Predica Mons. Lehmann la deschiderea Zilei Mondiale a Tineretului

Deschiderea Zilei Mondiale a Tineretului,
la 16 august 2005, la arena LTU din Düsseldorf
Discursul Cardinalului Karl Lehmann

Tema:
„Am văzut steaua Lui la răsărit și am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2,2b),
EL ne-a chemat.

Lecturi: 1 Samuel 3,1-10; 1 Corinteni 12,12-27; Matei 2,1-2

Este de-a dreptul miraculos cât de mulți tineri din lumea întreagă inundă mereu și mereu Ziua Mondială a Tineretului, încă de la începuturile ei, acum 20 de ani (prima ZMT oficială a avut loc la Roma, în Duminica Floriilor din 1986; iar prima în afara Romei a avut loc la Buenos Aires, în 1987). Nimic nu îi poate opri. În inimile lor se află o mare dorință de pace, de luptă împotriva sărăciei și în favoarea unei „culturi a iubirii” (Papa Ioan Paul al II-lea). Avem nevoie de ei pentru construirea viitorului lumii noastre. Ca întotdeauna, motivele care îi împing pe pelerini sunt numeroase și diverse. Unii doresc poate să cunoască lumea din perspective diferite. Alții să descopere în exemplele altor țări un nou mod de a trăi, care să fie util propriilor lor vieți. Și curiozitatea este cu siguranță o parte a motivației. La fel a fost și în cazul pelerinajelor din ultimele secole și milenii.

Dar acestea nu sunt suficiente ca explicație. Un astfel de aflux la mare distanță are nevoie de o motivație mult mai profundă, pentru ca pelerinul să își asume deranjul și să depășească teama de contextul străin. Este vorba de un instinct interior al nostru, de o voce slăbită, care ne atrage și ne împinge în același timp. Există un impuls în noi, care nu vine și nu poate veni de la noi. Biblia tratează acest aspect și ne oferă exemple de neuitat. Promisiunea făcută lui Avraam, că Dumnezeu îi va da un neam mare, este strâns legată de acest aflux de care vorbim, de plecarea spre pământuri necunoscute, spre un viitor incert. Domnul îi spune lui Avraam: „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12,1). Similar, vedem aceasta la Isus și la discipolii săi pe care i-a chemat să îl urmeze. Chiar pe când erau în mijlocul pescuitului, discipolii lasă jos plasele, îl urmează pe Isus și devin pescari de oameni (Marcu 1,14-20).

Nu este însă întotdeauna atât de clar la început ca în cazul lui Avraam sau al discipolilor. Există cu adevărat numeroase și diferite chemări pe care le auzim în zgomotul multelor voci pe care trebuie mereu să le diferențiem. Nu este ușor să discerni care voce este o chemare de la Dumnezeu și care este pur și simplu rodul obiceiurilor noastre, care voce este un ecou discret și convingător (de exemplu prin reclamă și propagandă) și care este poate o expresie a dorințelor noastre ascunse. Vedem aceasta cu claritate în povestea chemării lui Samuel, pe care tocmai am ascultat-o în prima lectură.

Samuel slujea în templu. A avut deja numeroase trăiri de credință. Dar se pare că rar în cursul vieții oamenii acelor vremuri au ascultat direct cuvântul lui Dumnezeu. „În zilele acelea cuvântul Domnului era rar și nici vedeniile nu erau dese” (1 Samuel 3,1). Cu toate acestea, Dumnezeu a vorbit. Samuel nu îl recunoaște însă la început. El crede că este chemat de învățătorul său, Eli. Doar a treia oară Samuel își dă seama că nu Eli, ci însuși Dumnezeu este Cel care îl cheamă. Samuel găsește apoi răspunsul corect. Vedem astfel că este nevoie de ceea ce Sfânta Scriptură și tradiția spiritualității identifică de la început ca fiind capacitatea de „deosebire a duhurilor” (1 Corinteni 12,10; Evrei 5,15). În special semnele timpurilor, la fel de ambigue și de imprevizibile ca semnele cerurilor, au nevoie de interpretare clară (Matei 16,3; Luca 12,54;21,7).

