Predică IPS Ioan Robu la sărbătoarea Vieţii Consacrate

Omilia IPS Ioan Robu
Arhiepiscop-Mitropolit de București
la sărbătoarea Vieții Consacrate
Catedrala Sfântul Iosif, 2 februarie 2002

Pescuirea minunată

Isus i-a scos în larg. Ca să simtă dedesubt adâncul și nesiguranța. I-a scos în larg ca să se lase uimiți de imensitatea, de mărimea ogorului lui Dumnezeu. Acolo, primii apostoli au și înbțeles acea zdorbitoare realitate a prezenței lui Dumnezeu și a Cuvântului care se îndrepta spre ei. Spune cuvântul Evangheliei: „Și lăsând toate l-au urmat” Iată totalitatea dăruirii, totalitatea consacrării, totalitate legată de acest cuvânt: „pentru totdeauna”.

Mă gândesc la un lucru la care deseori revin, nereușind niciodată să cunosc istoria fiecăruia dintre voi, care v-ați consacrat lui Dumnezeu, istorie simplă, așa cum este. Chiar dacă vor fi diferite istoriile noastre, un lucru ne unește: că în creșterea vocației noastre am fost de acord că această vocație este exigentă, cere totul și pentru totdeauna. Am fost de acord, din primele momente când ne-a vizitat harul lui Dumnezeu, să ne consacrăm, am fost de acord că noi ne lăsăm în mâna puterii lui Dumnezeu. Și nu în puterile noastre. Ca apostolii, care au simțit largul, imensitatea, și au știut că dedesubt este adâncimea, au simțit că sunt în mâna Domnului și în această simțire au găsit bucuria și libertatea lor.

Noi, la fel, trebuie să găsim acest lucru pe care l-am trăit la început, să-l găsim proaspăt în fiecare zi, fiind conștienți că nu noi, ci Dumnezeu lucrează în noi și prin noi. Să nu uităm niciodată că acesta este secretul seninătății, al libertății și al curajului nostru: totalitatea dăruirii pentru totdeauna, încredințați Domnului.

Îmi vine în minte un cuvânt al Sfântului Francisc, care le spunea confraților săi: „Predicați mereu și câteodată folosiți și cuvintele!”. Și voi, și noi trebuie să predicăm mereu. Câteodată folosim și cuvintele, cum o fac eu acum. Însă important și mult mai mare este conținutul celeilalte predici, care vine din exemplul nostru, care iese, transpiră din viața noastră, din munca noastră, din felul în care suntem.

Îmi amintesc din lecturile mele, dintr-o carte a lui Andre Frossard, un lucru care-mi revine de multe ori. El spune că odată și-a dat întâlnire cu un prieten într-o capelă din Cartierul Latin. Și a stat un timp acolo și când a ieșit – căci prietenul nu s-a prezentat – a ieșit însoțit de un alt prieten, invizibil: de Cristos. Care i-a dăruit câteva clipe de iubire și de convertire, câteva clipe de bucurie imensă, pe care le-a purtat cu el, apoi, toată viața.

Noi intrăm de multe ori în biserică sau în capelă. Intrăm purtând cu noi amintirile și tot ceea suntem noi, în gândul și în inima noastră, preocupările noastre, fricile noastre, greutățile noastre. Dar intrând aici, în fața celui mai fidel prieten, în fața lui Cristos, să cerem de fiecare dată de la Dumnezeu acea lumină a bucuriei dăruirii noastre și a speranței.

Este valoroasă în Biserică orice consacrare. Este o forță a Bisericii în orice consacrare. Și mă bucur – și îmi pare rău că nu am ocazia s-o spun de multe ori: mă bucur nespus că în Arhidieceză avem multe congregații care se ocupă în fiecare zi de ceea ce Dumnezeu le-a inspirat și le inspiră mereu. Mă bucur că în Arhidieceză, în capitală și în afară, există capele: oaze de rugăciune și de jertfire. Că există pretutindeni în Arhidieceză persoane consacrate, care sunt semne vizibile ale Împărăției lui Dumnezeu, semne vizibile ale prezenței lui Dumnezeu în această lume.

Revin la imaginea de la început, a apostolilor care, mergând în larg, simțeau adâncul sub ei. Așa și voi, și noi, prin activitatea de fiecare zi, simțim adâncul și imensitatea problemelor, a suferințelor din lume, din semenii noștri.

Ne simțim neputincioși de multe ori în fața răului. Dar avem de atâtea ori ocazia să ne amintim că puterea noastră este Dumnezeu. Avem de atâtea ori ocazia să ne apropiem de adâncul sufletesc al semenilor noștri, în chipul copiilor, al bătrânilor suferinzi, în chipul celor însingurați, descurajați, în chipul celor fără casă. Totdeauna ne apropiem de acea imensitate a suferinței, de acel adânc al neputinței. De atâtea ori ne amintim că nu stăm în picioare prin puterile noastre, ci prin puterea lui Dumnezeu.

În fiecare zi să ne prezentăm cu Isus în templul Bisericii. Apoi, în fiecare zi ne îndepărtăm în largul vieții și în adâncul ei.

Și să ne dăruim acest unic privilegiu: să fim mereu senini și încrezători în drumul consacrării noastre, căci El este cu noi.