Predica Papei de la celebrarea penitenţială

Predica Sfântului Părinte Papa Francisc
de la celebrarea penitențială
vineri, 9 martie 2018

Iubiți frați și surori,

Ce mare bucurie și mângâiere ne este oferită de cuvintele sfântului Ioan pe care le-am ascultat: iubirea lui Dumnezeu este așa de mare încât ne-a făcut să devenim fiii săi și când îl vom putea vedea față în față vom descoperi și mai mult măreția acestei iubiri ale sale (cf. 1In 3,1-10.19-22). Nu numai atât. Iubirea lui Dumnezeu este mereu mai mare decât putem să ne imaginăm și se extinde chiar și dincolo de orice păcat de care ne poate reproșa conștiința noastră. Este o iubire care nu cunoaște limite și este lipsită de granițe; nu are acele obstacole pe care noi, dimpotrivă, suntem obișnuiți să le punem în fața unei persoane, de frică să nu vină ca să ne priveze de libertatea noastră.

Știm că starea de păcat are drept consecință îndepărtarea de Dumnezeu. Și, de fapt, păcatul este o modalitate cu care noi ne îndepărtăm de El. Dar asta nu înseamnă că El se îndepărtează de noi. Starea de slăbiciune și de încurcătură în care ne pune păcatul este un motiv în plus pentru ca Dumnezeu să rămână aproape de noi. Această certitudine trebuie să ne însoțească mereu în viață. Cuvântul apostolului este o confirmare pentru a asigura inima noastră să aibă mereu o încredere neclintită în iubirea Tatălui: „chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre și cunoaște toate” (v. 20).

Harul său continuă să lucreze în noi pentru a face mai puternică speranța că nu vom fi privați niciodată de iubirea sa, în pofida oricărui păcat pe care noi l-au putea face, refuzând prezența sa în viața noastră.

Această speranță ne determină să conștientizăm dezorientarea pe care o ia adesea existența noastră, exact cu i s-a întâmplat lui Petru, în relatarea evanghelică pe care am ascultat-o: „Și, îndată, a cântat cocoșul. Atunci și-a amintit Petru de cuvântul lui Isus care îi spusese: «Înainte de a cânta cocoșul, de trei ori mă vei renega». Și, ieșind afară, a plâns amar” (Mt 26,74-75). Evanghelistul este extrem de sobru. Cântul cocoșului pare să perceapă un om încă dezorientat, apoi el își amintește cuvintele lui Isus și în sfârșit se sfâșie vălul și Petru începe să întrevadă printre lacrimi că Dumnezeu se revelează în Cristos pălmuit, insultat, renegat de el, dar care merge să moară pentru el. Petru, care ar fi voit să moară pentru Isus, acum înțelege că trebuie să lase ca El să moară pentru el. Petru voia să-l învețe pe Învățătorul său, voia să-l preceadă, în schimb Isus e cel care merge să moară pentru Petru; și Petru asta nu înțelesese, nu voise să înțeleagă.

Petru se confruntă acum cu iubirea Domnului și în sfârșit înțelege că El îl iubește și îi cere să se lase iubit. Petru își dă seama că a refuzat mereu să se lase iubit, a refuzat mereu să se lase mântuit pe deplin de Isus, deci nu voia ca Isus să-l iubească total.

Cât de greu este să ne lăsăm iubiți cu adevărat! Am vrea mereu ca măcar ceva din noi să nu fie legat de recunoștință, în timp ce în realitate suntem datori pentru toate, deoarece Dumnezeu este primul și ne mântuiește total, cu iubire.

Să cerem acum Domnului harul de a ne face cunoscută măreția iubirii sale, care șterge orice păcat al nostru.

Să ne lăsăm purificați de iubire pentru a recunoaște iubirea adevărată!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 09.03.2018
Publicarea pe acest sit: 11.03.2018
Etichete: ,

Documente pe teme asemănătoare:

Comentariile sunt închise.