Predica Papei la beatificarea lui Padre Pio

Predica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
la ceremonia de beatificare a lui Padre Pio

„Să cântăm Domnului un cântec nou!”

1. Invitația antifonului de deschidere exprimă bine bucuria atâtor credincioși care de mult timp așteaptă ridicarea la gloria altarelor a lui Padre Pio da Pietrelcina. Acest umil frate capucin a uluit lumea prin viața sa dedicată în întregime rugăciunii și ascultării fraților săi.

Numeroase persoane au mers să îl întâlnească la mănăstirea de la San Giovanni Rotondo, și chiar și după moartea sa, pelerinajele nu au încetat. Când eram student aici, la Roma, am avut eu însumi ocazia să îl cunosc personal, și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că îmi dă astăzi posibilitatea să înscriu numele lui Padre Pio în cartea fericiților.

În această dimineață, călăuziți de textele Liturghiei din cea de-a cincea duminică a Paștilor, în care se plasează celebrarea beatificării sale, să parcurgem aspectele principale ale experienței sale spirituale.

2. „Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine!” (Ioan 14,1). În pasajul evanghelic care tocmai a fost proclamat, am auzit aceste cuvinte ale lui Isus, adresate discipolilor Săi, care aveau nevoie de o încurajare. Într-adevăr, aluzia la apropiata Sa plecare i-a descurajat. Se temeau să nu fie abandonați, să nu rămână singuri, iar Domnul i-a îmbărbătat printr-o promisiune precisă: „Mă duc să vă gătesc loc”, și apoi „iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu” (Ioan 14,2-3).

La această asigurare, Apostolii răspund prin Toma: „Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea?” (Ioan 14,5). Observația este pertinentă, și Isus nu evită întrebarea implicită. Răspunsul pe care îl dă va rămâne, de-a lungul secolelor, lumină clară pentru generațiile care vor veni: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6).

„Locul” pe care Isus merge să îl pregătească este „casa Tatălui”: acolo, dicipolul va putea să fie în veci cu Învățătorul și să participe la însăși bucuria Sa. Totuși, pentru a atinge acest scop, drumul este unic: Cristos, căruia discipolul trebuie să I se conformeze în mod progresiv. Sfințenia constă tocmai în aceasta: nu mai trăiește creștinul, ci Cristos însuși trăiește în el (cf. Galateni 2,20). Scop înălțător, care este însoțit de o promisiune mângâietoare: „cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu mă duc la Tatăl” (Ioan 14,12).

3. Ascultând aceste cuvinte ale lui Cristos, gândul nostru se îndreaptă spre umilul frate capucin din ținutul Gargano. Cu câtă claritate s-au împlinit ele în Fericitul Pio da Pietrelcina!

„Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu…” Ce a fost viața acestui umil fiu al Sfântului Francisc, dacă nu exercițiu constant de credință, întărit de speranța cerului, unde să poată fi cu Cristos?

„Mă duc să vă gătesc loc… ca să fiți și voi unde sunt Eu”. Ce alt scop au avut exigentele practici ascetice cărora li s-a supus Padre Pio, încă din fragedă copilărie, dacă nu identificarea progresivă cu divinul Învățător, pentru a fi „acolo unde era El”?

Persoanele care se duceau la San Giovanni Rotondo, pentru a participa la Liturghia celebrată de el, pentru a-i cere un sfat sau pentru a se spovedi, descopereau în el o imagine vie a lui Cristos suferind și înviat. Pe fața lui Padre Pio strălucea lumina învierii. Trupul său, marcat de „stigmate”, demonstra legătura intimă dintre moarte și înviere, care caracterizează misterul pascal. Pentru Fericitul din Pietrelcina, participarea la patimi a avut o intensitate deosebită: darurile unice care i-au fost acordate și suferințele interioare și mistice care le însoțeau i-au permis să participe constant la suferințele Domnului, cu convingerea neschimbată potrivit căreia „Calvarul este muntele sfinților”.

4. Nu mai puțin dureroase, și poate chiar mai acute din punct de vedere uman, au fost încercările pe care a trebuit să le suporte ca o consecință, se poate spune, a carismelor sale deosebite. În istoria sfințeniei, se întâmplă uneori ca, printr-o permisiune specială a lui Dumnezeu, cel ales să fie neînțeles. Când acest lucru se întâmplă, ascultarea devine pentru el un creuzet de purificare, o cale de asimilare progresivă cu Cristos, o întărire a sfințeniei autentice. Despre acest subiect, noul Fericit îi scria unuia din superiorii săi: „Acționez doar pentru a vă asculta, bunul Dumnezeu făcându-mi cunoscut unicul lucru care Îi place mai mult și unicul mijloc pentru mine de a spera mântuirea și de a cânta victoria (Scrisori I, p. 807).

Când „furtuna” s-a abătut asupra lui, și-a luat drept regulă a existenței sale îndemnul din prima Epistolă a Sfântului Petru, pe care am ascultat-o înainte: Apropiați-vă de Cristos, piatra vie (cf 1Petru 2,4). În acest mod, și el a devenit o „piatră vie”, pentru construirea edificiului spiritual care este Biserica. Pentru aceasta îi aducem astăzi mulțumiri Domnului.

