitatea sa; fiind „Cuvânt întrupat” este în contact aderent cu omul, înțelegându-l până la capăt. Astfel, mărturia sa va putea să aducă bogăția infinită a Tatălui, pe care el îl vede la îndemâna oamenilor, așa cum sunt și unde sunt. Definindu-se el însuși „martorul credincios și vrednic de crezare” (Ap 3,14), subliniază că mărturia sa „credincioasă” corespunde total bogăției infinite a Tatălui și în același timp este în contact aderent cu omul. În plus, prin calificativul vrednic de crezare este explicat cum Isus Cristos angajează în mărturia sa plinătatea divinității sale și a omenității sale. Astfel, bogăția infinită a Tatălui care, în Isus Cristos se revelează, dă corp și importanță adevărului revelat al marelui proiect al împărăției. Îl revelează și îl dăruiește.

În contextul agitat care îi are pe Cristos și pe angajații săi implicați în fața sistemului pământesc, să extirpe răul și să implanteze binele, Cristos este numit „credincios și vrednic de crezare” (Ap 19,11), indicând cu asta fidelitatea sa față de proiectul Tatălui și angajarea totală a divinității și a omenității sale pentru a-l realiza. Unele aspecte ale acestei veracități sunt indicate și subliniate: motivația sa este o iubire arzătoare („ochii […] flacăra focului”: Ap 19,12) față de Tatăl și față de oameni; el își dă viața pentru a împlini misiunea sa (îmbracă o „haină înmuiată în sânge”: Ap 19,13a); numele său va rămâne necunoscut și va constitui la început un secret al său (Ap 19,12c). Însă atunci când, prin cuvântul pe care-l adresează („sabia ascuțită” care iese din gura sa: Ap 19,15), va imprima în toți cei care-l primesc o amprentă a sa, atunci numele său va fi recunoscut și el va fi „numit” public „Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 19,13b). Acel „cuvânt al lui Dumnezeu” prin excelență și viu, pe care Isus Cristos îl poartă înlăuntrul său și cu care coincide ca logos întrupat (cf. In 1,1.14), vehiculat de cuvântul său adresat oamenilor, va fi tipărit în toți oamenii care-l primesc, conferindu-le noutatea sa cristologică. La sfârșit, totul va fi configurat în el, Cuvântul dăruit.

Veracitatea cuvintelor inspirate și inspiratoare

100. În prima dintre cele trei apariții ale lui vrednic de crezare referit la cuvinte (Ap 19,9), îngerul interpret care-l urmează pe Ioan se exprimă în acești termeni: „Acestea sunt cuvintele vrednice de crezare ale lui Dumnezeu”. Cuvintele inspirate pe care le întâlnim în Apocalips sunt toate, în rădăcină, cuvinte proprii ale lui Dumnezeu; trec și se condensează în Isus Cristos, Cuvânt viu al lui Dumnezeu; de către Isus Cristos, prin Duhul său, sunt iradiate spre oameni și ajung la ei. Sunt numite „vrednice de crezare” pentru că sunt în măsură să aducă și să aplice omului care le primește toată bogăția lui Cristos și a lui Dumnezeu pe care o poartă.

A doua apariție are o formulare literară mai complexă. Se alternează o intervenție directă a lui Dumnezeu, o reluare a discursului din partea îngerului interpret și, din nou, intervenția lui Dumnezeu care conchide:

Cel care șade pe tron a zis: «Iată, le fac pe toate noi» și spune (îngerul interpret): «Scrie că acestea sunt cuvinte adevărate și vrednice de crezare». Iar mie mi-a zis: „S-au împlinit. Eu sunt alfa și omega, începutul și sfârșitul…” (Ap 21,5-6).

Afirmația solemnă din partea lui Dumnezeu, care, prezentat „așezat pe tron”, este văzut ca principiul determinant al întregii dezvoltări a adevărului revelat, al întregii deveniri a împărăției, arată intenția constantă care-l motivează: vrea să imprime în toate lucrurile, începând de la om, noutatea lui Cristos. Reluarea discursului îngerului interpret adresat lui Ioan îi subliniază valoarea care va fi fixată în scris: toate „aceste cuvinte” ale lui Dumnezeu (cf. Ap 19,9), începând de la ultimele rostite, „sunt adevărate”, corespund în mod adecvat intenției lui Dumnezeu care le destinează omului prin Isus Cristos. Apoi, având un conținut dinamic pe deplin coerent cu exigențele lui Dumnezeu și aspirațiile omului, sunt numite „vrednice de crezare”, purtătoare ale întregii „noutăți” a lui Cristos și capabile de a o comunica.

Ajungând la ținta escatologică, cuvintele lui Dumnezeu prezente în Apocalips vor putea să se considere „împlinite”. Faptul este afirmat în mod solemn de Dumnezeu, atât de aproape de istoria omului, încât aproape coincide cu începutul și împlinirea ei. În arcul de timp care există între „alfa” și „omega”, „începutul” și „sfârșitul”, se situează cuvintele lui Dumnezeu, „în devenire”: se dezvoltă și iradiază dinamic conținutul lor cristologic. Și prin aceste cuvinte care devin, Dumnezeu face „noi toate lucrurile”.

A treia apariție a termenului vrednic de crezare, referită la cuvintele inspirate, se găsește în ultima pagină a cărții. Încă o dată, îngerul interpret declară: „Acestea sunt cuvinte adevărate și vrednice de crezare” (Ap 22,6). La semnificația unei corespunderi depline la intenția lui Dumnezeu și a unei angajări depline, tot din partea lui Dumnezeu, de a folosi prin intermediul lui Cristos divinitatea sa în slujba omului, se adaugă aici referința la cartea care tocmai a fost citită adunării. Cuvintele inspirate, primite cum se cuvine, devin inspiratoare în cel care le primește, implantându-l pe Cristos, noul care reînnoiește, pe care îl poartă.

Și, astfel, cercul se închide. Pornind de la Dumnezeu Tatăl, totul trece la Isus Cristos, Cuvânt viu al Tatălui. Isus Cristos, Cuvânt viu, devine cuvânt trimis și dăruit: adică un cuvânt care pornește de la el drept conținut, ajunge la oameni și implantează în noi noutatea sa. De la nivelul cristologic, care așa se formează și se dezvoltă în oameni, constituind treptat în ei o unitate inefabilă cu Isus Cristos Cuvântul viu, se ajunge la Tatăl ceresc.

4. Concluzie

101. Cititorul Sfintei Scripturi nu poate să nu fie impresionat de maniera în care texte atât de diferite cât privește forma literară și înrădăcinarea istorică au fost reunite într-un singur canon și manifestă un adevăr comun care își are exprimarea deplină în persoana lui Cristos.

a. Enunțările literare și teologice din Vechiul Testament

Studiul diferitelor ansambluri literare din Vechiul Testament a arătat bogăția extremă a manifestării lui Dumnezeu în istorie. Scripturile atestă că Dumnezeu vrea să intre în comunicare cu omenirea, asumând multiple medieri.

– Însăși opera creației este reflexie a voinței divine de a fi un Dumnezeu „pentru om”: Dumnezeu ia inițiativa de a se manifesta într-o operă creatoare pe care relatarea biblică o definește „bună” (Gen 1,31), deși afirmă că această operă este confruntată imediat cu problema răului (Gen 3,1-24).

– Dumnezeu se manifestă la fel în istoria singulară a poporului lui Israel, cu multiple intervenții mântuitoare – eliberarea din sclavia egipteană (Ex 14), eliberarea de idolatrie (Ex 20; Dt 5) – și cu darul Legii, care educă Israelul la o viață deschisă la iubirea față de aproapele (Lev 19).

– Literatura profetică definește cuvântul profeților ca inspirat (introducerea la cărți, formula mesagerului, formule de oracol). Oracolele profetice exprimă fie exigențele lui Dumnezeu revelate poporului în mijlocul vicisitudinilor istoriei, fie fidelitatea Domnului în pofida păcatelor lui Israel.

– Literatura sapiențială, la rândul său, reflectă conflictele care pot să apară între vechile culturi care aspiră la adevăr și revelația specifică al cărei beneficiar a fost Israel. Comună pentru tradițiile sapiențiale este prezentarea înțelepciunii lui Israel ca expresia prin excelență a adevărului revelat. Îndeosebi în timpul epocii eleniste, înțelepciunea din Israel, confruntată cu sistemele filosofice grecești, vrea să propună un sistem de gândire coerentă, care subliniază valoarea morală și teologică a Torei și care își propune să trezească adeziunea inimii și a inteligenței.

– Literatura imnică, îndeosebi Psalmii, integrează ansamblul dimensiunilor enunțate anterior: Psaltirea îl celebrează pe Dumnezeu creator și mântuitor, pe Dumnezeu prezent în istorie, pe Dumnezeu izvor de adevăr, invitându-i în același timp pe credincioși la o viață fidelă, dreaptă și corectă.

b. Enunțările teologice din Noul Testament

102. Proiectul care unește cărțile din Noul Testament este cel de a-l conduce pe cititor să-l întâlnească pe Cristos, „revelator al Tatălui”, izvor de mântuire și manifestare ultimă a adevărului. Această perspectivă comună asumă pedagogii diferite.

– Evangheliile sinoptice, ale căror redactori se bazează pe mărturii istorice directe, arată cum Isus din Nazaret a „împlinit” ansamblul așteptărilor lui Israel: el este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, mediatorul mântuirii. Consacrat de Duhul, cu moartea și învierea sa, inaugurează timpurile noi, împărăția lui Dumnezeu.

– Evanghelia după Ioan arată că Cristos este plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvântul revelat discipolilor care primesc promisiunea darului Duhului.

– Scrisorile lui Paul revendică autoritatea unui apostol care, pornind de la experiența sa personală a lui Cristos, răspândește evanghelia printre păgâni și propune, cu un vocabular nou, lucrarea lui Cristos culturilor din timpul său.

– Conform Apocalipsului, Isus care primește și dăruiește cuvântul inspirat (cf. Ap 1,1) constituie darul suprem al Tatălui. Există o corespundere absolută între proiectul împărăției pe care Dumnezeu o vrea și realizarea sa adevărată în istoria omului prin Cristos. Când cuvintele inspirate se vor fi realizat toate, eliminând răul instalat în istorie și implantând minunăția lui Cristos, Dumnezeu va declara solemn, referindu-se la cuvinte: „S-au împlinit!” (Ap 21,6)

c. Necesitatea și modalitățile unei apropieri canonice de Scriptură

103. Constituția dogmatică Dei Verbum (nr. 12) și exortația postsinodală Verbum Domini (nr. 40-41) arată că numai apropierea care ține cont de ansamblul canonic al Scripturii este aptă să-i descopere sensul teologic și spiritual deplin. De fapt, fiecare tradiție biblică trebuie să fie interpretată în contextul său canonic de enunțare, ceea ce permite să se explice legăturile diacronice și sincronice cu ansamblul Canonului. Apropierea canonică evidențiază astfel raporturile dintre tradițiile din Vechiul Testament și cele din Noul Testament.

Dincolo de diversitatea descrisă în paragrafele precedente, canonul Scripturilor face de fapt referință la un unic Adevăr, Cristos, pe care mărturia apostolică îl recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu, revelator al Tatălui și mântuitor al oamenilor. Întregul Canon culminează în această afirmație spre care „tind”, ca să spunem așa, toate elementele care-l compun. Cu alte cuvinte, canonul Scripturilor este contextul de interpretare adecvat pentru fiecare dintre tradițiile care-l compun: fiind integrată în canon, fiecare tradiție particulară primește un nou context de enunțare, care îi reînnoiește sensul.

Această „logică a canonului” dă cont de raporturile care există între Noul și Vechiul Testament: tradițiile neotestamentare folosesc vocabularul „necesității” și pe cel al „împlinirii” (sau al „perfecționării), pentru a exprima modul în care viața și lucrarea lui Cristos se referă la tradițiile din Vechiul Testament (cf. Mt 26,54; Lc 22,37; 24,44). Conținutul Scripturilor, pentru a fi adevărat, trebuie în mod necesar să se împlinească, și această împlinire s-a realizat pe deplin în viața, moartea și învierea lui Cristos (In 13,18; 19,24; Fap 1,16). Însăși persoana lui Cristos conferă sensul ultim tradițiilor foarte diferite: vedem asta, de exemplu, în relatarea din capitolul 24 din Evanghelia după Luca, în care Isus personal arată cum istoria sa individuală luminează tradițiile din Torah, din Profeți și din Psalmi. Persoana lui Cristos răspunde, așadar, așteptărilor lui Israel și duce la împlinire revelația lui Dumnezeu. Cristos „recapitulează” principalele figuri din prima alianță și țese o legătură între ele: el este Slujitorul, Mesia, mediatorul noii alianțe, Mântuitorul.

Pe de altă parte, Cristos exprimă în manieră ultimă și de nedepășit adevărul care a fost revelat și s-a desfășurat progresiv în tradiții scrise în contextul primei alianțe. Adevărul lui Cristos este încredințat în tradițiile neotestamentare, care leagă în manieră indisociabilă mărturia oculară a primilor discipoli cu primirea, în Duhul Sfânt, a acestei mărturii din partea primelor comunități creștine.

Acest adevăr despre Dumnezeu și despre mântuirea neamului omenesc, care constituie centrul revelației divine și ajunge la ultima și definitiva sa exprimare în Isus, în ce constă? Răspunsul la această întrebare îl găsim în acțiunea lui Isus. El îl revelează pe Dumnezeu care este Tată, Fiu, Duh Sfânt (Mt 28,19), pe Dumnezeu care este și trăiește în el însuși comuniunea perfectă. Isus îi cheamă pe discipolii săi la comuniunea de viață cu sine în urmare (Mt 4,18-22) și le dă misiunea de a-i face discipoli ai săi pe toți oamenii din toate popoarele (Mt 28,19). Apoi, exprimă cea mai înaltă dorință a sa, cerându-i Tatălui: „Vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine și cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o” (In 17,24). Acesta este adevărul revelat de și în Isus: Dumnezeu este comuniune în sine și Dumnezeu oferă comuniunea cu sine prin intermediul Fiului său (cf. Dei Verbum, nr. 2). Inspirația, al cărei caracter trinitar l-a recunoscut în autorii Noului Testament, apare ca drumul adecvat pentru comunicarea acestui adevăr. Există corespundere între inspirația și adevărul Bibliei.

Astfel, canonul Scripturilor dă acces în același timp la dinamica prin care Dumnezeu se comunică personal oamenilor prin intermediul profeților, scriitorilor biblici și în cele din urmă în Isus din Nazaret și la procesul prin care comunitățile primesc, în Duhul Sfânt, această revelație și îi încredințează caracterul prin scris.

