Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
în Piața San Carlo din Torino
duminică, 2 mai 2010
Iubiți frați și surori !
Sunt bucuros să mă aflu cu voi în această zi de sărbătoare și să celebrez pentru voi această Euharistie solemnă. Îi salut pe toți cei prezenți, în mod particular pe Păstorul Arhidiecezei voastre, Cardinalul Severino Poletto, căruia îi mulțumesc pentru călduroasele cuvinte adresate în numele tuturor. Îi salut și pe Arhiepiscopii și Episcopii prezenți, pe preoții, persoanele consacrate, reprezentanții asociațiilor și mișcărilor ecleziale. Adresez un gând respectuos primarului, dr. Sergio Chiamparino, mulțumindu-i pentru salutul prietenesc, reprezentantului guvernului și autorităților civile și militare, cu o mulțumire particulară tuturor celor care și-au oferit colaborarea lor pentru realizarea acestei vizite pastorale a mea. Îi am în minte și pe cei care nu au putut fi prezenți, în mod special pe cei bolnavi, persoanele singure și cei care se găsesc în dificultate. Încredințez Domnului orașul Torino și pe toți locuitorii săi în această celebrare euharistică, care, ca în fiecare duminică, ne invită să participăm într-un mod comunitar la dubla celebrare, cea a Cuvântului adevărului și a Pâinii vieții veșnice.
Suntem în timpul pascal, care este timpul preamăririi lui Isus. Evanghelia pe care am ascultat-o cu puțin timp înainte ne amintește că această preamărire se realizează prin intermediul patimilor. În misterul pascal patima și preamărirea sunt foarte strânse între ele, formând o unitate inseparabilă. Isus afirmă: „Acum Fiul Omului a fost preamărit, și Dumnezeu a fost preamărit întru El” (Io. 13,31) și o face când Iuda iese din Cenaclu pentru a înfăptui planul său de trădare, care va conduce la moartea Învățătorului: tocmai în acel moment începe preamărirea lui Isus.
Evanghelistul Ioan, ne face să înțelegem aceasta în mod clar: nu spune, într-adevăr, că Isus a fost preamărit numai după patimile Sale, prin intermediul învierii, ci arată că preamărirea Sa a început tocmai cu patimile. În ele Isus își arată gloria Sa, care este gloria iubirii, în care se dăruiește pe Sine pe de-a întregul. El l-a iubit pe Tatăl, împlinind voința Sa până la capăt, cu o dăruire perfectă; a iubit omenirea dându-și viața Sa pentru noi. Astfel deja în patima Sa este preamărit, și Dumnezeu este preamărit în El. Dar patimile – ca o expresie foarte reală și profundă a iubirii Sale – sunt numai un început. De aceea Isus afirmă că preamărirea sa va fi și în viitor (cf. v. 32). Apoi Domnul, în momentul în care anunță plecarea sa din această lume (cf. v. 33), aproape ca un testament lăsat ucenicilor săi pentru a continua într-un fel nou prezența Sa în mijlocul lor, le dă lor o poruncă: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (v. 34). Dacă ne iubim unii pe alții, Isus continuă să fie prezent în mijlocul nostru, să fie preamărit în lume.
Isus vorbește despre o „poruncă nouă”. Dar care este noutatea sa? Deja în Vechiul Testament Dumnezeu a dat o poruncă a iubirii; acum, însă, această poruncă a devenit nouă deoarece Isus aduce un adaus foarte important: „Așa cum Eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul”. Ceea ce este nou este tocmai acest „a iubi așa cum Isus a iubit”. Întregul nostru a iubi este precedat de iubirea Sa și se referă la această iubire, se inserează în această iubire, se realizează tocmai prin această iubire. Vechiul Testament nu prezenta nici un model de iubire, ci formula numai porunca iubirii. Isus însă s-a dat pe Sine însuși ca model și ca izvor de iubire. Este vorba de o iubire fără limite, universală, în măsură să transforme chiar și toate circumstanțele negative și toate obstacolele în ocazii pentru a progresa în iubire. Și vedem în sfinții acestui oraș realizarea acestei iubiri, întotdeauna din izvorul iubirii lui Isus.
