Predica Papei la aniversarea a 60 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
la Liturghia de aniversare a 60 de ani
de la deschiderea Conciliului Vatican II
marți, 11 octombrie 2022

„Mă iubești?”. Este prima frază pe care Isus o adresează lui Petru în Evanghelia pe care am ascultat-o (In 21,15). În schimb, ultima este: „Paște oile mele” (v. 17). În aniversarea deschiderii Conciliului Vatican II simțim adresate și nouă, nouă ca Biserică, aceste cuvinte ale Domnului: Mă iubești? Paște oile mele.

1. Înainte de toate: Mă iubești? Este o întrebare, pentru că stilul lui Isus nu este atât acela de a da răspunsuri, ci de a pune întrebări, întrebări care provoacă viața. Și Domnul, care „în marea sa iubire le vorbește oamenilor ca unor prieteni și se întreține cu ei” (Dei Verbum, 2), întreabă iarăși, întreabă mereu Biserica, mireasa sa: „Mă iubești?”. Conciliul Vatican II a fost un mare răspuns la această întrebare: pentru a reînsufleți iubirea sa Biserica, pentru prima dată în istorie, a dedicat un Conciliu ca să se întrebe despre ea însăși, să reflecteze asupra naturii sale și asupra misiunii sale. Și s-a redescoperit mister de har generat de iubire: s-a redescoperit popor al lui Dumnezeu, Trup al lui Cristos, templu viu al Duhului Sfânt!

Aceasta este prima privire care trebuie s-o avem asupra Bisericii, privirea de sus. Da, Biserica trebuie privită înainte de toate de sus, cu ochii îndrăgostiți ai lui Dumnezeu. Să ne întrebăm dacă în Biserică pornim de la Dumnezeu, de la privirea sa îndrăgostită asupra noastră. Există mereu ispita de a porni mai degrabă de la eu decât de la Dumnezeu, de a pune agendele noastre înainte de Evanghelie, de a ne lăsa transportați de vântul mondenității pentru a urmări modele timpului sau de a respinge timpul pe care Providența ni-l dăruiește pentru a ne întoarce privirea înapoi. Însă să fim atenți: fie progresismul care se prinde de lume, fie tradiționalismul – sau „înapoierea” – care deplânge o lume trecută, nu sunt dovezi de iubire, ci de infidelitate. Sunt egoisme pelagiene, care pun înainte propriile gusturi și propriile planuri iubirii care-i place lui Dumnezeu, cea simplă, umilă și fidelă pe care Isus a cerut-o lui Petru.

Mă iubești tu? Să redescoperim Conciliul pentru a reda primatul lui Dumnezeu, esențialului: unei Biserici care să fie nebună de iubire față de Domnul său și față de toți oamenii, iubiți de El; unei Biserici care să fie bogată de Isus și săracă de mijloace; unei Biserici care să fie liberă și eliberatoare. Conciliul indică Bisericii această rută: o face să se întoarcă, precum pe Petru în Evanghelie, în Galieea, la izvoarele primei iubiri, pentru a redescoperi în sărăciile sale sfințenia lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 8c; cap. V). Și noi, fiecare dintre noi are propria Galileea, Galileea primei iubiri, și cu siguranță și fiecare dintre noi este invitat să se întoarcă la Galileea proprie pentru a auzi glasul Domnului: „Urmează-mă”. Și acolo, pentru a regăsi în privirea Domnului răstignit și înviat bucuria pierdută, pentru a ne concentra asupra lui Isus. A regăsi bucuria: o Biserică ce a pierdut bucuria a pierdut iubirea. Pe la sfârșitul zilelor sale, papa Ioan scria: „Această viață a mea care se îndreaptă spre asfințit nu ar fi rezolvată mai bine decât în a mă concentra în întregime în Isus, fiu al Mariei… intimitate mare și continuată cu Isus, contemplat în imagine: prunc, răstignit, adorat în Sacrament” (Jurnalul sufletului, 977-978). Iată privirea noastră în sus, iată izvorul nostru mereu viu: Isus, Galileea iubirii, Isus care ne cheamă, Isus care ne întreabă: „Mă iubești?”.