PARTEA A TREIA

INTERPRETAREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU ȘI PROVOCĂRILE SALE

1. Introducere

104. Introducând secțiunea precedentă, care se referea la mărturia scrierilor biblice despre adevăr, am explicat cum Dei Verbum înțelege adevărul biblic, comentând îndeosebi fraza „adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre” (nr. 11). Am învățat că adevărul pe care Biblia vrea să ni-l comunice se referă la Dumnezeu însuși și la proiectul său de mântuire pentru ființele umane.

Acum ne ocupăm din nou de adevărul Sfintei Scripturi, dar dintr-un alt punct de vedere. În Biblie întâlnim contradicții, inexactități istorice, narațiuni neverosimile; în Vechiul Testament – precepte și comportamente morale în conflict cu învățătura lui Isus. Care este adevărul acestor texte biblice? Fără îndoială, suntem în fața unor adevărate provocări pentru interpretarea cuvântului lui Dumnezeu.

Semne de răspuns la această întrebare ne sunt oferite de însăși Dei Verbum. Textul conciliar afirmă că revelația lui Dumnezeu în istoria mântuirii are loc prin evenimente și cuvinte care se completează reciproc (nr. 2), dar constată și că în Vechiul Testament se găsesc „lucruri imperfecte și condiționate istoric” (nr. 15). Își însușește doctrina „condescendenței Înțelepciunii veșnice” care vine de la Ioan Gură de Aur (nr. 13), dar mai ales face apel la „genurile literare” folosite în Antichitate, făcând referință (nr. 12) la enciclica Divino afflante Spiritu a lui Pius al XII-lea (EB 557-562).

Acest ultim aspect trebuie să-l aprofundăm. Și astăzi, adevărul conținut într-un roman diferă de cel dintr-un manual de fizică; există diferite modalități de a scrie istoria, care nu este mereu o cronică obiectivă; poezia lirică nu exprimă ceea ce se găsește într-un poem epic și așa mai departe. O astfel de constatare este valabilă și pentru literaturile din Orientul Apropiat antic și din lumea elenistă. În Biblie găsim diferite genuri literare folosite în acea zonă culturală: poezie, profeție, narațiune, vorbe escatologice, parabole, imnuri, mărturisiri de credință etc., fiecare conținând un mod propriu de a prezenta adevărul.

Relatarea din Gen 1-11, tradițiile despre patriarhi și despre cucerirea țării lui Israel, istoriile regilor până la revolta Macabeilor conțin, desigur, adevăruri, dar nu vor să propună o cronică istorică a poporului lui Israel. Protagonistul în istoria mântuirii nu este nici Israel, nici alți oameni, ci este Dumnezeu. Relatările biblice sunt narațiuni teologizate. Adevărul lor – pentru unele texte ilustrat în secțiunea precedentă – se scoate din faptele relatate, dar mai ales din finalitatea didactică, parenetică și teologică urmărită de autorul care a adunat aceste tradiții antice sau a elaborat materialul în arhivele cărturarilor, așa încât să transmită o intuiție profetică sau sapiențială și să comunice un mesaj decisiv generației sale.

105. Pe de altă parte, o „istorie a mântuirii” nu există fără un nucleu istoric, dacă este adevărat că Dumnezeu se revelează prin intermediul „evenimentelor și cuvintelor legate strâns între ele” (Dei Verbum, nr. 2). În afară de asta, dacă inspirația cuprinde tot Vechiul și Noul Testament „cu toate părțile lor” (nr. 11), nu putem elimina niciun text din narațiune; exegetul trebuie să se străduiască să găsească valoarea fiecărei afirmații în contextul relatării complete prin intermediul diferitelor metode prezentate în documentul Comisiei Biblice Pontificale Interpretarea Bibliei în Biserică, 1993 (cf.

EB 1259-1560).

Deși un studiu diacronic al textelor este indispensabil pentru a percepe diferitele reinterpretări ale unui oracol sau ale unei relatări originare, sensul adevărat al unui text este forma sa ultimă, acceptată în canonul Bisericii. Reinterpretarea poate să ia și forma alegorizării de texte mai vechi. Deci anumite narațiuni sau psalmi care vorbesc despre exterminări și ură față de dușmani, departe de spiritul Noului Testament, chiar luând în considerare imperfecțiunea revelației în Vechiul Testament, pot să aibă o valoare parenetică pentru generația căreia îi sunt adresate.

Este clar că aceste considerații nu rezolvă toate dificultățile, dar este de netăgăduit că Dei Verbum, cu expresia „adevărul… pentru mântuirea noastră” (nr. 11), restrânge adevărul biblic la revelația divină care se referă la Dumnezeu însuși și la mântuirea neamului omenesc. În afară de asta, sublinierea genurilor literare a dat o respirație mai amplă muncii exegeților, deja în sine dificile. Exemplele care urmează vor ilustra acest punct.

2. Prima provocare: problemele istorice

106. Ne ocupăm aici numai de câteva texte problematice, luate unele din Vechiul, altele din Noul Testament. Textele sunt de natură diferită, dar pentru toate, deși în forme și din motive specifice, se pune întrebarea: din ceea ce este relatat, ce anume s-a întâmplat efectiv? În ce măsură textele pot și vor să ateste fapte realmente întâmplate? Ce anume vor să afirme? Caracterul problematic particular al fiecărui text evidențiat în paragraful respectiv.

2.1. Ciclul lui Abraham (Geneză)

Cea mai mare parte a exegeților admit că redactarea finală a relatărilor patriarhale, a celor din Exod, a cuceririi și a Judecătorilor, a fost făcută după exilul babilonian, în timpul perioadei persane. Referitor la ciclul lui Abraham, episoadele care au legat istoria acestui patriarh de celelalte tradiții patriarhale, îndeosebi prin intermediul relatărilor de promisiuni, sunt mai recente și merg de la un orizont la origine limitat la istorii ale clanului. Un episod ca acela din Gen 15 – esențial pentru teza lui Paul despre justificarea numai prin credință, independent de faptele legii mozaice (cf. Rom 4) – nu descrie evenimentele în modul precis în care s-au desfășurat, așa cum arată istoria redactării sale. Însă dacă aceasta este situația, ce se poate spune atunci despre actul de credință al patriarhului și despre argumentația lui Paul, care pare să piardă sprijinul scripturistic de care avea nevoie?

Primul lucru care se poate spune cu privire la relatările despre patriarhi (despre Exod și despre cucerire) este că ele nu vin din nimic. De fapt, fiecare popor are nevoie să cunoască și să exprime, pentru sine și pentru alții, de unde vine, proveniența sa geografică și temporală, cu alte cuvinte, originea sa. Ca popoarele înconjurătoare, israeliții din secolele V-IV î.C. au început să relateze trecutul lor. Era vorba despre relatări care preluau tradiții vechi, nu numai pentru a spune că ei aveau un trecut mai mult sau mai puțin bogat, precum celelalte popoare, ci și pentru a-l interpreta și a-l evalua cu ajutorul credinței lor.

107. Ce se știa atunci despre Abraham și despre strămoși? Probabil că erau păstori care proveneau din Mesopotamia, nomazi, care treceau de la o pășune la alta, în funcție de anotimpuri, de ploi și de primirea din partea localităților străbătute. Scriitorii posteriori exilului, a căror reflecție se hrănea din amintirea deportării și a importanței sale pentru credința comunității lor, au înțeles că generația exilului a trăit ceva asemănător experienței patriarhilor: de fapt, ei pierduseră țara lor, instituțiile lor politice și religioase (templul) și au trebuit să meargă într-o țară străină și să locuiască acolo ca sclavi. Era o situație dramatică ce îi obliga să trăiască din credință și din speranță. Pierzând ceea ce constituie identitatea unui popor, adică țara și instituțiile patriei, exilații ar fi trebuit să dispară și în schimb au supraviețuit ca popor grație credinței lor. Această experiență radicală a hrănit rugăciunea lor și recitirea trecutului. Fără îndoială, când naratorul sau naratorii biblici descriu promisiunile divine și răspunsul de credință al patriarhului Abraham (Gen 15,1-6), nu fac referință la fapte a căror transmitere seculară ar fi fost absolut sigură. Mai degrabă experiența lor de credință e cea care le-a permis să scrie în modul în care au scris, pentru a expune semnificația globală a acelor evenimente și a-i invita pe conaționalii lor să creadă în puterea și în fidelitatea lui Dumnezeu, care le-a dăruit lor înșiși și înaintașilor lor să treacă prin perioade istorice adesea dramatice. Mai mult decât faptele concrete, contează interpretarea lor, sensul care reiese în prezentul recitirii. De fapt, semnificația unei perioade istorice care a durat mai multe secole nu poate să fie înțeleasă și transcrisă sub formă de relatare teologică sau de poem imnic decât cu timpul. Scriitorii biblici au meditat, cu credința lor vie în Dumnezeu, asupra supraviețuirii poporului lor de-a lungul secolelor, în pofida multelor pericole morale și a catastrofelor teribile pe care a trebuit să le înfrunte și asupra rolului pe care Dumnezeu și credința în el l-au avut pentru această supraviețuire; din asta ei au putut deduce că așa a fost și la începuturile istoriei lor. Deci nu trebuie să se citească Gen 15 ca și cum ar fi vorba despre o cronică, ci ca un comportament normativ voit de Dumnezeu, normă pe care scriitorii biblici au trăit-o în mod radical și pe care astfel au putut s-o transmită generației lor și celor viitoare.

Pe scurt, pentru a evalua adevărul relatărilor biblice antice, ele trebuie citite cum au fost scrise și au fost citite de Paul însuși: „Aceste lucruri li s-au întâmplat [israeliților] ca să fie un exemplu și au fost scrise ca învățătură pentru noi, cei la care a ajuns sfârșitul veacurilor” (1Cor 10,11).

2.2. Trecerea mării (Ex 14)

108. Relatarea trecerii israeliților prin mare constituie o parte esențială a lecturilor stabilite pentru celebrarea creștină a nopții de Paști. Această relatare este bazată pe o tradiție foarte veche, care comemorează eliberarea poporului redus la sclavie. Această tradiție orală, pusă în scris, a fost obiect de multiple „recitiri” și la sfârșit a fost inserată în relatarea Exodului și în Torah. În acest cadru, eliberarea lui Israel este prezentată ca o nouă creație. Așa cum Dumnezeu a creat lumea despărțind marea de pământul uscat, în același mod el a „creat” poporul lui Israel trasând pentru el o trecere pe pământ uscat prin mare. Relatarea leagă, așadar, strâns o veche tradiție narativă cu o interpretare teologică bazată pe teologia creației.

Adevărul relatării nu se află, așadar, numai în tradiția pe care o comemorează – o relatare de eliberare care-și păstrează toată actualitatea în momentul exilului în Babilon, când Israelul aservit aspiră la libertate -, ci de asemenea în interpretarea teologică ce o însoțește. Textul biblic unește, așadar, în manieră indisolubilă, o relatare antică, transmisă din generație în generație, și actualizarea care i-a fost propusă după aceea. Această actualizare enunță situația autorilor lui Ex 14, în momentul în care textul a fost compus. De fapt, alături de teologia creației, relatarea dezvoltă o teologie a mântuirii, prezentându-l pe Dumnezeul lui Israel ca mântuitorul care eliberează poporul de asuprire și pe Moise ca pe un personaj profetic care invită poporul să aibă încredere în puterea mântuitoare a Dumnezeului său: „Nu vă temeți, stați și veți vedea mântuirea Domnului” (Ex 14,13). După cum în timpurile din vechime Domnul a știut să ocrotească poporul său, în același mod, în orice situație, el este capabil să-l păzească și să-i procure mântuirea. Relatarea din Exod nu are intenția primară de a transmite prezentarea evenimentelor din vechime după modalitatea unui document de arhivă, ci mai mult de a comemora o tradiție care atestă că astăzi, ca și ieri, Dumnezeu este prezent alături de poporul său pentru a-l mântui.

Această experiență și această speranță de mântuire, exprimate de relatarea din Ex 14, au și o tradiție liturgică în relatarea Paștelui (Ex 12,1-13,16) care o precede. Liturgia creștină din vigilia pascală arată cum relatarea din Ex 14 își are „împlinirea” sa: în Isus Cristos, în a cărui înviere Dumnezeul Creator și Mântuitor s-a manifestat poporului său în manieră definitivă și de nedepășit.

2.3. Cărțile lui Tobia și Iona

109. Cartea lui Tobia nu aparține Bibliei ebraice, ci Bibliei grecești; decretul Conciliului din Trento despre canon o include printre cărțile istorice din Vechiul Testament (DS 1502). În schimb, Cartea lui Iona se află printre cei doisprezece profeți (numiți și „Profeții mici”) din Biblia ebraică. Ambele cărți relatează o serie de evenimente despre care se poate pune întrebarea dacă realmente s-au întâmplat.

2.3.1. Cartea lui Tobia

Moartea celor șapte soți ai aceleiași femei înainte de a consuma căsătoria (3,8-17) este un fapt așa de neverosimil, încât, deja singur, ne avertizează că narațiunea este o ficțiune literară. Și acest lucru îl explică numeroasele anacronisme: de fapt, protagonistul se prezintă ca unul dintre israeliții deportați la Ninive și, în același timp, ca unul care respectă legea deuteronomică (1,1-22); Tobia „profețește” și distrugerea lui Ninive, dezolarea Iudeii și a Samariei, incendierea templului și reconstruirea sa (14,4-5).

Deci ne aflăm în fața unui basm religios popular, cu obiectiv didactic și edificator, care, tocmai pentru asta, se situează în cadrul tradiției sapiențiale. Este o compoziție literară cu schema cunoscută – dublată de paralelismul dintre Tobia și Sara – a comportamentului celui drept, care, chinuit de suferință, îl roagă pe Domnul, care trimite mântuirea.

Intervenția demonului Asmodeu derivă din tradiția biblică ce îl vede pe Satana și pe îngerii săi acționând în lumea noastră și provocând dezastre. Acest lucru ne permite să catalogăm opera în genul literar al relatărilor care au, printre personajele lor, protagoniști umani și supraumani. Spre deosebire de multe alte narațiuni tot de acest gen, în Cartea lui Tobia intervenția demonului este prezentată cu mare sobrietate. Demonul Asmodeu este un personaj fictiv, dar nu este fictivă capacitatea diabolică de a dăuna ființelor umane, în special dacă se străduiesc să trăiască fideli față de Dumnezeu.

Prin urmare, și îngerul Rafael este un personaj de ficțiune literară, dar, în conformitate cu tradiții biblice repetate și insistente și cu primirea sa din partea Bisericii, nu este fictivă capacitatea ființelor ca el de a interveni în ajutorul celor care invocă numele Domnului.