Apelul lui Dumnezeu și chiar apelul lui Isus poate fi recunoscut prin faptul că ne scoate din mulțime, din mulțimea în care ne putem ușor ascunde, ne scoate din obiceiurile vieții noastre de care nu suntem cu adevărat vinovați („Dar și alții fac la fel!”). E important să știm că suntem chemați pe nume, așa după cum Dumnezeu ne-a chemat pe nume în momentul nașterii și atunci când am devenit creștini (credință și botez), ceea ce exprimă această demnitate unică a fiecărei ființe umane. Când ne cheamă, Dumnezeu ne prinde de ce este mai profund în viața noastră. Chemarea lui Dumnezeu implică curaj, tocmai pentru că ni se adresează nouă, fără ca noi să putem să schimbăm locurile. Ce plăcut ar fi să putem schimba locul cu altcineva, mai ales în situațiile dificile, când grijile ne sufocă! Este o trăsătură a chemării lui Dumnezeu faptul că ne conduce spre un viitor străin și necunoscut. Această trăsătură se verifică în cazul fiecărui creștin, și în special în cazul celor care îi urmează direct. Și aici există întotdeauna două aspecte care se suprapun: chemarea lui Dumnezeu adresată personal, și misiunea. Chemarea lui Dumnezeu este adresată individual, profunzimii persoanei și conștiinței acestuia. Dar această chemare unică implică o misiune, apartenența persoanei la o comunitate; în special implică slujirea Evangheliei în lumea întreagă. Chemarea și misiunea sunt inseparabile. O chemare nu înseamnă doar edificarea personală sau doar dorința spirituală individuală. O chemare are întotdeauna asociat și un loc determinat, unic. Numeroase istorii de vocații din Biblie ne demonstrează aceasta.

Astfel, misiunea corespunde chemării. Prin misiune, Isus ne însărcinează; o face aceasta în principal prin Biserică, cea care vorbește în numele Său. Persoana își pune talentele și carisma în serviciul comunității, și în special a Bisericii. Lectura capitolului 12 din prima epistolă către Corinteni a demonstrat că numeroasele daruri se completează reciproc, tocmai prin bogăția diversității lor. „Darurile sunt felurite […] și toate acestea le lucrează unul și același Duh, împărțind fiecăruia deosebi, după cum voiește” (1 Corinteni 12,4.11). Doar acest unic Duh ne poate ajuta să ne depășim încăpățânarea și falsa iubire de sine. Darurile Duhului (carismele) sunt adevărate doar atunci când nu sunt exagerate și afișate peste tot. Sunt adevărate doar atunci când sunt utile comunității credincioșilor, în Biserică.

De aceea trebuie să ascultăm mereu de vocea interioară și să acordăm atenție cuvântului lui Dumnezeu, pentru a putea verifica dacă am auzit cu adevărat apelul lui Dumnezeu sau ne-am închis într-o cursă temporară. Poate că chemarea lui Dumnezeu te conduce spre ceva și mai profund. Chiar și persoanele care au ales să îi urmeze lui Cristos timp îndelungat, se întreabă din când în când: „Aceasta să fie tot? Vrea Dumnezeu și altceva de la mine, ceva poate diferit?” Adesea ne opunem unei anume chemări a lui Dumnezeu și ne place să găsim scuze, după cum au făcut chiar și unii profeți: „Alege pe altcineva. Eu sunt prea tânăr. Nu pot vorbi bine.” Dar Dumnezeu insistă pe radicalitatea chemării sale. Aceasta se verifică în cuvintele deosebit de profunde adresate de Isus lui Petru: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu voiești” (Ioan 21,18).

La început spuneam că noi toți am primit la un moment dat un anume impuls care ne-a îndemnat să pornim spre Ziua Mondială a Tineretului 2005. Dumnezeu vorbește cu noi prin diferite semne. Uneori sunt evidente, inconfundabile. Alteori trebuie să ne străduim să deosebim vocea Sa, să filtrăm corect numeroasele voci ale lumii cotidiene pentru a auzi chemarea. Acest fapt este valabil pentru fiecare dintre noi. Ziua Mondială a Tineretului nu creează o masă anonimă, ci dorește să arate fiecăruia dintre noi misiunea și locul nostru în Biserică. Tocmai de aceea erau și vor fi întotdeauna tineri care în timpul ZMT își descoperă vocația la o slujire spirituală! În același timp, suntem chemați să ne reînnoim vocația de Biserică, cu diversele semnificații pe care le are acest cuvânt: în comunitatea mică a căsătoriei și familiei, pe care o numim „Biserică domestică”; în parohiile noastre, în Diecezele noastre și în țările noastre; dar mai ales ca Biserică universală ce trăiește prin comuniunea membrilor ei. Astfel ne vom descoperi locul nostru concret.

Chiar aici, la Köln, unde vom merge în curând și unde ne vom petrece următoarele zile, Ziua Mondială a Tineretului îi include pe cei trei Magi. Aceștia și-au urmat chemarea pe care au avut-o într-un mod special. Nu știau ce îi așteaptă. Dar căutau cu pasiune adevărul vieții noastre, un sens pentru întreaga noastră existență, un sprijin și o certitudine în mijlocul vicisitudinilor din viețile noastre. Erau păgâni. Au văzut chemarea lui Dumnezeu într-o stea: „Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua Lui la răsărit și am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2,2). Aceasta era important pentru ei: să urmeze cu devotament și fără ezitare o stea. Isus este steaua vieților noastre, steaua dimineții și steaua serii, începutul și sfârșitul. Să urmăm și noi această stea, astăzi și mâine, pentru a ajunge împreună cu numeroșii noștri frați și surori la Köln, și de acolo, după aceste zile, să ne întoarcem transformați în țările de unde provenim. Amin.