Fraților, surorilor, să ne întoarcem și la izvoarele de iubire ale Conciliului. Să regăsim pasiunea Conciliului și să reînnoim pasiunea față de Conciliu! Cufundați în misterul Bisericii mamă și mireasă, să spunem și noi, cu sfântul Ioan al XXIII-lea: Gaudet Mater Ecclesia! (Discurs la deschiderea Conciliului, 11 octombrie 1962). Biserica să fie locuită de bucurie. Dacă nu se bucură se dezminte pe ea însăși, pentru că uită iubirea care a creat-o. Și totuși, câți dintre noi nu reușesc să trăiască credința cu bucurie, fără a murmura și fără a critica? O Biserică îndrăgostită de Isus nu are timp pentru ciocniri, otrăvuri și polemici. Dumnezeu să ne elibereze de a fi critici și nesuferiți, aspri și înfuriați. Nu este numai chestiune de stil, ci de iubire, pentru că acela care iubește, așa cum învață apostolul Paul, face toate fără a murmura (cf. Fil 2,14). Doamne, învață-ne privirea noastră înaltă, să privim Biserica așa cum o vezi Tu. Și atunci când suntem critici și nemulțumiți, amintește-ne că a fi Biserică înseamnă a mărturisi frumusețea iubirii tale, înseamnă a trăi ca răspuns la întrebarea ta: mă iubești? Nu înseamnă a merge ca și cum am fi la o priveghere funebră.

2. Mă iubești? Paște oile mele. Al doilea cuvânt: Paște. Isus exprimă cu acest verb iubirea pe care o dorește de la Petru. Să ne gândim chiar la Petru: era un pescar de pești și Isus l-a transformat în pescar de oameni (cf. Lc 5,10). Acum îi încredințează o meserie nouă, aceea de păstor, pe care n-a exercitat-o niciodată. Și este o cotitură, pentru că în timp ce pescarul prinde pentru el, atrage la el, păstorul se ocupă de ceilalți, îi paște pe ceilalți. Mai mult, păstorul trăiește cu turma, hrănește oile, se afecționează de ele. Nu stă deasupra, ca pescarul, ci în mijloc. Păstorul este în fața poporului pentru a marca drumul, în mijlocul poporului ca unul dintre ei, și în spatele poporului pentru a fi aproape de cei care întârzie. Păstorul nu stă deasupra, ca pescarul, ci în mijloc. Iată a doua privire pe care ne-o învață Conciliul, privirea în mijloc: a sta în lume cu ceilalți și fără a ne simți vreodată mai presus de ceilalți, ca servitori ai celei mai mari Împărății a lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 5); a duce vestea bună a Evangheliei în viața și în limbile oamenilor (cf. Sacrosanctum Concilium, 36), împărtășind bucuriile lor și speranțele lor (cf. Gaudium et spes, 1). A sta în mijlocul poporului, nu deasupra poporului: acesta este păcatul urât al clericalismului care ucide oile, nu le conduce, nu le face să crească, ucide. Cât de actual este Conciliul: ne ajută să respingem ispita de a ne închide în țarcurile comodităților și convingerilor noastre, pentru a imita stilul lui Dumnezeu, pe care ni l-a descris astăzi profetul Ezechiel: „a merge în căutarea oii pierdute și a o duce în staul pe cea rătăcită, a o pansa pe cea rănită și a o îngriji pe cea bolnavă” (cf. Ez 34,16).