Cartea lui Tobia este un manifest care vrea să laude practicile de pietate tradiționale ale iudaismului: rugăciunea, postul și pomana (12,8-9); precum și exercitarea faptelor de milostenie, îndeosebi îngroparea morților (12,13) și rugăciunea de binecuvântare și de mulțumire care proclamă lucrările glorioase ale lui Dumnezeu (12,6.22; 13,1-18). Un aspect deosebit al cărții este insistența asupra rugăciunii sfințitoare a vieții conjugale și de sprijin în pericole (8,4-9).

2.3.2. Cartea lui Iona

110. Faptul că această Carte a lui Iona a fost transmisă printre scrierile celor doisprezece profeți este un indiciu că protagonistul acestei cărți a fost considerat foarte repede un profet autentic (cf. 2Rg 14,25), care trebuie situat din punct de vedere istoric în contextul dominației asiriene pe care relatarea o presupune, mai înainte ca babilonienii și mezii să întreprindă distrugerea lui Ninive în 612 î.C. O astfel de apreciere pare să fie valorizată de faptul că Isus însuși trimite la episodul cel mai răsunător al relatării referitoare la profet, cele trei zile și cele trei nopți în pântecele balenei, ca la un semn „istoric” care prefigurează evenimentul învierii sale (Mt 12,39-41; Lc 11,29-30; Mt 16,4).

Totuși, în relatare există nu numai detalii, ci și elemente structurale pe care nu le putem considera ca evenimente istorice și care ne induc să interpretăm textul ca o compunere imaginară, cu profunde conținuturi teologice.

Unele detalii improbabile – ca, de exemplu, că Ninive ar fi un oraș foarte mare, lung de trei zile de mers (Iona 3,3) – pot să fie considerate hiperbole; în schimb, printre elementele structurale sunt neverosimile peștele care-l înghite pe Iona și-l menține viu în pântecele său trei zile și trei nopți înainte de a-l vomita (2,1.11) și pretinsa convertire unanimă din Ninive (3,5-10), despre care nu există urme, printre altele, în documentele asiriene.

Printre temele teologice prezente în relatare, subliniem două: 1) Conținutul unui mesaj profetic nu este un decret irevocabil (3,4), ci este mai degrabă o pronunțare care se modifică în funcție de răspunsul celor cărora le este adresat (4,2.11). 2) Iudaismul de după exil era caracterizat de o tensiune între tendințe mai conciliatoare și universale și tendințe mai închise și exclusiviste. Acest lucru apare, în mod clar, în contrastul dintre cărțile lui Rut, Iona, Tobia, pe de o parte, și cărțile lui Aggeu, Zaharia, Esdra, Nehemia și Cronicile, pe de altă parte. Esdra și Nehemia au făcut posibilă menținerea identității iudaice, opunându-se oricărei amestecări cu păgânismul, în special celei reprezentate de căsătoriile mixte (Esd 9-10; Neh 10,29-31). Însă nu s-a rătăcit complet un spirit mai deschis și universalist, care se putea hrăni și din vechi tradiții patriarhale și profetice. Cartea lui Rut reacționează împotriva interzicerii căsătoriilor mixte, prezentând o străină, moabita Rut (Rut 1,4-19), ca înaintașă a lui David (Rut 4,17). Iona merge mai departe în universalismul său, făcând din răii și urâții asirieni – care au distrus regatul lui Israel, deportându-i pe locuitori, și se mândreau cu obiceiurile lor războinice feroce – destinatarii unui mesaj profetic care i-a făcut capabili de convertire.

2.4. Evangheliile copilăriei

111. Numai Matei (1-2) și Luca (1,5-2,52) au pus la începutul operei lor o așa-numită „evanghelie a copilăriei”, în care se expun originea și începuturile vieții lui Isus. Putem nota aici mari diferențe între cele două relatări și prezența unor evenimente extraordinare care trezesc uimire, cum ar fi zămislirea feciorelnică a Isus; rezultă întrebarea cu privire la istoricitatea acestor narațiuni. Expunem diferențele și convergențele care se află în cele două relatări și încercăm să determinăm mesajul celor două texte.

a. Diferențele

Matei pune la început o genealogie (1,1-17), considerabil diferită de cea prezentată în Lc 3,23-38 după botezul lui Isus. Vestirea zămislirii lui Isus de la Duhul Sfânt este făcută lui Iosif (1,18-25). Isus – născut la Betleem în Iudeea (2,1), patria lui Iosif și a Mariei – este vizitat și adorat de magi, conduși de o stea, inconștienți de amenințarea mortală din partea regelui Irod (2,1-11). Avertizați în vis, ei se întorc acasă pe un alt drum (2,12). Anunțat de un înger al Domnului în vis, Iosif fuge în Egipt cu pruncul și mama lui (2,13-15) înainte de uciderea pruncilor din Betleem (2,16-18). După moartea lui Irod, Iosif, Maria și pruncul se întorc în patrie și merg să locuiască la Nazaret, unde Isus crește (2,19-23).

Un element diferit în relatarea din Lc 1,5-2,52 este constituit de prezența lui Ioan Botezătorul și de narațiunile paralele despre Ioan și Isus; ele se referă la anunțarea nașterii lor (1,5-25.26-38), nașterea și circumcizia pruncului cu punerea numelui (1,57-79; 2,1-21). Maria și Iosif locuiesc la Nazaret (1,26) și datorită recensământului lui Quirinius merg la Betleem (2,1-5), unde Isus se naște (2,6-7) și este vizitat de păstori, cărora un înger al Domnului le-a vestit nașterea sa (2,8-20). Conform prescrierilor legii, pruncul este prezentat Domnului în templul din Ierusalim și este primit de Simeon și Ana (2,22-40). Apoi, Isus, la doisprezece ani, va merge din nou în templu (2,41-52).

Nicio relatare care se găsește în Matei nu este prezentă în Luca și viceversa. Există și diferențe însemnate între cele două relatări. Conform lui Matei, Maria și Iosif, înainte de nașterea lui Isus, locuiesc la Betleem și numai după fuga în Egipt și ca urmare a unei avertizări speciale merg la Nazaret. Conform lui Luca, Maria și Iosif locuiesc la Nazaret, recensământul îi conduce la Betleem și, fără fuga în Egipt, se întorc la Nazaret. Este greu de găsit o soluție pentru aceste diferențe. Pe de altă parte, ele revelează o independență reciprocă a celor doi evangheliști. Și acest lucru face mai semnificative convergențele.

b. Convergențele

112. Matei și Luca prezintă amândoi următoarele date: Maria, mama lui Isus, este logodită cu Iosif (Mt 1,18; Lc 1,27), care este din casa lui David (Mt 1,20; Lc 1,35); Iosif nu este tatăl natural al lui Isus (Mt 1,16.18.25; Lc 1,34). Numele lui Isus este comunicat de un înger (Mt 1,21; Lc 1,31), împreună cu semnificația sa mântuitoare (Mt 1,21; Lc 2,11). Isus este adus pe lume la Betleem în timpul regelui Irod (Mt 2,1; Lc 2,4-7; 1,5) și crește la Nazaret (Mt 2,22-23; Lc 2,39.51). Datele fundamentale care se referă la persoane, locuri și timp sunt comune celor doi evangheliști. Deosebit de importantă este convergența lor cu privire la zămislirea feciorelnică a lui Isus de la Duhul Sfânt, care exclude că Iosif este tatăl natural al lui Isus.

c. Mesajul

113. Evangheliile copilăriei după Matei și Luca introduc la restul operei lor și arată cum ceea ce se manifestă în viața și în activitatea lui Isus este întemeiat în originile sale. Prin diferitele relatări și titluri conferite lui Isus, aceste Evanghelii explică raportul lui Isus cu Dumnezeu, misiunea sa de mântuitor, rolul său universal, destinul său dureros, înrădăcinarea sa în istoria lui Dumnezeu cu poporul lui Israel.

Matei îl prezintă pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu (2,15), în care Dumnezeu este prezent și căruia îi revine numele „Emanuel”, „Dumnezeu cu noi” (1,23). Dumnezeu decide numele „Isus”, în care se exprimă programul misiunii sale mântuitoare: „va mântui poporul său de păcatele sale” (1,21). Isus este Cristos din casa lui David (1,1.16.17.18; 2,4); „care va conduce poporul meu, Israel” (2,6 (cf. Mih 5,1), ultimul și definitivul rege pe care Dumnezeu îl dăruiește poporului său. Venirea magilor arată că misiunea lui Isus merge dincolo de Israel și se referă la toate popoarele (2,1-12). Amenințarea mortală, care provine de la regele din acea epocă (2,1-18) și continuă cu succesorul său (2,22), face să se prevestească pătimirea și moartea lui Isus. Înrădăcinarea lui Isus în poporul lui Israel este prezentă în toată relatarea și se concentrează în genealogie (1,1-17) și în cele patru citate de împlinire (1,22-23; 2,15.17-18.23; cf. 2,6).

În Luca găsim indicații asemănătoare, deși expresiile și accentele sunt diferite. Isus este numit „Fiu al lui Dumnezeu” (1,35; cf. 1,32) și, în templu, primul său cuvânt, singurul amintit în relatarea evanghelică a copilăriei, este: „Trebuie să fiu în casa Tatălui meu” (2,49). Vestind păstorilor nașterea sa, îngerul proclamă: „Vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (2,11). În „Cristosul Domnului” (2,26) a venit „mântuirea” (2,30), „eliberarea Ierusalimului” (2,38). Este subliniată legătura lui Isus cu David (1,26.69; 2,4.11), care culminează în vestea îngerului: „Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt și Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; și va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit” (1,32-33). Semnificația universală a venirii lui Isus este exprimată de Simeon: mântuirea care vine în Isus este „în fața tuturor popoarelor” (2,31) și Isus este „lumină spre luminarea neamurilor” (2,32). Simeon face aluzie și la dificultățile misiunii lui Isus, vorbind despre „semnul care va stârni împotrivire” (2,34). Ceea ce este relatat este situat în viața religioasă a poporului lui Israel: se începe cu o jertfă în templu (1,5-22) și se termină cu un pelerinaj la templu (2,41-50), respectând cu fidelitate Legea Domnului (2,21-28).

114. Ambii evangheliști prezintă zămislirea feciorelnică a lui Isus de la Duhul Sfânt și atribuie începutul vieții lui Isus exclusiv acțiunii lui Dumnezeu, fără intervenția unui tată uman. În Mt 1,20-23, comunicarea nașterii lui Isus este legată de misiunea sa mântuitoare: cel care va mântui poporul său de păcatele sale și îl va reconcilia cu Dumnezeu, cel care este „Dumnezeu cu noi”, are origine divină. Mântuitorul și mântuirea provin numai de la Dumnezeu, sunt dar al harului său. În Lc 1,35 se arată consecința zămislirii feciorelnice a lui Isus: „sfântul care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu”. În zămislirea feciorelnică a lui Isus se manifestă raportul său cu Dumnezeu. Ca „sfânt”, el aparține total lui Dumnezeu și, chiar conform existenței sale umane, numai Dumnezeu este tatăl său. Zămislirea feciorelnică a lui Isus are o semnificație profundă fie pentru raportul său cu Dumnezeu, fie cu misiunea sa mântuitoare în favoarea ființelor umane.

Luând în considerare diferențele și convergențele pe care le găsim în relatările copilăriei de către cei doi evangheliști, trebuie spus că revelația mântuitoare constă în tot ceea ce este spus despre persoana lui Isus și despre raportul său cu istoria lui Israel și a lumii, ca introducere și ilustrare a lucrării sale mântuitoare relatate în continuarea evangheliei. Diferențele, care în parte pot să fie armonizate, se referă la aspecte secundare cu privire la figura centrală a lui Isus, Fiu al lui Dumnezeu și Mântuitor al oamenilor, care este comună celor doi evangheliști.

2.5. Relatările de minuni

115. În Vechiul și în Noul Testament sunt relatate evenimente extraordinare care nu corespund cu ceea ce se întâmplă în mod normal, merg dincolo de capacitățile umane și sunt atribuite unei intervenții speciale a lui Dumnezeu. De mult timp, din cauza unei abordări științifice clare și a unor anumite concepții filosofice, s-au manifestat perplexități cu privire la istoricitatea acestor narațiuni. Conform științei moderne, tot ceea ce se întâmplă în această lume are loc pe baza unor reguli invariabile, așa-numitele „legi naturale”. Totul este determinat de aceste legi și nu există spațiu pentru evenimente extraordinare. Este răspândită și concepția filosofică după care Dumnezeu, deși a creat lumea, nu intervine în funcționarea sa, care are loc, așadar, după reguli imutabile. Cu alte cuvinte, se afirmă că nu pot să existe evenimente extraordinare cauzate de Dumnezeu; de aceea, relatările care prezintă aceste evenimente nu pot să aibă un adevăr istoric.

Așadar, să luăm în considerare relatările de minuni prezente în Vechiul și în Noul Testament, căutând semnificația lor în contextele lor literare. Relatările din Noul Testament sunt în continuitate cu tradițiile poporului lui Israel și manifestă că puterea creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu ajunge la plinătatea sa în Isus Cristos.

a. Relatările în Vechiul Testament

116. Cărțile din Vechiul Testament sunt pătrunse de credința că Dumnezeu a creat totul, acționează încontinuu în lume și menține toate lucrurile în existență și în viață. Cu credința sa, poporul lui Israel vede creația, cu toate minunățiile sale, ca efect al acțiunii punctuale a lui Dumnezeu, fie cât privește realitățile obișnuite, fie cât privește realitățile extraordinare: totul este o continuă, o mare minune. Totul este un mesaj de credință, care este rezumat bine cu aceste cuvinte ale Psalmului: „El singur face fapte minunate, pentru că veșnică este îndurarea lui” (Ps 136,4).

Această credință se exprimă, în formă de imn caracterizat de recunoștință, bucurie și laudă, în texte precum Ps 104 și Sir 43 (cf. Gen 1). Ps 104, dedicat lui Dumnezeu Creatorul, este urmat de Ps 105, în care se celebrează puterea și fidelitatea lui Dumnezeu în istoria poporului său Israel. Dumnezeu, care a creat totul și acționează în creație, acționează și în istorie (cf. Ps 106, 135, 136). Acțiunea sa se revelează deosebit de minunată și extraordinară în eliberarea lui Israel din sclavia Egiptului și în conducerea lui în țara promisă. Moise, însărcinat și abilitat de Dumnezeu, săvârșește fapte minunate, despre care vorbesc Cartea Exodului și multe alte texte (între care și Ps 105,26-45). Se poate observa marea influență pe care a avut-o procesul de eliberare a Israelului asupra tradițiilor până la recitirea sa în Înț 15,14-19,17. Dar nu pare posibil să se găsească în mod sigur evenimentele realmente întâmplate. În aceste tradiții se amintește, se exprimă și se recunoaște că Dumnezeu acționează în istorie și că el, cu putere și fidelitate, a condus și a mântuit poporul său.

b. Minunile lui Isus

117. Toate cele patru Evanghelii prezintă o serie de acțiuni extraordinare realizate de Isus. Cele mai frecvente sunt vindecările de bolnavi și exorcismele. Se relatează și trei învieri (Mt 9,18-26; Lc 7,11-17; In 11,1-44) și câteva „minuni ale naturii”: furtuna potolită (Mt 8,23-27), Isus care merge pe apă (Mt 14,22-33), înmulțirea pâinilor și peștilor (Mt 14,13-21) și transformarea apei în vin (In 2,1-11). Precum învățătura în parabole, și săvârșirea de acțiuni extraordinare din partea lui Isus aparține activității sale și este atestată în multe moduri. Aceste relatări nu constituie o adăugire posterioară tradiției originale cu privire la activitatea lui Isus.