În secolele trecute Biserica din Torino a cunoscut o bogată tradiție de sfințenie și de slujire generoasă a fraților – așa cum au amintit Cardinalul Arhiepiscop și domnul primar – grație operelor unor preoți plin de zel, unor călugări și călugărițe de viață activă și contemplativă și a unor credincioși laici. Cuvintele lui Isus câștigă astfel o rezonanță particulară pentru această Biserică din Torino, o Biserică generoasă și activă, începând de la preoții ei. Dându-ne porunca nouă, Isus ne cere să trăim aceeași iubire cu a Sa, din aceeași iubire a Sa, care este semnul cu adevărat credibil, elocvent și eficace pentru a anunța lumii venirea Împărăției lui Dumnezeu. Evident, numai cu forțele noastre, suntem slabi și limitați. Există întotdeauna în noi o rezistență la iubire și în existența noastră sunt atâtea dificultăți care provoacă diviziuni, resentimente și ranchiună. Dar Domnul ne-a promis să fie prezent în viața noastră, făcându-ne capabili de această iubire generoasă și totală, care știe să învingă toate obstacolele, chiar și cele care sunt în însăși inimile noastre. Dacă suntem uniți cu Hristos, putem să iubim cu adevărat în acest fel. A-i iubi pe ceilalți așa cum Isus ne-a iubit este posibil numai cu acea putere care ne este transmisă în raportul cu El, în mod special în Euharistie, în care se face prezent în mod real Sacrificiul său de iubire care generează iubire: este adevărata noutate în lume și puterea unei preamăriri permanente a lui Dumnezeu, care se preamărește în continuitatea iubirii lui Isus în iubirea noastră.
Aș vrea să spun deci un cuvânt de încurajare în mod particular preoților și diaconilor acestei Biserici, care se dedică cu generozitate muncii pastorale, precum și persoanelor consacrate. Uneori, a fi lucrători în via Domnului poate să fie obositor, obligațiile se multiplică, cererile sunt atâtea, problemele nu lipsesc: învățați cum să vă luați zilnic, din raportul de iubire cu Dumnezeu, în rugăciune, puterea pentru a duce anunțul profetic de mântuire; centrați din nou existența voastră pe esențialul din Evanghelie; cultivați o reală dimensiune de comuniune și de fraternitate în interiorul clerului, în comunitățile voastre, în raporturile cu Poporul lui Dumnezeu; mărturisiți prin slujirea voastră puterea iubirii care vine de Sus, care vine de la Domnul prezent în mijlocul vostru.
Cea dintâi lectură pe care am ascultat-o, ne prezintă tocmai un mod particular de preamărire a lui Isus: apostolatul și roadele sale. Pavel și Barnaba, la sfârșitul primei lor călătorii apostolice, se întorc în orașele deja vizitate și îi însuflețesc pe ucenici, îndemnându-i să stăruie în credință, pentru că, așa cum spun ei, „prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 14,22). Viața creștină, iubiți frați și surori, nu este ușoară; știu că și la Torino nu lipsesc dificultățile, problemele, preocupările: mă gândesc, în particular, la cei care își trăiesc în mod concret existența lor în condiții precare, din cauza lipsei de lucru, a incertitudinii pentru viitor, a suferinței fizice și morale; mă gândesc la familii, la tineri, la persoanele în vârstă care deseori trăiesc în singurătate, la marginalizați, la imigranți. Da, viața duce la înfruntarea multor dificultăți, a multor probleme, dar este tocmai certitudinea care ne vine din credință, certitudinea că nu suntem singuri, că Dumnezeu îl iubește pe fiecare fără distincție și este aproape de fiecare cu iubirea Sa, fapt care face posibil a înfrunta, a trăi și a depăși oboseala problemelor zilnice. Iubirea universală a lui Hristos înviat a fost cea care i-a împins pe Apostoli să iasă din sine, să răspândească cuvântul lui Dumnezeu, să se consume fără rezerve pentru ceilalți, cu curaj, bucurie și seninătate. Cel Înviat posedă o forță de iubire care depășește orice limită, nu se oprește în fața nici unui obstacol. Și comunitatea creștină, în mod particular în realitățile cele mai angajate pastoral, trebuie să fie un instrument concret al acestei iubiri a lui Dumnezeu.