Paște: Biserica n-a celebrat Conciliul pentru a se admira, ci pentru a se dărui. De fapt, sfânta noastră Mamă ierarhică, izvorâtă din inima Treimii, există pentru a iubi. Este un popor sacerdotal (cf. Lumen gentium, 10 șu): nu trebuie să se evidențieze în ochii lumii, ci să slujească lumea. Să nu uităm asta: poporul lui Dumnezeu se naște extravertit și reîntinerește dedicându-se, pentru că este sacrament de iubire, „semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (Lumen gentium, 1). Fraților și surorilor, să ne întoarcem la Conciliu, care a redescoperit fluviul viu al Tradiției fără a deveni stătut în tradiții; care a regăsit izvorul iubirii nu pentru a rămâne în moarte, ci pentru ca Biserica să coboare în vale și să fie canal de milostivire pentru toți. Să ne întoarcem la Conciliu pentru a ieși din noi înșine și a depăși ispita autoreferențialității care este un mod lumesc de a fi. Paște, repetă Bisericii sale Domnul; și păscând, depășește nostalgiile trecutului, regretul relevanței, alipirea de putere, pentru că tu, popor sfânt al lui Dumnezeu, ești un popor pastoral: nu exiști pentru a te paște pe tine însuți, pentru a te cățăra, ci pentru a-i paște pe ceilalți, pe toți ceilalți, cu iubire. Și, dacă este corect a avea o atenție deosebită, să fie față de predilecții lui Dumnezeu adică săracii, rebutații (cf. Lumen gentium, 8c; Gaudium et spes, 1); pentru a fi, așa cum a spus papa Ioan, „Biserica tuturor, și îndeosebi Biserica săracilor” (Mesaj-radio adresat credincioșilor din toată lumea la o lună de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, 11 septembrie 1962).

3. Mă iubești? Paște – încheie Domnul – oile mele. Nu se refera numai la câteva, ci la toate, pentru că le iubește pe toate, le numește pe toate cu afecțiune „ale mele”. Bunul Păstor vede și vrea turma sa unită, sub conducerea păstorilor pe care i i-a dat. Vrea – a treia privire – privirea de ansamblu: toți, toți împreună. Conciliul ne amintește că Biserica, după imaginea Treimii, este comuniune (cf. Lumen gentium, 4.13). În schimb, diavolul vrea să semene neghina dezbinării. Să nu cedăm în fața lingușelilor sale, să nu cedăm în fața ispitei polarizării. De câte ori, după Conciliu, creștinii s-au străduit pentru a alege o parte în Biserică, fără a-și da seama că sfâșie inima Mamei lor! De câte ori s-a preferat să fie „suporteri ai propriului grup” în loc de a fi slujitori ai tuturor, mai degrabă progresiști și conservatori decât frați și surori, mai mult „de dreapta” sau „de stânga” decât ai lui Isus; de a se prezenta drept „păzitori ai adevărului” sau drept „soliști ai noutății” în loc de a se recunoaște fii umili și recunoscători ai sfintei Maici Biserici. Toți, toți suntem fii ai lui Dumnezeu, toți frați în Biserică, toți Biserică, toți. Domnul nu ne vrea așa: noi suntem oile sale, turma sa, și suntem așa numai împreună, uniți. Să depășim polarizările și să păstrăm comuniunea, să devenim tot mai mult „una”, așa cum a implorat Isus înainte de a-și da viața pentru noi (cf. In 17,21). Să ne ajute în asta Maria, Mama Bisericii. Să mărească în noi năzuința spre unitate, dorința de a ne angaja pentru comuniunea deplină între toți cei care cred în Cristos. Să lăsăm deoparte „ismele”: poporului lui Dumnezeu nu-i place această polarizare. Poporul lui Dumnezeu este sfântul popor credincios al lui Dumnezeu: aceasta este Biserica. Este frumos că astăzi, ca în timpul Conciliului, sunt cu noi reprezentanți ai altor comunități creștine. Mulțumesc! Mulțumesc pentru că ați venit, mulțumesc pentru această prezență.

Îți aducem mulțumire, Doamne, pentru darul Conciliului. Tu care ne iubești, eliberează-ne de prezumția autosuficienței și de spiritul criticii lumești. Eliberează-ne de autoexcluderea de la unitate. Tu, care ne paști cu duioșie, du-ne în afara țarcurilor autoreferențialității. Tu, care ne vrei turmă unită, eliberează-ne de artificiul diabolic al polarizărilor, de „isme”. Și noi, Biserica ta, cu Petru și ca Petru îți spunem: „Doamne, tu știi toate; tu știi că noi te iubim” (cf. In 21,17).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 11.10.2022
Publicarea pe acest sit: 11.10.2022
Etichete: ,

Comentariile sunt închise.