Termenii cu care Evangheliile desemnează aceste acțiuni sunt semnificativi. Deși vorbesc despre uimirea mulțimilor în fața lucrării lui Isus (cf. Mt 9,33; Lc 9,43; 19,17; In 7,21), Evangheliile nu folosesc un termen care corespunde „minunii” noastre (care înseamnă „operă care provoacă uimire”). Evangheliile sinoptice vorbesc despre „fapte de putere” (dynameis), în timp ce Evanghelia după Ioan folosește termenul „semne” (semeia). Această diferență terminologică este foarte semnificativă. În toate acțiunile extraordinare săvârșite de Isus se verifică imediat depășirea unei situații de necesitate (boală, pericol etc.). Apoi, Isus, cu acțiunea sa, manifestă că această intervenție extraordinară nu e totul. Mt 11,20 prezintă: „Atunci a început să mustre cetățile în care au avut loc cele mai multe minuni ale sale, pentru că nu s-au convertit” (cf. Lc 10,13). Nu e suficient a-l admira pe taumaturg și a-i mulțumi: este necesară convertirea la mesajul său.

În Evangheliile sinoptice, împărăția lui Dumnezeu este în centrul vestirii lui Isus (cf. Mt 4,17; Mc 1,15; Lc 4,43). Faptele de putere trebuie să confirme și să facă evident că realitatea mântuitoare a acestei împărății s-a apropiat și a devenit prezentă. Isus spune, cu privire la activitatea sa: „Dar dacă eu scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu, împărăția lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi” (Mt 12,28; cf. Lc 11,20). Aceste lucrări în diversitatea lor nu numai că manifestă diferitele aspecte ale puterii mântuitoare a împărăției lui Dumnezeu, ci au și o funcție revelatoare referitoare la identitatea lui Isus. După ce el a potolit marea în furtună, discipolii se întreabă: „Cine este acesta de care ascultă și vânturile și marea?” (Mt 8,27) Întrebarea lui Ioan Botezătorul: „Tu ești cel care trebuie să vină sau să așteptăm un altul?” este provocată de „faptele lui Cristos” (Mt 11,2-3). Isus răspunde la întrebare prezentând faptele sale de putere (11,4-5).

În Evanghelia după Ioan, acțiunile extraordinare ale lui Isus sunt numite „semne”: așadar, ele trebuie să conducă la o altă realitate. Referitor la prima acțiune extraordinară, transformarea apei în vin la Cana, evanghelistul spune: „Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Și-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el” (In 2,11). A revela gloria lui Isus, care constă în raportul său cu Dumnezeu și este „glorie ca a unicului născut din Tatăl” (In 1,14), și a conduce la credința în Isus reprezintă sensul și scopul semnelor. Adesea, de semne este legată o instruire a lui Isus, care indică un aspect specific al semnificației sale mântuitoare. În înmulțirea pâinilor (6,1-58), Isus se revelează ca „pâinea vieții” (6,35.48.51); în vindecarea orbului (9,1-41), ca „lumina lumii” (9,5; cf. 8,12; 12,46); în învierea lui Lazăr (11,1-44), ca „învierea și viața” (11,25). În prima concluzie a Evangheliei sale, Ioan scoate în evidență semnele lui Isus și se adresează direct cititorilor: „Acestea (semnele) însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele lui” (20,31). Discipolii (20,30) sunt martorii oculari și toți ceilalți depind de mărturia lor. Semnele atestate și scrierile au scopul de a conduce la credința în Isus, nu vagă, ci în mod clar determinată, și deci la viața care provine de la el.

Ioan folosește adesea și termenul „fapte” (erga) pentru a defini acțiunile extraordinare ale lui Isus. După vindecarea unui bolnav în zi de sâmbătă (5,1-18), Isus explică (5,19-47) modul în care activitatea sa depinde de cea a lui Dumnezeu Tatăl: „Lucrurile pe care mi le-a dat Tatăl să le împlinesc – aceste lucruri pe care le fac – dau mărturie despre mine că Tatăl m-a trimis” (5,36; cf. 10,25.37-38; 12,37-43). Termenul „lucruri” subliniază o altă caracteristică a acțiunilor lui Isus. Ele sunt „semne” pentru oameni și sunt „lucruri” care corespund acțiunii lui Dumnezeu Tatăl; de aceea, sunt o mărturie a faptului că Isus a fost trimis de Dumnezeu Tatăl.

118. În sfârșit, trebuie menționat ceea ce este ținta și culmea tuturor semnelor și tuturor lucrurilor lui Isus: învierea sa. Ea nu mai este un semn vizibil și este lucrare a lui Dumnezeu Tatăl, pentru că „Dumnezeu l-a înviat din morți” (Rom 10,9; cf. Gal 1,1 etc.). Învierea lui Isus nu este văzută de nimeni, dar este făcută cunoscută discipolilor, care sunt martori (cf. Fap 10,41), prin aparițiile lui Cristos înviat. Scopul semnelor și al lucrărilor săvârșite de Isus era de a revela raportul său cu Dumnezeu și de a arăta misiunea sa mântuitoare, misiune care se exprimă ca ajutorare a mizeriilor umane și comunicare de viață. Toate acestea sunt duse acum la împlinire de învierea sa. Aceasta revelează și confirmă unirea foarte strânsă a lui Dumnezeu cu Isus, înseamnă depășirea morții și a tuturor infirmităților, realizează trecerea la viața desăvârșită în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Paul vestește învierea lui Isus având convingerea „că cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia și pe noi împreună cu Isus și ne va așeza lângă el împreună cu voi” (2Cor 4,14).

2.6. Relatările pascale

119. O dificultate specifică referitoare la adevărul istoric al relatărilor pascale provine din faptul că în ele întâlnim multe divergențe, pe care nu e ușor să le armonizăm, stând la nivelul purei dimensiuni a realității de fapt.

Însuși evenimentul învierii lui Isus nu este descris în niciun text din Noul Testament: de fapt, scapă ochilor omenești și aparține exclusiv misterului lui Dumnezeu. În schimb, avem două tipuri de relatări pascale, care relatează ceea ce a avut loc după înviere: vizita câtorva femei la mormântul lui Isus și diferitele aparții ale Domnului înviat (cf. și 1Cor 15,3-8), care s-a manifestat viu martorilor aleși de el. Vizita la mormânt este unicul eveniment pascal pentru care găsim o narațiune asemănătoare în toate cele patru Evanghelii, deși cu numeroase variante de detaliu.

Vrem să luăm în considerare îndeosebi trei diferențe care, între altele, se observă în cele patru relatări:

a. Numai Mt 28,2 menționează un cutremur înainte de a vorbi despre sosirea femeilor la mormântul lui Isus.

b. Numai Mc 16,8 vorbește despre fuga femeilor, despre tremuratul și tăcerea lor după întâlnirea cu mesagerul ceresc. c. Conform sinopticilor (Mt 28,5-7; Mc 16,6-7; Lc 24,5-7), mesajul despre învierea lui Isus este comunicat femeilor de unul sau mai mulți mesageri ai lui Dumnezeu; în schimb, conform In 20,14-17, Maria din Magdala, deși văzând în mormânt doi îngeri (In 20,12-13), primește direct de la Isus vestea învierii sale.

a. Cutremurul

120. Faptul că numai Mt 28,2 vorbește despre un cutremur nu înseamnă că celelalte Evanghelii, nemenționându-l, îl neagă. O astfel de deducție n-ar fi sigură, bazându-se exclusiv pe un argument e silentio. Pe de altă parte, „cutremurul” pare să facă parte din stilul teologic al lui Matei. De fapt, numai acest evanghelist menționează un cutremur – unit cu alte fenomene extraordinare – după moartea lui Isus (27,51-53) și îl prezintă ca motivul pentru care centurionul și cei doi soldați sunt umpluți de frică și mărturisesc filiația divină a lui Isus răstignit (27,54). În această privință trebuie să se considere că, în descrierile de teofanii care se găsesc în Vechiul Testament, cutremurul este unul dintre fenomenele în care se manifestă prezența și acțiunea lui Dumnezeu (cf. Ex 19,18; Jud 5,4-5; 1Rg 19,11; Ps 18,8; 68,8-9; 97,4; Is 63,19). În Apocalips, cutremurul indică în mod simbolic un zdruncin care tinde să dărâme „sistemul pământesc”, constituit dintr-o lume care, construită în afara lui Dumnezeu și în opoziție față de el, la un moment dat se dărâmă (cf. Ap 6,12; 11,13; 16,18).

Deci este probabil ca Matei să folosească acest „motiv literar”. Menționând cutremurul, el vrea să sublinieze că moartea și învierea lui Isus nu sunt evenimente obișnuite, ci evenimente „tulburătoare” în care Dumnezeu acționează și realizează mântuirea neamului omenesc. Semnificația specifică a acțiunii divine trebuie să fie dedusă din contextul Evangheliei: moartea lui Isus duce la împlinire iertarea păcatelor și reconcilierea cu Dumnezeu (cf. Mt 20,28; 26,28), iar în învierea sa, Isus învinge moartea, intră în viața lui Dumnezeu Tatăl și obține puterea peste toate (cf. 28,18-20). Așadar, evanghelistul nu vorbește despre un cutremur a cărui forță ar putea să fie măsurată după gradele unei scări determinate, ci vrea să trezească și să îndrepte atenția cititorilor săi spre Dumnezeu, scoțând în evidență realitatea cea mai importantă a morții și învierii lui Isus: raportul lor cu puterea mântuitoare a lui Dumnezeu.

b. Comportamentul femeilor

121. Asemănător este cazul din Mc 16,8, în care se prezintă reacția femeilor la mesajul pascal, o reacție de frică și de spaimă: „Ieșind, au fugit de la mormânt, căci tremurau de spaimă și de uimire. Și nu au spus nimănui, pentru că se temeau”. Ceilalți evangheliști nu relatează un astfel de comportament. După cum cutremurul este unul dintre fenomenele care însoțesc manifestarea puterii lui Dumnezeu, tot așa frica reprezintă reacția umană obișnuită la o astfel de manifestare. O caracteristică a Evangheliei după Marcu este de a exprima prin reacția celor prezenți natura și calitatea evenimentelor la care ei au asistat (cf. 1,22.27; 4,41; 5,42; etc.). Reacția cea mai puternică și marcată relatată în Evanghelia sa este cea a femeilor după ce au ascultat mesajul pascal al mesagerului lui Dumnezeu. Prin reacția lor, evanghelistul subliniază că învierea lui Isus răstignit este cea mai mare manifestare a puterii mântuitoare a lui Dumnezeu. Evanghelistul comunică nu numai evenimentul ca atare, ci îi arată și semnificația determinantă pentru persoanele umane și efectul produs asupra lor.

c. Izvorul mesajului pascal

122. Izvorul mesajului pascal este prezentat în moduri diferite de Evanghelii. Conform sinopticilor (Mt 28,5-7; Mc 16,6-7; Lc 24,5-7), femeile care merg la mormântul lui Isus și-l găsesc gol primesc de la unul sau doi trimiși cerești mesajul despre învierea lui Isus. În schimb, conform In 20,1-2, Maria din Magdala, după ce a găsit mormântul gol, merge la discipoli și le spune: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. Ea afirmă încă de două ori (20,13.15) această explicație a sa despre mormântul gol și numai după apariția Domnului însuși înviat (20,14-17) le duce discipolilor mesajul învierii sale (20,18). Ne putem întreba dacă Matei, Marcu și Luca, referitor la descoperirea mormântului gol, anticipă adevărata interpretare a acestui fapt, contrastând-o pe cea deja menționată, dată de Maria din Magdala în In 20,2.13.15 (cf. și Mt 28,13). Punând această explicație pe buzele unui mesager ceresc, cei trei evangheliști o caracterizează ca o cunoaștere supraumană, care poate să vină numai de la Dumnezeu. Însă izvorul efectiv al acestei interpretări este însuși Domnul înviat care le apare martorilor aleși. Nu există îndoială că fundamentul cel mai solid al credinței în învierea lui Isus sunt aparițiile sale (cf. și 1Cor 15,3-8).

Cele patru relatări ale vizitei la mormânt, cu diferențele lor, fac dificilă armonizarea lor istorică, însă tocmai aceste divergențe constituie pentru noi un adevărat stimulent pentru a le înțelege în mod mai adecvat. Studierea principalelor trei diferențe – cutremurul, fuga femeilor, mesajul ceresc – a arătat o semnificație comună a lor, anume că ele dau mărturie despre Dumnezeu și despre intervenția decisivă a puterii sale mântuitoare în învierea lui Isus. Acest rezultat, dacă, pe de o parte, eliberează de constrângerea de a trebui să se vadă în fiecare detaliu al narațiunii – nu numai al relatărilor pascale, ci al Evangheliilor în întregime – o dată precisă de cronică, pe de altă parte, determină să fim deschiși și atenți la semnificația teologică prezentă nu numai în diferențe, ci în toate detaliile relatării.

d. „Valoarea teologică a Evangheliilor”

123. Este încă răspândită opinia că Evangheliile sunt în mod esențial o cronică de fapte, despre care martorii furnizează o dare de seamă punctuală. Această idee se bazează pe convingerea justă că credința creștină nu este o speculație neistorică, ci este întemeiată pe fapte realmente petrecute. Dumnezeu acționează în istorie și se face prezent în mod eminent în istoria Fiului său întrupat. Însă o concepție care vede în Evanghelii numai un tip de cronică poate să piardă din vedere semnificația lor teologică și, de aceea, să neglijeze toată bogăția lor, tocmai ca un cuvânt care vorbește despre Dumnezeu. Comisia Biblică Pontificală, deja în Instrucțiunea despre adevărul istoric al Evangheliilor Sancta Mater Ecclesia din 1964, afirma:

Din noile studii rezultă că viața și învățătura lui Isus nu au fost pur și simplu prezentate numai cu scopul de a păstra amintirea, ci „predicate” în așa fel încât să ofere Bisericii baza credinței și a obiceiurilor; de aceea, exegetul, cercetând cu atenție mărturiile evangheliștilor, va fi în măsură să ilustreze cu pătrundere mai mare valoarea teologică perenă a Evangheliilor și să scoată în evidență deplină cât de necesară și cât de importantă este interpretarea Bisericii (EB 652).

