Predica Papei în solemnitatea Mariei

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea solemnității Mariei, Maica lui Dumnezeu
în Ziua Mondială a Păcii
Bazilica San Pietro, vineri, 1 ianuarie 2010

Venerați frați,
Doamnelor și domnilor,
Dragi frați și surori!

În prima zi a noului an avem bucuria și harul de a o celebra pe Preasfânta Mamă a lui Dumnezeu și, în același timp, Ziua Mondială a Păcii. În ambele îl celebrăm pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria și pacea noastră adevărată! Vouă, tuturor celor reuniți aici: reprezentanți ai popoarelor lumii, ai Bisericii romane și universale, preoți și credincioși; și tuturor celor aflați în legătură cu noi prin radio și televiziune, vă repet cuvintele străvechii binecuvântări: Domnul să-și întoarcă fața Sa către voi și să vă dăruiască pace (cf. Numeri 6,26). Tocmai tema Feței și a fețelor doresc să o dezvolt astăzi, la lumina Cuvântului lui Dumnezeu – Fața lui Dumnezeu și fețele oamenilor – o temă care ne oferă încă o cheie de lectură în problema păcii în lume.

Am ascultat, și în prima lectură – din Cartea Numerilor – și în Psalmul responsorial, unele expresii care conțin metafora feței referitoare la Dumnezeu: „Să caute Domnul asupra ta cu față veselă și să te miluiască” (Numeri 6,25); „Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne binecuvânteze, să-și întoarcă fața senină spre noi; ca să se cunoască pe pământ calea ta și mântuirea ta la toate popoarele” (Psalmul 66/67,2-3). Chipul este expresia prin excelență a persoanei, ceea ce o face recognoscibilă și care face vizibile sentimentele, gândurile și intențiile inimii. Dumnezeu, prin natura Sa, este invizibil, dar Biblia îi aplică și Lui această imagine. Arătarea feței este expresia bunăvoinței Sale, în timp ce ascunderea este semn al supărării și al indignării. În Cartea Exodului se spune că „Domnul grăia cu Moise față către față, cum ar grăi cineva cu prietenul său” (Ieșirea 33,11), și lui Moise Domnul îi promite pentru totdeauna că îi va fi aproape cu o formulă unică: „Fața Mea va merge înaintea Ta și Te voi duce la odihnă” (Ieșirea 33,14). Psalmii îi prezintă pe credincioși ca pe unii care caută fața lui Dumnezeu (cf. Psalmul 26/27,8; 104/105,4) și care în cult speră să o vadă (cf. Psalmul 42,3), și ne spun că „oamenii de bunăvoință” o vor „contempla” (Psalmul 10/11,7).

Întreaga evocare biblică poate fi citită ca o revelare progresivă a feței lui Dumnezeu, până la manifestarea deplină în Isus Cristos. „Dar când a venit împlinirea timpului”, ne spune și astăzi Apostolul Paul, „Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său” (Galateni 4,4). Și continuă imediat: „născut din femeie, născut sub Lege”. Chipul lui Dumnezeu a primit un chip uman, lăsându-se văzut și recunoscut în Fiul Fecioarei Maria, pe care pentru aceasta o venerăm cu înaltul titlu de „Mamă a lui Dumnezeu”. Ea, care a păstrat în inima sa secretul maternității divine, a fost prima care a văzut fața lui Dumnezeu făcut om în pântecele ei. Mama are un raport cu totul special, unic și într-un anumit mod exclusiv, cu fiul căruia i-a dat naștere. Prima față pe care nou-născutul o vede este cea a mamei, și această vedere este decisivă pentru relația sa cu viața, cu sine însuși, cu ceilalți și cu Dumnezeu; e decisivă și pentru ca el să poată deveni un „fiu al păcii” (Luca 10,6). Între diversele tipuri de icoane ale Fecioarei Maria din tradiția bizantină, există una numită „a tandreței”, care îl reprezintă pe Pruncul Isus cu fața apropiată – obraz lângă obraz – de cea a Mariei. Pruncul o privește pe Mama Sa, iar ea privește spre noi, spre cel ce se uită la icoană, și se roagă. Tandrețea lui Dumnezeu, coborâtă în ea din Cer, este întrupată în Fiul omului pe care îl poartă în brațe. În această icoană mariană noi putem să contemplăm ceva despre Dumnezeu însuși: un semn al iubirii inefabile care l-a făcut să îl „dea pe Fiul Său, unicul născut” (cf. Ioan 3,16). Dar aceeași icoană ne mai arată, în Maria, fața Bisericii, care reflectă asupra noastră și a întregii lumi lumina lui Cristos, Biserica prin care ajunge la fiecare om vestea cea bună: „Nu mai ești sclav, ci fiu” (Galateni 4,7), cum citim din nou la Sfântul Paul.

Frați întru episcopat și întru preoție, domnilor ambasadori, dragi prieteni! Meditarea la misterul chipului lui Dumnezeu și al omului este o cale privilegiată ce ne conduce spre pace. Aceasta începe de fapt cu o privire respectuoasă, care recunoaște în chipul celuilalt o persoană, indiferent de culoarea pe care o are pielea lui, de naționalitatea, limba sau religia lui. Dar cine, dacă nu Dumnezeu, poate să garanteze, să spunem așa, „profunzimea” chipului omului? În realitate, doar dacă îl avem pe Dumnezeu în inimă putem să vedem în chipul celuilalt un frate din umanitate, nu un mijloc ci un scop, nu un rival sau un inamic, ci un alt eu însumi, o fațetă a misterului infinit al ființei umane. Percepția noastră asupra lumii și, în mod particular, a semenilor noștri, depinde în mod esențial de prezența în noi a Spiritului lui Dumnezeu. Este un fel de „rezonanță”: cel care are inima goală, nu percepe decât imagini plate, fără profunzime. Însă cu cât suntem mai mult locuiți de Dumnezeu, cu atât suntem mai sensibili la prezența Sa în tot ce ne înconjoară: în toate făpturile, în special în ceilalți oameni, chiar dacă uneori tocmai fața umană, marcată de greutățile vieții și de rău, poate să devină dificil de apreciat și de acceptat ca epifanie a lui Dumnezeu. Cu atât mai mult, așadar, pentru a ne recunoaște și respecta drept ceea ce suntem cu adevărat, adică frați, avem nevoie să facem referire la chipul unui Tată comun, care ne iubește pe toți, în ciuda limitelor și greșelilor noastre.

