Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2015
„Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi” (Io 1,14)
Iubiți credincioși,
Pornind de la Prologul Evangheliei Sfântului Ioan, noi putem spune încă o dată, cu toată încredințarea, printr-o îngăduită parafrază: „Cuvântul s-a făcut cruce și a venit să moară printre noi”. Cu înnoită uimire vedem că niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva în istorie: s-au împăcat contrastele, cele ce erau de neîmpăcat au intrat într-o uluitoare armonie, adică: viața cu moartea, sărăcia cu bogăția, slăbiciunea cu puterea, nedreptatea cu iertarea, împietrirea inimii cu iubirea, tristețea cu bucuria, naturalul cu supranaturalul. Acesta este sensul adânc și înălțător al crucii: Isus trebuia să sufere omenește, dar nu putea să fie doborât de durerea umană; trebuia să moară, precum orice muritor, dar nu putea rămâne mort; trebuia să fie printre ai săi, dar nu putea să rămână pentru totdeauna cu ei, ca om. Umanitatea și divinitatea s-au întâlnit, finitul și eternitatea se îmbrățișează, pentru că noi îl vedem pe Isus Cristos mort și înviat. Iar crucea pe care este pironită Viața este binecuvântarea care desăvârșește „tensiunea” și prăpastia dintre om și Dumnezeu, una care ne conduce la gloria Învierii.
Crucea ne ajută să vedem cu toată limpezimea „cine” suntem și „ce” putem deveni dacă îl iubim și îl cinstim pe Tatăl nostru. „El este arvuna moștenirii noastre … ca să pricepeți care este speranța la care v-a chemat și care este bogăția măririi moștenirii în cei sfinți” (cf. Ef 1,14.18). Acestea ni le spune Sfântul Pavel, care știa că se poate lăuda pe sine „numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos” (cf. Gal 6,14).
Nu putem elimina Crucea din viața noastră, nici din înfricoșare, nici din trufie: ea trebuie primită, acceptată și purtată pe drumul vieții, iar la „plinirea timpurilor” crucea ne va dobândi, în Isus, mântuirea și Învierea. Priviți în jurul vostru și vedeți și înțelegeți cu bucurie valoarea și temeiul crucii! Priviți în jurul vostru și vedeți ce se întâmplă în țară și în lume și citiți profetic „semnele timpurilor”! Priviți în jurul vostru, dragii mei credincioși, și credeți că dincolo de cruce și de suferință mormântul este mereu gol pentru că Isus este „Calea și Adevărul și Viața” (Io 14, 6), El este Învierea.
Dragii mei,
Prin moartea și Învierea sa, Cristos rămâne contemporanul nostru pentru totdeauna și pentru veșnicie! Ne este contemporan pentru că eternitatea a intrat în istorie și a transformat timpul în „ceasul Domnului”. „Dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele” (Mc 16,2), pentru că era dimineața Învierii, Tatăl ceresc a transformat timpul în ceasul măririi Fiului său, în ceasul iubirii mântuitoare pentru noi, oamenii. Isus – să ne amintim iarăși – nu a ascuns niciodată misiunea pe care o avea de îndeplinit: „El a început să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie ucis, și a treia zi să învieze” (cf. Mt 16,21). De la întâlnirea cu Isus niciunul dintre învățăcei nu putea să lipsească: „ceasul Domnului” îi chema. Nici noi nu putem să lipsim de la această întâlnire cu Domnul, deoarece „ceasul Domnului” este timpul măririi lui Isus, este miracolul Învierii, și este și ceasul măririi noastre, al Învierii noastre. „Fiindcă știți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut” (Rm 13, 11). Ceasul Domnului este ceasul omului! Așa încât crucea rămâne, pentru fiecare, ceasul după care trebuie să urcăm prin viață.