Așadar, trebuie să ținem cont de faptul că Evangheliile nu sunt numai cronici ale evenimentelor din viața lui Isus, deoarece evangheliștii vor de asemenea să exprime, după modulul narativ, valoarea teologică a acestor evenimente. Asta înseamnă că ei, în tot ceea ce relatează, nu intenționează să prezinte numai date de cronică, ci vor să facă și un „comentariu teologic” la faptele pe care le relatează și să le exprime valoarea teologică, adică să le scoată în evidență raportul cu Dumnezeu.

Spus cu alte cuvinte, intenția de a-l vesti pe Isus, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitor al oamenilor – o intenție care se poate numi „teologică” -, este prevalentă și fundamentală în Evanghelii. Referința la faptele concrete pe care o întâlnim în Evanghelii face parte din cadrul acestei vestiri teologice. Asta comportă că, în timp ce afirmațiile teologice despre Isus au o valoare directă și normativă, elemente pur istorice au o funcție subordonată.

3. A doua provocare: probleme etice și sociale

124. Alte texte biblice, de natură diferită, constituie o provocare pentru interpretare. Sunt cele care relatează comportamente complet imorale, care exprimă sentimente de ură și de violență sau par să promoveze condiții sociale considerate astăzi nedrepte. Aceste texte pot să-i scandalizeze și să-i dezorienteze pe creștini, care uneori se simt acuzați de necreștini că au în cartea lor sacră trăsăturile unei religii care învață imoralitatea și violența. Pentru această problematică dificilă am ales să tratăm, pentru Vechiul Testament, chestiunea violenței, exprimată îndeosebi în legea exterminării și în psalmii care cer răzbunare; pentru Noul Testament ne vom ocupa de statutul social al femeilor după epistolarul lui Paul.

3.1. Violența în Biblie

125. Una dintre piedicile cele mai mari în calea primirii Bibliei drept cuvânt inspirat este constituită de prezența, în special în Vechiul Testament, a unor repetate manifestări de violență și cruzime, în multe cazuri poruncite de Dumnezeu, în multe altele obiect de rugăciuni adresate Domnului, în altele atribuite direct lui de către autorul sacru.

Dificultatea cititorului contemporan nu trebuie minimalizată. De fapt, i-a indus pe unii să-și asume o atitudine de reproș față de textele veterotestamentare, considerate depășite și nepotrivite să hrănească credința. Însăși ierarhia catolică a perceput reflexele pastorale ale problemei, dispunând ca, în liturgia publică, întregi texte biblice să nu fie citite și să fie omise sistematic acele versete care ar fi ofensatoare pentru sensibilitatea creștină. S-ar putea deduce în mod impropriu că o parte a Sfintei Scripturi nu se bucură de carisma inspirației, nefiind concret „de folos pentru a învăța, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate” (2Tim 3,16).

De aceea, se consideră indispensabil să se indice câteva linii de interpretare care să permită o apropiere mai adecvată de tradiția biblică, chiar în textele sale problematice, care oricum vor trebui să fie interpretate în contextul global al Scripturii, deci în lumina mesajului evanghelic al iubirii și față de dușman (Mt 5,38-48).

3.1.1. Violența și remediile sale legale

126. Încă de la primele sale pagini, Biblia arată apariția violenței în societatea umană (Gen 4,8.23-24; 6,11.13), a cărei matrice se află în refuzarea lui Dumnezeu care ia formă de idolatrie (Rom 1,18-32). Sfânta Scriptură denunță și condamnă orice formă de samavolnicie, de la sclavie la războaiele fratricide, de la agresiunile personale la sistemele opresive, fie între națiuni, fie în interiorul Israelului (Am 1,3-2,16). Punând în fața oamenilor consecințele teribile ale pervertirii inimii (Gen 6,5; Ier 17,1), cuvântul lui Dumnezeu are funcție profetică; el invită astfel la recunoașterea răului pentru a-l evita și a-l combate.

Pentru a promova cunoașterea binelui care trebuie făcut (Rom 3,20) și pentru a favoriza procesul de convertire, Scriptura proclamă legea lui Dumnezeu, care este o frână în calea răspândirii nedreptății. Însă Torah a Domnului nu indică numai calea dreptății pe care fiecare este în mod necesar chemat s-o urmeze, ci prescrie și ce acțiuni trebuie desfășurate față de cel vinovat, așa încât răul să fie extirpat (Dt 17,12; 22,21.22.24 etc.), să fie despăgubite victimele și să fie promovată pacea. Nu se poate critica drept violentă o astfel de dispoziție. De fapt, sancțiunea punitivă este necesară, pentru că nu numai că scoate în evidență fărădelegea și periculozitatea delictului, ci, în afară de a constitui o retribuire justă, are în vedere corectarea vinovatului și, inducând teama de pedeapsă, ajută societatea și individul să se abțină de la rău. A aboli complet pedepsirea ar echivala cu a tolera răutatea, devenind complici. Sistemul penal, reglementat de așa-numita „lege a talionului” („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”: Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21), constituie astfel o modalitate rațională de realizare a binelui comun. Deși imperfect, din cauza aspectelor sale coercitive și a unor modalități de sancționare, acest sistem este de fapt asumat, cu ajustările corespunzătoare, de orânduirile juridice din orice epocă și țară, pentru că este bazat în mod ideal pe proporția egală între delict și sancțiune, între dauna provocată și dauna suferită. În locul răzbunării arbitrare este fixată măsura unei reacții juste la actul rău.

Se poate obiecta că unele discipline punitive prevăzute de Codurile din Vechiul Testament apar insuportabil de crude (cum ar fi biciuirea: Dt 25,1-3; sau mutilarea: Dt 25,11-12); și chiar pedeapsa cu moartea, prevăzută pentru delictele mai grave, astăzi este pe larg contestată. Cititorul Bibliei, în aceste cazuri, trebuie să recunoască, pe de o parte, caracterul istoric al legislației biblice, depășită de o înțelegere mai bună a procedurilor de justiție care respectă mai mult drepturile inalienabile ale persoanei; pe de altă parte, vechile prescrieri pot oricum să folosească pentru a semnala gravitatea anumitor delicte care cer măsuri corespunzătoare pentru a evita răspândirea răului.

Când în Sfânta Scriptură se atribuie lui Dumnezeu și judecătorului uman manifestarea mâniei prin realizarea justiției punitive, nu se prospectează, așadar, un comportament impropriu; de fapt, este necesar ca răul să nu rămână nepedepsit și este bine ca victimele să fie ajutate și despăgubite. Pe de altă parte, Scriptura, și în Vechiul Testament, completează viziunea despre Dumnezeul garant al dreptății cu amintirea repetată a marii sale răbdări (Ex 34,6; Num 14,18; Ps 103,8 etc.) și mai ales cu deschiderea constantă la iertare pentru cel vinovat (Is 1,18; Iona 4,11), iertare acordată atunci când există sentimente și acte de adevărată căință (Iona 3,10; Ez 18,23). Modelul divin, care conformează rigoarea necesară în disciplină cu blândețea și perspectiva iertării, este propus de Biblie spre imitarea omului responsabil cu dreptatea și înțelegerea socială.

3.1.2. Legea exterminării

127. Îndeosebi în Cartea Deuteronomului citim că Dumnezeu îi poruncește lui Israel să prade națiunile canaaneene și să le extermine (Dt 7,1-2; 20,16-18); porunca este executată cu fidelitate de Iosue (Ios 6-12) și dusă la împlinire în prima epocă monarhică (cf. 1Sam 15). Acest ansamblu literar este destul de problematic, chiar mai mult decât toate războaiele și masacrele relatate în Vechiul Testament; a face din el un program de conduită politică naționalistă ca justificare a violenței asupra altor popoare este, în orice caz, de reproșat fără jumătăți de măsură, pentru că alterează sensul paginii biblice.

Încă de la început este necesar să se noteze că aceste narațiuni nu prezintă caracteristicile rezumatului istoric: de fapt, într-un război real, zidurile unei cetăți nu se prăbușesc la sunetul trâmbițelor (Ios 6,20), nici nu se vede cum poate realmente să aibă loc o distribuire pașnică a ținuturilor prin tragere la sorți (Ios 14,2). Pe de altă parte, normativa din Deuteronom care prescrie exterminarea canaaneenilor ia formă scrisă într-un moment istoric în care aceste populații nu mai puteau fi identificate în țara lui Israel. De aceea, se impune necesitatea de a reexamina cu atenție genul literar al acestor tradiții narative. Așa cum au sugerat deja cei mai buni interpreți din tradiția patristică, relatarea epopeii cuceririi trebuie văzută ca un soi de parabolă, care pune în scenă personaje cu valoare simbolică; legea exterminării, la rândul său, cere o interpretare neliterală, așa cum se face, de altfel, pentru porunca Domnului de a tăia mâna sau de a scoate ochiul dacă sunt ocazie de scandal (Mt 5,29; 18,9).

Oricum, ne rămâne să arătăm cum este posibil să orientăm lectura acestor pagini dificile. Un prim aspect controversat din tradiția literară tocmai menționată este acela al cuceririi, înțeleasă ca prăduirea locuitorilor locului pentru a intra în locul lor. Desigur, nu convinge apelul la dreptul lui Dumnezeu de a distribui pământul privilegiindu-i pe aleșii săi (Dt 7,6-11; 32,8-9), pentru că astfel nu este recunoscută pretenția legitimă a populațiilor autohtone. Alte piste mai convingătoare de explicație sunt furnizate, de fapt, de textul biblic. În primul rând, relatarea pune în scenă conflictul dintre două grupuri de consistență economică și militară diferită, cel al canaaneenilor, foarte puternic (Dt 7,1; cf. și Num 13,33; Dt 1,28; Am 2,9 etc.), cel al israeliților, slab și lipsit de apărare; deci nu este relatată – ca model ideal – prevalarea celui prepotent, ci, dimpotrivă, triumful celui mic, în conformitate cu o „figură” bine atestată în toată Biblia până la Noul Testament (Lc 1,52; 1Cor 1,27). Asta exprimă o lectură profetică a istoriei, care în victoria miturilor, într-un război „sfânt”, vede împlinirea împărăției Domnului pe pământ. În afară de asta, conform atestării biblice, canaaneenii sunt considerați de Dumnezeu vinovați de delicte foarte grave (Gen 15,16; Lev 18,3.24-30; 20,23; Dt 9,4-5; etc.), între care acela de a ucide proprii copii în ritualuri pervertite (Dt 12,31; 18,10-12). Relatarea prospectează deci realizarea judecății divine în istorie. Și Iosue se demonstrează „slujitor al Domnului” (Ios 24,29; Jud 2,8) în asumarea misiunii de executor de dreptate: victoriile sale sunt în mod constant atribuite Domnului și puterii sale supraumane. Motivul literar al judecății asupra națiunilor începe astfel în relatările de origine, dar, așa cum este documentat de profeți și de scrierile apocaliptice, se va extinde la diferitele popoare de fiecare dată când o națiune – deci și Israelul – va fi judecată de Dumnezeu că merită sancțiune.

Or, în această linie trebuie înțelese și legea „exterminării” și aplicația sa punctuală din partea credincioșilor Domnului. Această normativă se inspiră dintr-o interpretare sacrală a poporului alianței (Dt 7,6), care trebuie să semnifice, cu atitudini chiar extreme, diferența sa radicală de neamuri. Desigur, Dumnezeu nu poruncește să se facă o samavolnicie care ar fi justificată din motive religioase, ci el cere să se asculte de o datorie de dreptate, analogă cu urmărirea, cu condamnarea și executarea vinovatului de un delict capital, fie că este un individ sau o colectivitate. A avea milă de delincvent, cruțându-l, este considerat un act de neascultare și de nedreptate (Dt 13,9-10; 19,13.21; 25,12; 1Sam 15,18-19; 1Rg 20,42). Așadar, și în acest caz, actul aparent violent trebuie interpretat ca fiind grija în eliminarea răului, așa încât să se salvgardeze binele comun. Acest curent literar este corectat de altele – între care cel numit sacerdotal – care, cu privire la aceleași fapte, sugerează în schimb orientări de pacifism explicit. Pentru acest motiv trebuie să înțelegem întregul eveniment al cuceririi ca un soi de simbol, analog cu acela pe care-l citim în anumite parabole evanghelice de judecată (Mt 13,30.41-43.50; 25,30.41 etc.); el – repetăm – oricum trebuie integrat cu alte pagini biblice, care anunță compasiunea divină și iertarea sa ca orizont și finalitate a întregii acțiunii istorice a Suveranului întregului pământ și ca model al acțiunii corecte a ființelor umane.

3.1.3. Rugăciunea care cere răzbunare

128. Manifestarea violenței este deosebit de nepotrivită atunci când se desfășoară în rugăciune: și totuși, chiar în Psaltire găsim expresii de ură și dorințe de răzbunare contrastante în mod radical cu sentimentele de iubire față de dușmani învățată discipolilor săi de Domnul Isus (Mt 5,44; Lc 6,27.35). Chiar dacă respectăm decizia de prudență de a omite din liturgie ceea ce este motiv de scandal, este oportun să sugerăm câteva indicații care să le permită credincioșilor să se apropie și astăzi, așa cum s-a întâmplat în trecut, de întregul patrimoniu al rugăciunii lui Israel.