5. „Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă spirituală” (1 Petru 2,5). Cât de pertinente apar aceste cuvinte când se aplică extraordinarei experiențe ecleziale care s-a dezvoltat în jurul noului Fericit! Numeroase persoane, întâlnindu-l direct sau indirect, și-au regăsit credința; la școala sa, s-au înmulțit în toate colțurile lumii „grupurile de rugăciune”. Celor care alergau la el, le propunea sfințenia, repetându-le: „Se pare că Isus nu are altă grijă decât să sfințească sufletul vostru” (Scrisori II, p.155).

Faptul că Providența divină a dorit ca el să acționeze fără a ieși vreodată din mănăstirea sa, ca și cum ar fi fost „sădit” la picioarele Crucii, nu este lipsit de semnificație. Divinul Învățător a trebuit într-o zi să-l consoleze, într-un moment de încercări deosebite, spunându-i că „sub Cruce înveți să iubești” (Scrisori I, p. 339).

Da, Crucea lui Cristos este remarcabila școală a iubirii; este chiar „izvorul” iubirii. Purificată prin suferință, iubirea acestui discipol fidel a atras inimile la Cristos și la exigenta sa Evanghelie mântuitoare.

6. În același timp, milostenia sa se revărsa ca un balsam peste slăbiciunile și pe suferințele fraților săi. Padre Pio unea astfel cu zelul pentru suflete atenția față de durerea umană, făcându-se, la San Giovanni Rotondo, promotorul unei structuri spitalicești, numită de el Casa Alinării Suferinței. A vrut să facă din aceasta un spital de primă categorie, dar mai ales s-a preocupat de practicarea aici a unei medicini cu adevărat „umanizate”, în care bolnavii să fie tratați cu solicitudinea cea mai călduroasă și cu primirea cea mai cordială. El știa bine că cei care sunt bolnavi și suferă au nevoie nu doar de o aplicare corectă a mijloacelor terapeutice, ci înainte de toate de un climat uman și spiritual care să le permită să se regăsească pe ei înșiși în întâlnirea cu iubirea lui Dumnezeu și bunătatea fraților lor.

Cu Casa Alinării Suferinței, el a vrut să arate că „miracolele obișnuite” ale lui Dumnezeu trec prin milostenia noastră. Trebuie să ne facem disponibili pentru participarea și pentru slujirea generoasă a fraților noștri, folosind toate resursele științei medicale și ale tehnicii care ne stau la dispoziție.

7. Ecoul pe care această beatificare l-a stârnit în Italia și în lume este un semn că faima lui Padre Pio, fiu al Italiei și al lui Francisc de Assisi, a ajuns să îmbrățișeze toate continentele. Îi salut cu bucurie pe toți cei care s-au adunat aici, începând cu autoritățile italiene, care au vrut să fie prezente: președintele Republicii, președintele Senatului, președintele Consiliului de Miniștri, care conduce delegația oficială, numeroși miniștri și distinse personalități. Italia este cu adevărat demn reprezentată! Dar și numeroși credincioși din alte națiuni au venit aici pentru a-i aduce omagiu lui Padre Pio.

Tuturor celor care au venit din împrejurimi sau de departe le adresez salutul meu plin de afecțiune, cu un gând special pentru părinții capucini. Tuturor le mulțumesc din inimă!

8. Doresc să închei cu cuvintele Evangheliei de la această Liturghie: „Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine!” La acest îndemn al lui Cristos se referă sfatul pe care noul Fericit nu încetează să îl adreseze credincioșilor: „Abandonați-vă cu totul în Inima divină a lui Isus, precum un copil în brațele mamei sale.” Fie ca această invitație să pătrundă și în sufletul nostru ca o sursă a păcii, a seninătății și a bucuriei! De ce să ne fie frică, dacă Cristos este pentru noi Calea, Adevărul și Viața? De ce să nu avem încredere în Dumnezeu care este Tată, Tatăl nostru?

Fie ca „Preasfânta Maria cea plină de har”, pe care umilul capucin din Pietrelcina o invoca cu o devoțiune iubitoare și constantă, să ne ajute să ne păstrăm privirea fixată la Dumezeu. Fie ca ea să ne ia de mână și să ne conducă spre căutarea cu perseverență a bunătății supranaturale care țâșnește din coasta străpunsă a celui Răstignit.

Iar tu, Fericite Padre Pio, privește din cer spre noi care ne-am reunit în această piață, și spre cei care se roagă în Piața San Giovanni in Laterano și la San Giovanni Rotondo. Mijlocește pentru toți cei care, în orice parte a lumii, se unesc în chip spiritual la această eveniment, și își înalță spre Tine rugăciunile lor. Vino în ajutorul fiecăruia, oferă pacea și mângâierea tuturor sufletelor. Amin!

Piața San Pietro,
2 mai 1999
Papa Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Lucian Gavrilă
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 02.05.1999
Publicarea pe acest sit: 12.06.2002
Etichete: ,

Faci un comentariu sau dai un răspuns?