Încă de mici, este important să fim educați în spiritul respectării celorlalți, chiar și a celor diferiți de noi. Este acum tot mai comună experiența școlilor cu clase compuse din copii de diferite naționalități, dar chiar și când nu este așa, chipurile lor sunt o profeție a umanității pe care suntem chemați să o formăm: o familie de familii și de popoare. Cu cât sunt mai mici acești copii, cu atât trezesc în noi tandrețea și bucuria pentru o inocență și o fraternitate care ne apar evidente: în ciuda diferențelor dintre ei, ei rând și plâng în același fel, au aceleași nevoi, comunică spontan, se joacă împreună… Chipurile copiilor sunt ca o reflecție a viziunii lui Dumnezeu despre lume. De ce ștergem atunci surâsurile de pe fețele lor? De ce le otrăvim inimile? Din păcate, icoana Maicii lui Dumnezeu a tandreței își găsește contrariul tragic în imaginile dureroase ale atâtor copii și ale mamelor lor prinși în războaie și violențe: refugiați, migranți cu forța. Fețe măcinate de foame și de boală, fețe desfigurate de durere și de disperare. Chipurile micuților nevinovați sunt un apel tăcut la responsabilitatea noastră: în fața condiției lor neajutorate, se dărâmă toate falsele justificări ale războiului și violenței. Trebuie pur și simplu să ne convertim la planuri de pace, să depunem armele de orice fel și să ne străduim împreună să construim o lume mai demnă de om.

Mesajul meu pentru a XLIII-a Zi Mondială a Păcii de astăzi, cu tema „Dacă vrei să cultivi pacea, păzește creația”, se încadrează în perspectiva chipului lui Dumnezeu și a chipului oamenilor. Putem, de fapt, să afirmăm că omul este capabil să respecte făpturile în măsura în care poartă în propriul spirit simțul deplin al vieții, altfel va ajunge să se disprețuiască pe sine și tot ce îl înconjoară, să nu mai aibă respect pentru mediul în care trăiește, pentru creație. Cine știe să recunoască în univers reflecțiile chipului invizibil al Creatorului, ajunge să aibă o iubire mai mare pentru făpturi, o sensibilitate mai mare pentru valoarea lor simbolică. În special Cartea Psalmilor este plină de mărturii ale acestui mod propriu uman de relaționare cu natura: cu cerul, marea, munții, dealurile, râurile și animalele: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne”, exclamă psalmistul; „toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Psalmul 104/103,24).

În mod special, perspectiva „feței” ne invită să ne oprim asupra la ceea ce, chiar și în acest Mesaj, am numit „ecologia umană”. Există într-adevăr o legătură strânsă între respectarea omului și protejarea creației. „Obligațiile față de mediu derivă din acelea față de persoana considerată în ea însăși și în relație cu alții” (Mesaj, nr. 12). Dacă omul se degradează, se degradează mediul în care trăiește; dacă cultura tinde spre un nihilism, dacă nu teoretic, atunci practic, natura nu poate să nu plătească consecințele. Se poate de fapt constata o influență reciprocă între fața omului și „fața” mediului: „când ecologia umană este respectată în cadrul societății, și ecologia mediului beneficiază de aceasta” (ibid.; cf. Enciclicii Caritas in veritate, nr. 51). Reînnoiesc, de aceea, apelul meu la a investi în educație, propunându-se ca obiectiv, pe lângă necesara transmitere de noțiuni tehnico-științifice, o amplă și profundă „responsabilitate ecologică”, bazată pe respectarea omului și a drepturilor și îndatoririlor sale fundamentale. Doar în acest fel angajamentul față de mediu poate deveni cu adevărat educație pentru pace și pentru construirea păcii.

Dragi frați și surori, în timpul Crăciunului folosim un Psalm care conține, printre altele, și un exemplu minunat despre modul în care venirea lui Dumnezeu a transformat creația și a provocat un fel de sărbătoare cosmică. Acesta începe cu o invitație universală la laudă: „Cântați Domnului cântare nouă, cântați Domnului tot pământul. Cântați Domnului, binecuvântați numele Lui” (Psalmul 95/96,1). Dar la un moment dat acest apel la bucurie se extinde la toată creația: „Să se veselească cerurile și să se bucure pământul, să se zguduie marea și toate cele ce sunt întru ea; să se bucure câmpiile și toate cele ce sunt pe ele. Atunci se vor bucura toți copacii pădurii” (versetele 11-12). Sărbătoarea credinței devine sărbătoarea omului și a creației: acea sărbătoare care la Crăciun se exprimă și prin decorațiile de pe pomi, de pe străzi, din case. Totul înflorește deoarece Dumnezeu a venit între noi. Fecioara Maria îl arată pe Pruncul Isus păstorilor din Betleem, care se bucură și aduc laudă Domnului (cf. Luca 2,20); Biserica reînnoiește misterul pentru oamenii din fiecare generație, le arată chipul lui Dumnezeu, pentru ca, cu binecuvântarea Sa, să poată să mergem pe cărările păcii.

Publicarea pe acest sit: 01.01.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns