Pastorala de Paşti a PS John Michael Botean

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2024

Frică sau credință?

„Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos.

Deci luați seama cu grijă, cum umblați, nu ca niște neînțelepți, ci ca cei înțelepți, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.” (Efeseni 5: 14-16)

Era în octombrie 1962. Aveam șapte ani, eram în clasa a doua și suficient de înalt pentru a privi pe fereastra sufrageriei în curtea din spatele casei. Președintele Kennedy spusese ceva la televizor. Nu am înțeles pe deplin despre ce era vorba, dar am înțeles că erau probleme grave. Văzusem filme cu nori în formă de ciuperci produse de exploziile atomice și am înțeles că, într-un fel, despre asta vorbea președintele. În mintea mea de copil, am văzut nori minusculi în formă de ciuperci care apăreau în toată curtea. Oricât încercau părinții mei să mă protejeze de asemenea vești proaste, era o tensiune în aer și puteam să o simt.

foto: stgeorgeoh.org

Din fericire pentru rasa umană la acel moment, așa-numita „Criză a rachetelor cubaneze” s-a încheiat fără război nuclear. „Ceasul Apocalipsei”, o imagine de pe coperta Bulletin of the Atomic Scientists din 1947, s-a oprit la șapte minute înainte de miezul nopții ca simbol al amenințării prezentate de războiul nuclear și al altor catastrofe cauzate de progresele tehnologice nestăpânite.

Ceasul Apocalipsei stă acum la 90 de secunde înainte de miezul nopții, setat la acel moment în ianuarie 2023. Potrivit Wikipedia, „Această ajustare a fost atribuită în mare măsură riscului de escaladare nucleară care a apărut odată cu invazia rusă din Ucraina. Alte motive citate au inclus schimbările climatice, amenințările biologice, cum ar fi Covid-19 și riscurile asociate cu dezinformarea și tehnologiile perturbatoare.”[1]

Vă scriu acum din perspectiva unuia al cărui somn este tulburat progresiv de anxietate, de necunoscut, de visul pe care nu mi-l amintesc atunci când mă trezesc cu o tresărire. Versetul de început din Epistola Sfântului Pavel către Efeseni are o semnificație specială pentru mine în aceste zile.

Trăim vremuri înfricoșătoare. Nu vreau să spun că trăim cele mai periculoase vremuri din istoria omenirii, deși am putea spune asta. Vreau să spun că trăim în vremuri pline de frică, în care evenimentele și circumstanțele se combină cu înțelegerea noastră limitată și cu informații care ne umplu de anxietate și teamă. Instabilitatea politică, războaiele de-a lungul și de-a latul pământului, schimbările climatice, pandemia – toate acestea contribuie la un fel de neliniște globală, din care putem observa violența și ura crescând peste tot, inclusiv în inimile noastre. Frica domnește pretutindeni, întunecându-ne mințile și sufocând relațiile dintre noi toți.

Frica se combină cu ușurință cu neîncrederea, cu minciunile, cu invidia, pentru a crea un sentiment puternic și toxic de resentiment care otrăvește nu doar sufletul acelora care îl simt, ci și mediul, relațiile și toate celelalte elemente ale contextului social uman. Pe măsură ce împărtășesc resentimentele mele cu ceilalți, creez o comunitate de resentimente care se transformă ușor în ură, dușmănie și violență. Consolidându-și percepțiile reciproce despre realitate, această comunitate de resentimente se extinde pentru a cuprinde grupuri tot mai mari de oameni, până când societăți și națiuni întregi devin prinse într-un fel de psihoză în masă, convinse că oricine din afara grupului este un dușman care trebuie cucerit sau un criminal care trebuie pedepsit.

Nimeni nu este imun la asta. În calitate de creaturi, ca animale, noi, oamenii, suntem legați puternic de teamă, ori de câte ori este percepută o amenințare la viață. Sistemul limbic, acea parte a creierului implicată în răspunsul „luptă sau fugi” („fight or flight”), se poate activa și ne poate lăsa fie paralizați, fie predispuși la acțiune violentă sau evadare. Este important să rețineți că aceasta este o reacție la amenințarea percepută, care poate fi sau nu reală.