Modalitatea principală în care trebuie explicate și primite expresiile dificile din Psalmi este aceea de a le înțelege genul literar; asta înseamnă că modurile de a spune pe care le citim acolo nu trebuie luate literal. În rugăciunile de implorare și plângere, făcute de un rugător persecutat, apare frecvent motivul „de blestem”, care se prezintă ca o invocație plină de pasiune adresată lui Dumnezeu, ca să realizeze mântuirea prin eliminarea dușmanilor. În anumiți psalmi, această dimensiune răzbunătoare devine insistentă sau chiar preponderentă (ca în Ps 109). Dacă formulările folosite de psalmist sunt moderate din punct de vedere lingvistic (de tipul: „Să dea înapoi și să se facă de ocară cei ce se gândesc la răul meu”: Ps 35,4), ele sunt mai ușor integrate în rugăciune; devin în schimb problematice și insuportabile imaginile brutale (cum ar fi: „În îndurarea ta, nimicește pe dușmanii mei”: Ps 143,12; sau: „Fiică a Babilonului… fericit cel care-ți va smulge pruncii și-i va zdrobi de stâncă”: Ps 137,8-9). Trei aspecte trebuie luate în considerare în această privință.

a. Subiectul care se roagă: omul suferind

129. Genul literar al plângerii se folosește de expresii exagerate și exasperate, fie în descrierea suferinței, care este mereu extremă („Mi-au străpuns mâinile și picioarele, mi-au numărat toate oasele”: Ps 22,17-18; „Cei ce mă urăsc fără motiv s-au înmulțit mai mult decât firele de păr de pe capul meu”: Ps 69,5), fie în cererea de remedii, care se cere să fie rapide și definitive. Acest lucru este motivat de faptul că această rugăciune exprimă trăirea emotivă a celui care se află într-o situație dramatică; așadar, sentimentele sale nu pot să fie marcate de potolire și cuvintele sale se aseamănă mai degrabă cu un răget (Ps 22,2). În orice caz, imaginile folosite trebuie văzute ca metafore: „a rupe dinții celor răi” (Ps 3,8; 58,7) înseamnă a face să înceteze minciuna și aviditatea prepotenților; „a zdrobi pruncii de stâncă” înseamnă a elimina, fără posibilitatea să se reproducă în viitor, forța rea care distruge viața; și așa mai departe. În afară de asta, cel care se roagă Psaltirea folosește cuvintele scrise de o altă persoană, în circumstanțe diferite; de aceea, trebuie să facă mereu o transpoziție pentru a le aplica la trăirea sa personală: o asemenea actualizare va fi mai reușită, dacă el își va asuma rugăciunea de plângere nu ca expresivă (numai) a situației sale personale, ci ca glasul dureros al victimelor din întreaga istorie, ca strigătul martirilor (Ap 6,10) care îi cer lui Dumnezeu ca „fiara” violentă să dispară pentru totdeauna.

b. Ce anume cere cel care se roagă?

„Ne mântuiește de cel rău!”

130. În rugăciunea de blestem nu se împlinește o acțiune magică ce ar avea o eficacitate directă împotriva dușmanilor; în schimb, cel care se roagă îi încredințează lui Dumnezeu misiunea de a face acea dreptate pe care nimeni pe pământ nu o poate realiza. Există în asta renunțarea la răzbunarea personală (Rom 12,19; Evr 10,30) și, mai mult, se exprimă astfel încrederea într-o acțiune a Domnului adecvată gravității situației și pe deplin conformă cu însăși natura lui Dumnezeu. Expresiile folosite de omul care se roagă par să-i dicteze lui Dumnezeu modul de a acționa; dar, înțelese corect, exprimă doar dorința ca răul să fie eliminat, așa încât cei umili să aibă acces la viață. Și se cere ca asta să se întâmple în istorie, ca revelație a Domnului (Ps 35,27; 59,14; 109,27), și pentru aceasta mediere de convertire chiar pentru cei violenți (Ps 9,21; 83,18-19); de fapt, persecuția împotriva celui care se roagă în anumite cazuri este văzută ca o agresiune împotriva lui Dumnezeu (Ps 2,2; 83,3.13), adesea însoțită de disprețul față de Domnul (Ps 10,4.13; 42,4; 73,11).

c. Cine sunt dușmanii celui care se roagă?

131. A identifica cine sunt dușmanii celui care se roagă nu este o simplă operațiune de natură exegetică, ce ar arăta la ce personaje și la ce ocazii istorice a făcut aluzie autorul sacru. În realitate, situația descrisă în Psalmi (de plângere) este mai mult stereotipică; limbajul este convențional și adesea în mod voit metaforic, așa încât se poate aplica la cele mai variate circumstanțe și la diferitele tipuri de subiect. Așadar, este necesar un act „profetic”, de interpretare în Duh, pentru a putea vedea cum cuvintele psalmistului se aplică în viața concretă a celui care recită un psalm de plângere, și în această istorie concretă se poate recunoaște cine este dușmanul care amenință (ca în Fap 4,23-30).

Există un progres în identificarea dușmanului atunci când se descoperă că acesta nu este numai cel care atentează la viața fizică sau la demnitatea persoanei, ci mai degrabă cel care amenință viața spirituală a celui care se roagă (Mt 10,28). Care sunt forțele potrivnice pe care credinciosul trebuie să le înfrunte? Cine sau ce anume este „leul care rage” (Ps 22,14; 1Pt 5,8) sau „limba veninoasă a șarpelui” (Ps 140,4), față de care trebuie să se simtă o ură implacabilă (Ps 26,5; 139,21-22) și a căror eliminare i se cere lui Dumnezeu (Ps 31,18)? „Noi nu avem o luptă împotriva sângelui și trupului”, scrie sfântul Paul (Ef 6,12); de „cel rău”, care este „legiune” (Mc 5,9), cel care se roagă cere să fie eliberat, ca într-un exorcism, prin milostivirea puternică a lui Dumnezeu. Și, ca în orice exorcism, cuvintele sunt dure, pentru că exprimă ostilitatea absolută dintre Dumnezeu și rău, dintre fiii lui Dumnezeu și lumea păcatului (Iac 4,4).

3.2. Statutul social al femeilor

132. Unele texte biblice, îndeosebi pauline, invită să se reflecteze asupra a ceea ce, în canonul Vechiului, dar și al Noului Testament, ar fi peren și ceea ce, legat de o cultură, de o civilizație sau și de categoriile unei epoci determinate, ar fi de relativizat. Statutul femeilor în epistolarul paulin ridică acest tip de problemă.

a. Supunerea soției față de soțul său

În scrisorile către Coloseni (3,18), către Efeseni (5,22-33) și către Tit (2,5), Paul le cere soțiilor să se supună soților lor și, făcând asta, urmează obiceiurile grecești și iudaice de atunci, conform cărora femeile aveau un statut social inferior bărbaților. Îndemnul pare să nu urmeze Gal 3,28, unde este declarat că în Biserică nu trebuie să existe discriminări, nici între iudei și greci, nici între liberi și sclavi, nici între bărbați și femei.

În textele din Ef și Col, supunerea soției nu este bazată pe norme sociale în vigoare pe atunci, ci pe acțiunea soțului, acțiune care își are originea în agape, al cărei model este iubirea lui Cristos însuși față de Trupul său, Biserica. Paul, cu toate acestea, a fost acuzat că invocă acest exemplu sublim pentru a menține mai ușor soția în supunere și, făcând asta, să-i supună pe creștini valorilor lumii – cu alte cuvinte, că se îndepărtează de evanghelie.

La aceste obiecții se răspunde spunând că Paul nu insistă pe supunerea soțiilor – motivațiile în acest sens sunt foarte scurte -, ci mai degrabă pe iubirea pe care soțul trebuie s-o arate soției, o iubire care pentru Paul este condiția nu numai a unirii și unității cuplului, ci și cea a supunerii și a venerației soției față de soț. Superioritatea statutului social al soțului, care constituie prima motivație (Ef 5,23), dispare total din orizont la sfârșitul argumentării. Ceea ce trebuie să se rețină este, așadar, modul în care, independent de rolul fixat pentru fiecare dintre soți în societatea de atunci, Paul vrea să favorizeze reînnoirea comportamentului soțului, al cărui statut era superior din punct de vedere social. În afară de asta, supunerea soției față de soț nu trebuie să fie separată de Ef 5,21, unde Paul spune că toți credincioșii trebuie „să se supună unii altora”.

Totuși, rămâne o dificultate. De fapt, la ce folosește a utiliza un model cristologic și eclezial, dacă nu se semnalează că rangul inferior al soției nu este pertinent în Biserică, deoarece credincioșii au cu toții aceeași demnitate și au un singur și unic Domn, pe Cristos? Trebuie să se excludă că Paul ar fi putut să se compromită cu valorile lumești. Pentru a spune adevărul, el nu propune noi modele sociale, ci, fără a le modifica material pe cele din timpul său, invită să se interiorizeze relații sau reguli sociale declarate stabile și durabile într-o anumită epocă – aceea din primul secol -, ca să poată fi trăite în conformitate cu evanghelia.

Așadar, se poate regreta, după atâtea secole, că Paul, în aceste scrisori, nu a afirmat clar egalitatea în statutul social pentru soții credincioși, dar probabil că modul său de a proceda era singurul posibil în acea epocă – altminteri, creștinismul ar fi putut să fie acuzat că amenință ordinea socială. În schimb, pe de altă parte, îndemnul adresat soților nu a pierdut nimic din actualitatea sa și din adevărul său.

b. Tăcerea femeilor în reuniunile ecleziale

133. Și textul din 1Cor 14,33-35 ridică unele dificultăți, pentru că Paul le cere femeilor să tacă în timpul adunărilor:

La fel în toate Bisericile sfinților, femeile să tacă în adunări, căci nu le este permis să vorbească, ci să fie supuse, după cum spune și Legea. Dacă doresc să învețe ceva, să-i întrebe pe bărbații lor acasă, căci este rușinos pentru o femeie să vorbească în adunare.

Aceste versete par să contrazică 1Cor 14,31 („Puteți profeți toți”) și 1Cor 11,5, unde se vorbește despre femei care profețesc în timpul adunărilor. Însă enunțările din 1Cor 14,34-38 trebuie să fie contextualizate, adică interpretate în relație cu versetele precedente despre profeție. Paul nu vrea, desigur, să spună că femeile nu sunt autorizate să profețească (cf. 11,5), ci că nu trebuie să cerceteze și să judece în adunare (v. 29) profețiile soților lor. Principiile care stau la baza unei astfel de interdicții sunt cele ale respectului, înțelegerii dintre soți și bunei ordini în adunări. Dacă aceste principii sunt valabile și astăzi, aplicarea lor depinde, desigur, de status-ul dat femeilor în respectivele civilizații și culturi. Paul nu face din tăcerea femeilor ceva absolut, ci numai un mijloc potrivit situației adunărilor de atunci. Nici astăzi nu trebuie să confundăm principiile și aplicarea lor, care este determinată mereu de contextul social și cultural.

c. Rolul femeii în adunări

134. Mai dificil și mai puțin apărabil, dacă este înțeles ca principiu absolut, este modul în care 1Tim 2,11-15 justifică statutul inferior al femeii, în cadrul social și eclezial: „Femeia să învețe ascultând în tăcere și să fie supusă în toate, iar eu nu-i permit femeii să învețe pe alții, nici să domine bărbatul, ci să stea în liniște, căci a fost plăsmuit mai înainte Adam și apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit, ci femeia; lăsându-se sedusă, ea a ajuns la păcat. Totuși, ea va fi mântuită prin nașterea copiilor, numai rămânând în credință, iubire și sfințenie cu modestie”. Contextul este tot acela din adunările ecleziale compuse din bărbați și femei. Paul nu le cere femeilor să tacă, nici nu le împiedică să profețească; interdicția atinge numai învățătura și carismele de conducere. Ideea este mai mult sau mai puțin aceeași ca pentru cazurile precedente: învățătura și conducerea erau în acel timp rezervate bărbaților, iar Paul vrea ca această ordine socială, considerată pe atunci ca naturală, să fie respectată (cf. deja 1Cor 11,3: „capul femeii este bărbatul”).

Nu atât ideea aceasta ridică dificultăți – pentru că, așa cum s-a spus mai sus, poate să fie adaptată la cultura și la societatea în care se trăiește -, ci mai degrabă modul în care este justificată, adică prin intermediul unei interpretări problematice a relatărilor din Gen 2-3: ordinea creației (bărbatul este de statut superior, pentru că este creat înainte de femeie; cf. Gen 2,18-24) și căderea femeii în paradis. Or, lectura relatării din Gen 3, pe care 1Tim o face, se regăsește deja în Sir 25,24 și în alte scrieri, de exemplu, în apocrifa iudaică Viața lui Adam și a Evei sau în Apocalipsul lui Moise în traducerea greacă. Femeia s-a lăsat înșelată de șarpe, a păcătuit și a fost responsabilă de moartea întregii specii umane; de aceea, trebuie să se comporte cu modestie și să nu vrea să domine bărbatul. Această lectură este în mod vizibil influențată de modul în care se concepea și se justifica pe atunci statutul social al bărbatului, respectiv al femeii; în afară de asta, nu este compatibil cu 1Cor 15,21-22 și Rom 5,12-21; reflectă și o situație eclezială în care trebuiau găsite argumente de autoritate pentru a răspunde femeilor care se plângeau că nu pot exercita rolurile de mai sus în adunările ecleziale. Se arată că această lectură a lui Gen 2-3 este condiționată de circumstanțele din secolul I. O interpretare corectă a unui text biblic – aici, Gen 2-3 – trebuie totuși să perceapă și să respecte intentio textus.

4. Concluzie

135. Afirmația că Biblia comunică cuvântul lui Dumnezeu pare dezmințită de nu puține texte biblice. Am tratat două tipuri de text: relatări care par neverosimile și incapabile să reziste la o investigație istorico-științifică serioasă și texte care nu numai că propun, ci impun comportamente imorale sau care contrazic dreptatea socială. Prezentăm acum o scurtă sinteză a rezultatelor cercetărilor noastre și o înțelegere mai justă a textelor biblice.

a. Scurtă sinteză

Studiul celor patru relatări din Vechiul Testament a arătat că o lectură care este interesată numai de faptele realmente petrecute nu este capabilă să înțeleagă intenția și conținutul acestor texte. În cazul Gen 15 și Ex 14, evenimentele relatate nu pot să fie verificate punctual de știința istorică. Pentru naratorii acestor texte este un fapt istoric supraviețuirea pluriseculară a poporului lor și este decisivă credința lor în Dumnezeu în situația și experiența lor (timpul exilului). Relatările lor atestă că atitudinea fundamentală este credința necondiționată în Dumnezeu și în puterea sa mântuitoare nelimitată. În cazul lui Tobia și Iona, se observă că texte care nu relatează evenimente realmente petrecute sunt, cu toate acestea, pline de semnificație edificatoare, didactică și teologică.

Cu privire la textele narative din Noul Testament, s-a arătat că interesul față de faptele petrecute nu este suficient, ci trebuie acordată mare atenție semnificației pe care o are ceea ce este relatat. În Evangheliile copilăriei, nu toate detaliile narațiunii pot să fie verificate din punct de vedere istoric, în timp ce este afirmată clar zămislirea feciorelnică a lui Isus. Aceste relatări introduc la restul scrierii, prezentând caracteristicile principale ale persoanei și operei lui Isus. Minunile (fapte de putere, semne), la rândul lor, sunt prezente în toate tradițiile despre activitatea lui Isus. Semnificația lor nu constă numai în a fi fapte extraordinare. În Evangheliile sinoptice, ele indică prezența mântuitoare a împărăției lui Dumnezeu în persoana și în opera lui Isus; în Ioan, revelează raportul lui Isus cu Dumnezeu și conduc la credința în Isus (cf. și Mt 8,27; 14,33). Relatările pascale, tocmai din cauza divergențelor lor, arată că nu sunt simple cronici și trezesc atenția prin valoarea teologică a trăsăturilor relatării.