Dragi credincioși,
Învierea Domnului s-a întâmplat într-o mare tăcere! Era „pe când se mijea de ziuă, dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii” (cf. Mt 28,1; Mc 16,2; Lc 24,1; Io 20,1) dar s-a petrecut în taină, fără martori și fără pânditori. Nimeni nu a fost prezent, nimeni nu a înregistrat, nimeni nu a filmat momentul ieșirii Domnului Isus Cristos din mormânt – și asta nu doar pentru că în vremea aceea nu erau asemenea tehnologii ale documentării. Altul este înțelesul. De fapt, ceea ce s-a întâmplat cu Cristos, la Înviere, a fost un eveniment care a depășit spațiul și timpul, un eveniment care transcende pământul și vremurile, un eveniment care depășește cosmosul și iese din timp și din istorie. „In principio erat Verbum – La început era Cuvântul” (Io 1,1)! Există o analogie pentru acest eveniment pe care o găsim la Facere, la Geneză adică, la prima creație. „In principio erat Deus … dixit Deus – Întru început era Dumnezeu … și Dumnezeu a zis” (cf. Gen 1). Și atunci, la facerea lumii, era o mare tăcere, tăcerea cea mai profundă, tăcerea dintru începuturi. Iar acum, la Învierea Domnului, la un eveniment atât de singular, nimeni, nici un om nu ar fi putut „să arunce o privire”. Ochii omului, ai Mariei Magdalena, ai lui Petru și ai lui Ioan (cf. Io 20,1-8) au putut să vadă doar mormântul gol.
Dar vedem că, după Înviere, Isus reintră în timpul istoric și ne îngăduie și nouă, oamenilor, să vedem ceva din noua sa condiție. În gradină, Maria Magdalena crede că îl vede pe grădinar (Io 20,15); discipolii, în drum spre Emaus, îl cred un străin (cf. Lc 24,16-18); cei de pe Marea Tiberiadei îl cred unul dintre mulții pescari de la mal (Io 21,14). Este însă suficientă o chemare – Maria (Io 20,17) -, un gest – frângerea pâinii (Lc 24,30) -, un indiciu – mulțimea peștilor din năvod (Io 21,6) – pentru ca să-și dea seama că acel necunoscut, „năluca”, este chiar Domnul lor Înviat, este Cristos transfigurat.
Întrebarea care se pune este: când am trăit noi acea tăcere de început de veac? Ne-a ajutat această tăcere să-L vedem pe Domnul în grădina sau pe marea vieții noastre, în frângerea suferinței sau în mulțimea încercărilor prin care trecem? Cu Maria Magdalena, cu Petru și cu Apostolii, cu Sfântul Augustin, cred că putem spune și noi: „prea târziu te-am iubit, Doamne”.
Dragi mei,
Cristos Înviat poartă în palme, la picioare și în coastă semnele rănilor, semnele patimilor. Acest fapt confirmă identitatea lui Cristos, confirmă că Înviatul rămâne „cel străpuns” (cf. Io 19,37). Tocmai rănile Domnului sunt cele care atestă realitatea și veridicitatea Învierii Sale. Trecutul istoric al lui Cristos nu a fost și nu putea fi în zadar. Prin Învierea din morți, Cristos tezaurizează trecutul Său istoric, îl reasumă și îl transformă în „taina” celui Viu, al celui mereu prezent, în Cristos Euharisticul. Rănile Domnului, prezente în trupul glorios, ne ajută să înțelegem că iubirea sa este mai puternică decât moartea și decât suferințele trupești pe care a trebuit să le îndure. El a trecut prin rănile care i-au străpuns mâinile și picioarele, prin rana care i-a „străpuns coasta” (cf. Io 19,34). Acestea au devenit ferestre deschise către Dumnezeu și izvoare de viață veșnică (cf. Io 7,37-39), perle de iubire adevărată.
Dragi credincioși,
Crucea, mormântul gol, ceasul Domnului și tăcerea arhetipală, rănile Domnului și Învierea sunt cele care îi dau creștinului Credința și Speranța, iubirea, înțelepciunea și bucuria vieții. Celor care sunt departe de casă, prin Europa și prin lumea largă, doresc să le spun că ei sunt rănile deschise ale Domnului în trupul familiilor lor, în trupul Bisericii și în trupul țării. Fiți tari și demni în același Domn Înviat din morți, pentru că El este cel care vă ajută să purtați aceste răni mântuitoare.
Dragilor, aduceți-vă mereu aminte: „Cuvântul s-a făcut cruce și a venit să moară printre noi” (Io 1,14) dar a treia zi a Înviat. ”Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Ps 117,24)! Să rămânem în bucuria Învierii, cu pacea Domnului, purtând urmele rănilor ca o pecete pe suflete, pentru a mărturisi bucuria de a fi ai lui Cristos.
La toți și la toate, Sărbători Fericite!
Cristos a Înviat!
Publicarea pe acest sit: 07.04.2015
Etichete: Pastorale de Paști, PS Virgil Bercea