Îndemn familiile să trăiască dimensiunea creștină a iubirii în simplele acțiuni cotidiene, în raporturile familiale depășind diviziunile și neînțelegerile, în cultivarea credinței care face mai statornică comuniunea. Și în bogata dar variata lume a învățământului și a culturii să nu lipsească mărturisirea iubirii despre care ne vorbește Evanghelia de astăzi, în capacitatea de a asculta atent și în dialogul smerit în căutarea Adevărului, siguri că este însuși Adevărul care ne vine în întâmpinare și ne cuprinde. Doresc să încurajez și efortul, adeseori dificil, al celor care sunt chemați să administreze sfera publică: colaborarea în urmărirea binelui comun și a face orașul tot mai uman și acceptabil este un semn că gândul creștin referitor la om nu este niciodată împotriva libertății sale, ci în favoarea unei mai mari împliniri care își găsește realizarea sa numai într-o „civilizație a iubirii”. Tuturor, în mod particular tinerilor, vreau să le spun să nu își piardă niciodată speranța, aceea care vine de la Hristos Înviat, din victoria lui Dumnezeu asupra păcatului, asupra urii și a morții.
Cea de a doua lectură de astăzi ne arată tocmai sfârșitul Învierii lui Isus: este Ierusalimul nou, orașul sfânt, care coboară din cer, de la Dumnezeu, gata precum o mireasă împodobită pentru mirele ei (cf. Apoc. 21,2). Cel care a fost răstignit, care a împărtășit suferința noastră, așa cum ne amintește și, într-o manieră elocventă, Sfântul Giulgiu, este cel care a înviat și vrea să ne reunească pe toți în iubirea Sa. Este vorba de o speranță minunată, „puternică”, solidă, pentru că, așa cum spune Apocalipsa: „(Dumnezeu) va șterge toată lacrima din ochii lor și nu va mai fi moarte, nici întristare nici plângere, nici strigăt, nici durere, căci cele dintâi au trecut” (Apoc. 21,4). Sfântul Giulgiu nu ne comunică oare același mesaj? În el vedem oglindite patimile noastre în suferințele lui Hristos: „Passio Christi, Passio hominis”. Tocmai pentru aceasta el este un semn de speranță: Hristos a înfruntat crucea pentru a pune o limită răului; pentru a ne face să întrevedem, în Paștele Lui, anticiparea acelui moment în care și pentru noi, orice lacrimă va fi ștearsă și nu va mai fi moarte, nici plângere, nici strigare, nici durere.
Fragmentul din Apocalipsă se încheie cu afirmația: „Și Cel care ședea pe tron a spus: ‘Iată, eu fac noi toate lucrurile'” (Apoc. 21,5). Cel dintâi lucru absolut nou realizat de Dumnezeu a fost învierea lui Isus, preamărirea lui cerească. Ea este începutul unei întregi serii de „lucruri noi”, la care participăm și noi. „Lucrurile noi” sunt o lume plină de bucurie, în care nu mai sunt suferințe și asupriri, nu mai este ranchiună și ură, ci numai iubire care vine de la Dumnezeu și care transformă totul.
Iubită Biserică din Torino, am venit în mijlocul vostru pentru a vă întări în credință. Doresc să vă îndemn, cu putere și cu afecțiune, să rămâneți statornici în acea credință pe care ați primit-o, care dă sens vieții, care dă puterea de a iubi; să nu pierdeți niciodată lumina speranței în Hristos Înviat, care este capabil să transforme realitatea și să facă noi toate lucrurile; să trăiți în oraș, în cartiere, în comunități, în familii, într-un fel simplu și concret iubirea lui Dumnezeu: „Așa cum Eu v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți unii pe alții”. Amin.