Explicarea legii exterminării și a rugăciunii care cere răzbunare a situat aceste texte în contextul lor istoric și literal, făcând să se înțeleagă mai bine semnificația și utilitatea lor. Precizările cu privire la statutul femeilor în epistolarul paulin scot în evidență necesitatea de a distinge între principiile comportamentului creștin corect și aplicarea lor în contextul cultural și social al timpului.

b. Câteva consecințe pentru citirea Bibliei

136. La o primă privire, multe texte narative din Biblie par să aibă caracterul unei cronici care prezintă ceea ce s-a întâmplat efectiv. Acestei impresii îi corespunde un mod de a citi Biblia, care, în toate evenimentele relatate, vede realități efectiv petrecute. Acest mod de a citi pare să dea un acces la conținutul Bibliei, care este simplu, imediat, posibil pentru toți, cu rezultate clare și sigure.

În schimb, citirea Bibliei care ține cont de științele moderne (istoriografia, filologia, arheologia, antropologia culturală etc.) face înțelegerea textelor biblice mai complexă și pare să propună rezultate mai puțin sigure. Însă nu putem să ne sustragem de la exigențele timpului nostru și să interpretăm textele din Biblie în afara contextului lor istoric: trebuie să le citim în timpul nostru, cu și pentru contemporanii noștri. Pista urmată în acest Document arată cum căutarea semnificației textelor, care depășește preocuparea de a fixa exclusiv fapte realmente petrecute, conduce la o înțelegere mai profundă și adecvată a sensului lor.

Există pericolul – de evitat cu grijă – ca, nereperând în relatările biblice rezumatul cronicist al faptelor relatate, să se deducă faptul că totul în Biblie este invenție și producție de idei și de credințe umane. Dumnezeu se revelează în istorie, „economia revelației are loc prin evenimente și cuvinte legate strâns între ele” (Dei Verbum, nr. 2). Misiunea Bibliei este să transmită aceste evenimente și cuvinte. Misiunea unei lecturi serioase și adecvate a Bibliei este de a fi atenți la aceste evenimente și cuvinte.

Prezența legii exterminării și a textelor asemănătoare arată un alt element important pentru citirea Bibliei. Aceasta prezintă istoria revelării lui Dumnezeu și, în același timp, istoria moralei revelate. Ca și revelarea lui Dumnezeu, tot așa și revelarea comportamentului uman corect ajunge la plinătatea sa în Isus. După cum nu putem găsi în fiecare text biblic deplina revelare a lui Dumnezeu, tot așa nu puteam găsi în el nici revelarea perfectă a moralei. De aceea, fiecare text din Biblie nu trebuie să fie izolat sau absolutizat, ci trebuie să fie înțeles și evaluat în raportul său cu plinătatea revelației în persoana și în opera lui Isus, în cadrul unei lecturi canonice a Sfintei Scripturi. Este foarte utilă o înțelegere profundă a acestor texte în ele însele; așa se manifestă drumul pe care revelația îl parcurge în istoria sa.

În sfârșit, este fundamental ca orientarea cititorului Sfintei Scripturi să fie aceea de a căuta ce anume spune ea despre Dumnezeu și despre mântuirea oamenilor. Făcând așa, dacă nu va ajunge mereu la o înțelegere adecvată a textului pe care-l citește, totuși va înainta mereu în cunoașterea adevărului Bibliei, în înțelepciunea spirituală care este drum pentru o comuniune deplină cu Dumnezeu.

CONCLUZIE GENERALĂ

137. Biserica Catolică, printr-o pronunțare solemnă și normativă (la Conciliul din Trento, EB 58-60), a primit Canonul cărților sacre, definind astfel parametrii fundamentali ai credinței sale. Biserica a explicat care texte trebuie considerate „scrise prin inspirația Duhului Sfânt” (Dei Verbum, nr. 11), deci indispensabile pentru formarea și edificarea credinciosului și a întregii comunități creștine (cf. 2Tim 3,15-16). Dacă, pe de o parte, există conștiința deplină că aceste scrieri au fost compuse de autori umani, care le-au marcat cu genialitatea lor literară particulară, pe de altă parte, le este recunoscută o calitate divină cu totul specială, în mod variat atestată de textele sacre și în mod variat explicată de teologi în cursul istoriei.

138. Misiunea Comisiei Biblice, solicitată să se exprime cu privire la această tematică, nu este aceea de a furniza o doctrină a inspirației, în concurență cu ceea ce este prezentat în mod obișnuit în tratatele de teologie sistematică; ea, prin acest Document, vrea să arate cum însăși Sfânta Scriptură indică proveniența divină a atestărilor sale, făcându-se astfel mesageră a adevărului lui Dumnezeu. De aceea, ne situăm într-un ambient de credință: de fapt, primim ceea ce Biserica ne încredințează drept cuvânt al lui Dumnezeu și din el luăm elemente de înțelegere care să favorizeze o receptare mai matură a acestei moșteniri divine.

139. Sfintele Scripturi constituie un ansamblu unitar, pentru că toate cărțile, „cu toate părțile lor” (Dei Verbum, nr. 11), sunt înzestrate cu caracterul de text inspirat, avându-l pe însuși Dumnezeu „ca autor” (ibid.). Totuși, chiar admițând că fiecare cuvânt din textul sacru poate fi calificat drept cuvântul lui Dumnezeu, coerent cu toate celelalte, Biserica i-a recunoscut mereu aspectul multiplu, care poate aparent să contrasteze cu unica origine divină.

Distincția dintre Vechiul și Noul Testament este cea mai vizibilă manifestare de diversități importante în cadrul Bibliei. În vechile bazilici creștine, erau prestabilite două amvoane pentru lectura textelor sacre, cu funcția de a semnala distincția și complementaritatea unui Testament și a celuilalt, ambele necesare pentru a atesta unicul eveniment al revelației definitive, care constă în misterul lui Cristos Domnul. De aceea, și în această contribuție a noastră am respectat natura proprie a fiecăreia dintre părțile constitutive ale Sfintei Scripturi, făcând să iasă în evidență cum diversitatea lor nu numai că nu ofensează, ci, dimpotrivă, îmbogățește mărturia adevărată a unicului cuvânt al lui Dumnezeu.

În cadrul celor două mari părți ale Bibliei este de asemenea deosebit de evidentă varietatea genurilor literare, a categoriilor teologice, a abordărilor antropologice și sociologice. De fapt, Dumnezeu a vorbit „în diferite moduri” (Evr 1,1) nu numai în timpurile vechi, ci și după venirea Fiului care l-a revelat în plinătate pe Tatăl (cf. In 1,18). Atunci a părut necesar, în acest Document, să se ilustreze cu sondaje corespunzătoare o așa de bogată diversitate de pronunțări, însuflețite toate de aceeași certitudine de a exprima adevărul divin.

1. Proveniența scrierii biblice de la Dumnezeu

140. Comunitatea credincioasă trăiește dintr-o tradiție: de fapt, ea se simte constituită de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, pus în scris în câteva cărți care au fost încredințate ca normative, deoarece poartă în ele însele marca autorității lor.

Aceasta era garantată, înainte de toate, de autoritatea scriitorilor, care, conform unei tradiții antice și venerabile, au fost recunoscuți drept trimiși de Dumnezeu și înzestrați cu charisma inspirației. Astfel, timp de multe secole, până la modernitate, n-a fost pusă în discuție paternitatea literară a Pentateuhului, atribuită în bloc lui Moise, nici cea a diferitelor cărți profetice și sapiențiale, care, când erau lipsite de titulatură specifică, erau atribuite unor autori bine cunoscuți (ca David, Solomon, Ieremia etc.).

Acest modul de primire tradițională a fost asumat și pentru scrierile din Noul Testament, considerate toate că provin de la cercul apostolilor. În zilele noastre, din cauza unor cercetări convergente făcute cu metodologii literare și istorice, nu putem menține aceeași perspectivă a celor din vechime; de fapt, știința exegetică a demonstrat, cu argumentări convingătoare, că diferitele scrieri biblice nu sunt produsul exclusiv al autorului indicat în titlul operei sau recunoscut ca atare de tradiție. Istoria literară a Bibliei postulează în schimb o pluralitate de intervenții, deci o colaborare de diferiți autori, cei mai mulți anonimi, de-a lungul unei istorii redacționale destul de lungi și chiar zbuciumate. Această asumare necesară a unui model interpretativ referitor la originea scrierilor sacre nu se opune diametral concepției tradiționale, uneori în mod grăbit redusă la tăcere că ar fi naivitate hermeneutică. De fapt, Biserica, în munca răbdătoare și severă de discernământ care s-a întins timp de mai multe secole, a receptat mereu că putea să primească drept inspirată acea scriere care era în consonanță cu depozitul de credință păstrat cu putere și fidelitate de comunitatea credincioasă, garantat de cei pe care Dumnezeu i-a stabilit ca păstori și conducători ai credincioșilor. Duhul în acțiune în Biserică, cu forța de inteligență care îi este proprie, permitea să se separe ceea ce era comunicare divină autentică de formele mincinoase sau insuficient întemeietoare. Astfel, în anumite cazuri, era respins un text care purta titulatura unui om inspirat, în timp ce era primită cu venerație o scriere care, negarantată de semnătura unui autor recunoscut, purta totuși amprenta sa incontestabilă. Cu o extraordinară percepție a adevărului revelației, Biserica se autoconstituie în recunoașterea ascultătoare a cuvântului lui Dumnezeu din care ea trăiește.

Consonanța cu cuvântul

141. Biserica bazează tot discernământul său pe experiența vie a Domnului Isus, receptată în cuvântul martorilor care l-au cunoscut și în el au recunoscut împlinirea revelației divine. Pornind de la ceea ce apostolii și evangheliștii au proclamat, s-a stabilit treptat canonul cărților sacre și Biserica a văzut în diferitele lor atestări caracterul adevărului autentic, deoarece concordă cu mărturia despre Fiul lui Dumnezeu. Nu pentru că se prezenta cu pretenția de a fi cuvânt al lui Dumnezeu, o scriere determinată merita, așadar, să fie citită în adunările liturgice ca fundament al credinței, ci pentru că ea, în exprimarea sa, era în consonanță cu cuvântul și constituia o explicare corespunzătoare a acestui cuvânt. Această consonanță, chiar dacă în varietatea expresivă și în pluralitatea teologică, este ilustrată în paginile acestui Document, prin explorarea diferitelor automărturii furnizate de cărțile Sfintei Scripturi.

O astfel de consonanță nu se limitează la o convergență generică în unele învățături fundamentale. Astfel, ar dispărea respectul față de diversitatea perspectivelor, față de complementaritatea de necontestat a fiecărui aport, față de istoria literară a acestor cărți care s-au născut prin asimilarea și repropunerea inovativă a unui conținut vechi. De fapt, scriitorul sacru, conform atestării înseși a lui Isus, scoate din comoara sa Noul alături de vechi (cf. Mt 13,52). Și asta înseamnă că scrierile pe care Biserica le-a recunoscut ca inspirate nu numai într-un mod mai mult sau mai puțin explicit revendică o proveniență a lor de la Dumnezeu, ci ele atestă în același timp autenticitatea scrierilor care le-au precedat. Profeții convalidează Torah și scrierile sapiențiale recunosc originea divină a Legii și a Profeților; în mod asemănător, mărturia lui Isus consacră toată tradiția scrisă a poporului ebraic și scrierile din Noul Testament se confirmă reciproc, asumând în mod radical și unanim toate tradițiile Scripturii antice.

Pluralitatea modurilor de atestare

142. Acesta este unul dintre principalele rezultate obținute de analizarea diferitelor cărți din Vechiul și din Noul Testament făcută în acest Document. Alături de acest aspect de convergență substanțială, a reieșit, în mod vizibil, și pluralitatea experiențelor religioase și a modalităților expresive care le-au transmis. Nu este posibil să reluăm aici în manieră detaliată și exhaustivă modurile în care diferiții autori biblici furnizează o atestare a provenienței divine a exprimării lor; e suficient să amintim câteva modele care, cu diferite accentuări, se regăsesc în diferitele cărți ale Sfintei Scripturi.

Modalitatea de autoatestare cea mai importantă este cea exprimată în relatările de vocație profetică și în diferitele formule care sunt presărate în paginile profeților. Aici apare în mod formal explicată realitatea inspirației, exprimată drept conștiință intimă a unor oameni care declară că au fost capabili să înțeleagă cuvintele lui Dumnezeu și că au primit mandatul de a le transmite cu fidelitate. Acest model, prin forța sa sugestivă, trebuie împrumutat de la alți autori sacri ai tradiției legislative (ca Moise), sapiențiale (ca Solomon) și apocaliptice (ca Daniel), așa încât să creeze un soi de uniformitate generală, aproape ca un sigiliu de garanție, care să confirme pentru cititori calitatea scrierii făcute să provină dintr-un unic izvor divin.

143. În mod la fel de răspândit, Biblia face prezentă participarea activă a colaboratorilor omului inspirat, înzestrați cu competență literară și cu credibilitate sigură, care nu numai că i-au ajutat pe autorii principali, ci de asemenea au adunat noi materiale, le-au adaptat pe cele precedente la noile exigențe ale destinatarilor și au îndeplinit, generație după generație, o impunătoare muncă redacțională de importanță decisivă pentru calitatea textului biblic. Carisma profetică a fost, desigur, activă în acești redactori anonimi, care în mod indirect atestă conștiința lor că transmit cuvintele Domnului chiar în actul de a încredința scrierea marcată de contribuția lor specifică.

Specialiștii Bibliei, în mod rațional, au avansat ipoteza existenței unor curente, școli și grupuri religioase în măsură să păstreze, în mod vital, tradiții literare considerate sacre și care au ajuns apoi în matca Sfintei Scripturi, așa încât – deși prezentând utilitatea de a repera o istorie a compunerii textelor biblice – nu se poate și nu trebuie să se acorde valoare diferită și nici autoritate diferită la ceea ce era „originar” față de ceea ce are o origine secundară.

De fapt, în multe cazuri noi nu avem ipsissima verba ale profetului (inspirat de Dumnezeu) decât în cuvintele discipolilor săi. Acest lucru este realizat în mod emblematic în Evanghelii, a căror inspirație este în afara oricărei discuții; în acest gen de scrieri, autorul (adică evanghelistul) se prezintă ca martor fidel al Învățătorului și în anumite cazuri ca discipol al primilor săi discipoli (nefiind menționat în lista apostolilor).

Din aceste indicații rezultă că, pornind de la ceea ce Biblia spune despre sine însăși, este necesar să se asume o definiție mai amplă și mai nuanțată a conceptului de inspirație. Însă nu în sensul că în textul sacru ar exista părți nesemnificative și lipsite de valoare, ci mai degrabă în sensul că este desfășurată în mod variat carisma inspiratoare; în orice caz, este posibil și necesar să se acorde omagiul atenției ascultătoare în mod privilegiat la ceea ce dă mărturie mai clar despre Cristos și despre mesajul său perfect de mântuire.

În loc de a diminua adeziunea credincioasă la cuvântul care provine de la Dumnezeu, perspectiva schițată astfel îi promovează o manifestare mai matură, pentru că se înclină cu recunoștință oferirii lui Dumnezeu în istorie și pentru că îl adoră pe Duhul care a vorbit prin intermediul profeților (cf. Zah 7,12; Neh 9,30) de-a lungul multelor secole din istoria mântuirii. Și, pe de altă parte, acest lucru permite să se înțeleagă mai bine cum acest Duh n-a încetat să acționeze după moartea apostolilor, pentru că el a fost dăruit Bisericii în așa fel încât ea să poată selecționa și adopta cărțile inspirate; și acest Duh este astăzi activ în actul „ascultării religioase a cuvântului lui Dumnezeu” (Dei Verbum, nr. 1), pentru că Scriptura – conform afirmației din Dei Verbum, nr. 12 – trebuie „să fie citită și interpretată în același Duh în care a fost scrisă”. La nimic nu folosește cuvântul inspirat, dacă acela care-l primește nu trăiește din Duhul care știe să aprecieze și să guste originea divină a paginii biblice.

2. Adevărul Sfintei Scripturi

144. Provenind de la Dumnezeu, Scriptura are calități divine. Printre acestea, cea fundamentală de a atesta adevărul, înțeles însă nu ca o sumă de informații exacte despre diferite aspecte ale cunoașterii umane, ci ca revelare a lui Dumnezeu însuși și a planului său de mântuire. De fapt, Biblia face cunoscut misterul de iubire a Tatălui, manifestat în Cuvântul făcut trup, care prin intermediul Duhului conduce la comuniunea perfectă a oamenilor cu Dumnezeu (Dei Verbum, nr. 2).

Se clarifică în acest mod că adevărul Scripturii este cel care are ca scop mântuirea credincioșilor. Obiecțiile – ridicate în trecut și care apar și astăzi – din cauza inexactităților, contradicțiilor de ordin geografic, istoric, științific, destul de frecvente în Biblie, obiecții care pretind să pună în discuție credibilitatea textului sacru, deci originea sa divină, sunt respinse de Biserică prin afirmația: „Cărțile Scripturii transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre” (Dei Verbum, nr. 11). Acesta este adevărul care dă plinătate de sens existenței umane și acest lucru a voit Dumnezeu să-l facă cunoscut tuturor neamurilor.

Acest Document reafirmă tot această perspectivă hermeneutică; contribuția sa, numai în parte inovatoare, este de a arăta, printr-un parcurs exemplificativ făcut pe diferite cărți ale Bibliei și pe diferite modalități literare, cum este prezentat adevărul pe care Dumnezeu a voit să-l reveleze lumii prin intermediul slujitorilor săi, scriitorii sacri.

Adevăr multiform

145. Un prim caracter al adevărului biblic este acela că este exprimat în multe forme și în diferite moduri (Evr 1,1). Fiind transmis de mulți oameni și în diferite timpuri, el are în mod intrinsec un caracter multiplu, fie cât privește afirmațiile doctrinale și disciplinele normative, fie cât privește modalitățile literare. Autorii textului sacru expun ceea ce, în momentul lor istoric și conform darului lui Dumnezeu, le era dat lor să înțeleagă și să transmită; și ceea ce a fost spus de Domnul în trecut era conjugat cu noi și diferite revelații divine. În afară de asta, adevărul biblic asumă o mare varietate de genuri literare, motiv pentru care nu există numai propoziția relevantă din punct de vedere dogmatic, ci și adevărul propriu relatării, cel din norma legislativă sau din parabolă, cel din textul de rugăciune și cel dintr-un poem de iubire cum este Cântarea Cântărilor, cel din paginile critice ale lui Iob și Qohelet și cel din cărțile apocaliptice. Și, tot în cadrul acestor genuri literare, toți pot să constate pluralitatea punctelor de vedere, fără îndoială, mai evidentă decât simpla convergență repetitivă.

Această multiformă manifestare a adevărului divin nu trebuie restrânsă numai la literatura din Vechiul Testament, ci trebuie recunoscută și pentru revelația atestată în Noul Testament, unde avem forme narative și forme discursive, care, desigur, nu pot fi suprapuse, și unde constatăm divergențe semnificative în prezentarea mesajului. De fapt, avem patru Evanghelii și Biserica a respins ca improprie tentativa unei soluții concordatare; ceea ce este scris „după Luca”, de exemplu, trebuie respectat și promovat, chiar dacă nu coincide imediat cu ceea ce spune Marcu sau Ioan. Mai mult, în timp ce pentru Evanghelii mesajul este în mod esențial bazat pe viața lui Isus și pe cuvintele sale, pentru Paul, adevărul lui Cristos se înrădăcinează aproape exclusiv în evenimentul morții și învierii sale. Și diversitatea de punere a problemei între Scrisoarea către Romani și Scrisoarea lui Iacob este paradigmatică despre pluralitatea prin care Scriptura atestă unicul adevăr al lui Dumnezeu.

Această polifonie de voci sacre este oferită Bisericii ca model, ca să asume în prezent aceeași capacitate de a conjuga unitatea mesajului de transmis oamenilor cu respectarea necesară a varietății multiforme a experiențelor individuale, a culturilor și a darurilor oferite de Dumnezeu.

Adevăr în formă istorică

146. Un al doilea caracter important al adevărului biblic se exprimă în configurarea sa în formă istorică. Unele cărți din Scriptură poartă indicația epocii în care au fost scrise; în celelalte cazuri, știința exegetică le situează în manieră plauzibilă în diferite perioade istorice. Arcul de timp cuprins de literatura biblică este, fără îndoială, foarte larg, deoarece depășește mileniul; în el se revelează în mod necesar moștenirea de concepții legate de o epocă deosebită, de opinii rod al experiențelor sau preocupărilor caracteristice dintr-o perioadă specifică a poporului lui Dumnezeu. Munca exercitată de redactori, pentru a da o oarecare coerență doctrinală și practică textului sacru, nu a eliminat deloc urmele istoriei, dezvăluind șovăielile și imperfecțiunile sale, atât în domeniul teologic, cât și în cel antropologic. Datoria interpretului este, așadar, să evite lectura fundamentalistă a Scripturii, așa încât să situeze diferitele formulări ale textului sacru în contextul lor istoric, conform genurilor literare care erau atunci la modă. Primind această modalitate a revelației divine, suntem conduși de fapt la misterul lui Cristos, manifestare deplină și definitivă a adevărului lui Dumnezeu în istoria oamenilor.

Adevăr canonic

147. În afară de asta, perspectiva catolică în interpretarea Bibliei consideră că adevărul lui Dumnezeu trebuie să fie primit în integralitatea revelației, atestată în canonul Sfintelor Scripturi. Asta înseamnă că adevărul revelat nu poate fi limitat la o parte a patrimoniului sacru (refuzând, de exemplu, Vechiul Testament pentru a-l afirma pe cel Nou), nici restrâns la un nucleu omogen, care ar elimina restul sau l-ar relativiza ca mai puțin semnificativ. Nu numai tot ceea ce este inspirat este necesar pentru deplina revelare a lui Dumnezeu, ci fiecare parte trebuie citită în raport cu celelalte, conform unui principiu de armonie care nu se identifică cu uniformitatea, ci mai degrabă cu suava convergență a diferiților.

Totuși, este clar că, în perspectiva creștină, adevărul scrierii biblice este încredințat în atestarea despre Domnul Isus, „mediator și plinătate a întregii revelații” (Dei Verbum, nr. 2), el, care se definește „cale, adevăr și viață” (In 14,6). Această centralitate esențială a misterului lui Cristos nu exclude, ba chiar exaltă tradițiile vechi, care, așa cum afirmă însuși Cristos, vorbesc despre el (cf. In 5,39) și despre mântuirea definitivă realizată în moartea și învierea sa. Cristos este, în misterul său infinit, centrul care luminează toată Scriptura.

Tradițiile literare din alte religii

148. Se deschide aici o breșă asupra modului de a înțelege raportul dintre Sfânta Scriptură și tradițiile literare din alte religii. O asemenea chestiune este de actualitate stringentă pentru dialogul interreligios; soluția sa nu este, desigur, ușoară, pentru că trebuie să se conjuge principiul de nerenunțat al „unicității și universalității mântuitoare a lui Isus Cristos și a Bisericii” (așa cum afirmă titlul Declarației Dominus Jesus a Congregației pentru Doctrina Credinței) cu aprecierea justă față de comorile spirituale din alte religii. Acest Document nu a explicat liniile care, pornind de la însăși Sfânta Scriptură, ar putea să fie sugerate atenției teologice și pastorale a Bisericii. Totuși, este suficient să se evoce figura lui Balaam (Num 24) pentru a evidenția cum profeția (inspirată) nu este o prerogativă exclusivă a poporului lui Dumnezeu și a aminti cum sfântul Paul, în discursul la Areopag, exprima o adeziune convinsă la intuiții ale poeților și filosofilor greci (cf. Fap 17,28). Pe de altă parte, este recunoscut pe deplin că literatura din Vechiul Testament este debitoare pe larg a ceea ce a fost scris în Mesopotamia și Egipt, așa cum cărțile din Noul Testament iau pe larg din patrimoniul cultural al lumii grecești. Semina Verbi sunt răspândite în lume și, de aceea, nu pot să fie mărginite numai în textul Bibliei. Biserica a definit ceea ce consideră inspirat, dar nu s-a pronunțat negativ cu privire la tot restul. Totuși, cuvântul lui Dumnezeu încredințat în Scripturile canonice, îndeosebi în acea parte care dă mărturie direct despre Cuvântul făcut trup, este principiul de discernământ al adevărului oricărei alte atestări religioase, fie în Biserică, fie în diferitele tradiții religioase ale diferitelor popoare de pe pământ.

Așa cum rezultă din aceste ultime considerații, Biserica trăiește dintr-un cerc hermeneutic ireproșabil; ea scoate din ascultarea cuvintelor Scripturii principiile credinței sale și de această credință iluminată ea este făcută capabilă nu numai să interpreteze corect ceea ce citește drept carte sacră a sa, ci și să decidă cu privire la valoarea oricărei alte atestări care pretinde ascultare. Aparține Duhului să fie acel principiu de adevăr care pune în mișcare procesul de credință și îl duce la împlinire, într-o deschidere nedefinită spre manifestarea lui Dumnezeu în istorie.

3. Interpretarea paginilor dificile din Biblie

149. Așadar, Biserica, trup viu de cititori credincioși, interpreți autorizați ai textului inspirat, este în orice moment istoric, deci și astăzi, medierea primirii și proclamării adevărului Sfintei Scripturi. Deoarece Biserica este înzestrată cu Duhul Sfânt, ea este realmente „coloana și temelia adevărului” (1Tim 3,15), în măsura în care transmite lumii cu fidelitate cuvântul care o constituie. Misiunea sa se desfășoară în sinceritatea (parrhesia) vestirii, care îl proclamă pe Cristos Isus ca unic și definitiv Mântuitor (Fap 4,12); însă datoria Bisericii, în rolul său de învățătoare, este și de a-i ajuta pe credincioșii și pe oamenii aflați în căutarea adevărului să interpreteze în mod corect textele biblice, prin metodologii oportune și asumări hermeneutice corespunzătoare. În această privință, a fost deosebit de util Documentul precedent al Comisiei Biblice Pontificale despre Interpretarea Bibliei în Biserică, LEV, Città del Vaticano, 1993.

Într-adevăr, de câtva timp au devenit tot mai insistente rezerve referitoare la tradiția biblică, pentru că unele pagini ale sale ori unele filoane literare apar inacceptabile pentru conștiința contemporană, din cauza unor concepții considerate depășite, a unor obiceiuri și practici juridice discutabile sau chiar reprobabile, a unor relatări care apar ca lipsite de fundament istoric. Rezultă o discreditare răspândită față de textul sacru și o neîncredere deghizată cu privire la utilitatea sa pastorală, ajungând chiar să se pună în discuție inspirația anumitor pagini din Biblie și, prin urmare, adevărul lor. Așadar, nu e suficient a afirma, în mod generic, că în Vechiul Testament se află „lucruri imperfecte și provizorii” (Dei Verbum, nr. 15), sau a aminti că și scriitorii Noului Testament erau debitori ai mentalității timpului lor; dacă este corect să se reafirme principiul întrupării, aplicându-l în mod analog la punerea în scris a revelației divine, este necesar de indicat și cum, în această slăbiciune umană, strălucește oricum gloria cuvântului divin. Nici nu e suficient, în numele unei griji pastorale prudente, a elimina textele problematice din lectura publică în adunările liturgice; cel care cunoaște textul integral va putea chiar să se supere din cauza unei ciuntiri a patrimoniului sacru sau vor putea fi acuzați păstorii că ascund în mod necorespunzător aspectele dificile din Biblie.

150. Biserica nu se poate scuti de la misiunea umilă și tenace de a interpreta, în mod respectuos, toată tradiția literară pe care ea o definește inspirată, deci expresie a adevărului lui Dumnezeu. Or, pentru a interpreta se cere, înainte de toate, a predispune niște principii clare, care să ajute să se înțeleagă că sensul a ceea ce a fost transmis nu se identifică imediat cu „litera” textului. Pe de altă parte, este necesar să se procedeze în manieră punctuală, înfruntând unul după altul nodurile care cer să fie desfăcute, așa încât să se exprime necesara angajare a credinciosului de a se apropia de cuvântul lui Dumnezeu conform darului de înțelegere pe care Duhul îl împarte în fiecare epocă a istoriei.

De aceea, acest Document al Comisiei Biblice Pontificale a selecționat câteva dintre problemele majore care astăzi creează dificultăți cititorului și a sugerat câteva piste pentru o posibilă interpretare a lor, în cadrul credinței noastre. Scurtimea tratării nu va putea mereu să satisfacă [toate exigențele], dar nu vor fi lipsite de utilitate principiile hermeneutice expuse, nici unele indicații în privința unor chestiuni specifice.

Mai mult decât o atentă examinare definitivă și exhaustivă a problematicilor dificile puse de textul sacru, este formulat aici un posibil parcurs hermeneutic, cu intenția de a trezi o ulterioară reflecție, în dialog cu alți interpreți ai textului sacru. În efortul comun de căutare, drumul spre adevăr va fi mai umil și, în același timp, mai luminos, pentru că este pătruns de ascultarea reciprocă a aceluiași Duh.

Autor: Comisia Biblică Pontificală
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Sapientia
Publicarea în original: 22.04.2014
Publicarea pe acest sit: 15.10.2019
Etichete:

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.