Astfel, se poate spune că tendința noastră de violență este „naturală”. Dar nu suntem doar animale. Am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, înzestrați cu libertatea și capacitatea de a iubi. Este posibil să nu ne putem controla emoțiile, dar suntem capabili să alegem reacția noastră la ele. Totuși, această capacitate nu este una automată. O multitudine de factori, inclusiv educația, cultura și credințele, toate au un rol de îndeplinit, dacă vom răspunde la o situație data, cu frică și violență, sau cu calm și iubire.

Ce legătură are toate acestea cu Paștele?

Intenția mea este ca în acest mesaj să îmi împărtășesc speranța și nu anxietatea. În primul rând, sunt convins că există speranță și că această speranță este reală. În al doilea rând, cred că această speranță nu se găsește în ceea ce mai degrabă numim, eronat, „natura umană”, cu atât mai puțin în ceea ce este adesea numit „bun simț”.

Speranța nu poate fi găsită în ceea ce presupunem că este natura noastră umană. Uităm că tot ceea ce credem că este natura umană este de fapt realitatea distorsionată, slăbită și ruptă, care este rezultatul neascultării lui Adam. Această ruptură nu este ceea ce a presupus Hristos când a devenit om, ci este ceea ce El a vindecat. În această viață trăim consecințele căderii, chiar dacă sperăm în vindecarea oferită de Hristos, atât în această viață, cât și în viața ce va vină.

Prin „bun simț” mă refer la realitatea construită social, la ceea ce considerăm în mod necritic ca „adevăr”. Ceea ce numim „realitate” este, de fapt o parte a unei Realități mai mari, care este greu de înțeles, un adevăr atât de mare și atât de greu de integrat în conștientizarea noastră, încât o evităm și ne concentrăm în schimb pe o realitate superficială, ca să nu fim copleșiți de imaginea mai mare. Este plasa de siguranță, zona de confort psihologic, ce ne permite să ne continuăm viața și să nu fim copleșiți de disperarea față de nimicnicia noastră. Bunul simț, simțul realității, ne permite să ne găsim locul în univers folosind concepte precum „sus și jos”, „nord și sud”, chiar dacă astfel de concepte se estompează până la a-și pierde sensul într-un univers de aproximativ 200 de miliarde de galaxii. Cu toate acestea, vorbim și acționăm ca și cum am înțeles tainele universului, ca să nu mai vorbim de noi înșine și chiar de Dumnezeu. Acesta este un nonsens total.

Și este amestecat, desigur, cu minciunile și distorsiunile deliberate prezentate nouă de către „influencers”, influențatori și de cei de la putere, ca adevăr pentru a ne înrola (sau obliga) colaborarea noastră cu proiectele lor corupte.

Și atunci, unde putem găsi speranța?

Putem alege să dormim somnul care duce la moarte sau ne putem trezi la noua realitate oferită de Isus Hristos prin Învierea sa. Dar cum?

Reacția noastră la o situație de criză nu este atât de diferită de felul în care trăim zi de zi. Dacă creștem într-o atmosferă de frică și violență și dacă vom continua să alimentăm frica și violența cu noi înșine și cu cei din jurul nostru, vom răspunde la o situație de criză cu frică și violență. De asemenea, cultivând un spirit de curaj și iubire, vom răspunde curajos și cu iubire la orice criză cu care ne vom confrunta. De aceea, alegerea noastră cu care răspundem nu este făcută în momentul în care criza lovește, ci moment cu moment și zi de zi, în alegerile mici pe care le facem de-a lungul detaliilor minore ale vieții. Cu alte cuvinte, este o chestiune de obișnuință și nu de reflecție, care ne va duce într-o criză.

Acest lucru este bine cunoscut în armată, unde, prin exerciții și repetări neîncetate, generează obiceiuri, răspunsuri automate în diferite situații cu care se poate confrunta un soldat în îndeplinirea datoriei sale. Este la fel cu piloții de linie și cu alte funcții care necesită o acțiune precisă și rapidă, care necesită foarte puțin timp de gândire.

Acest lucru este cunoscut și Bisericii. Când ne salutăm unii pe alții cu „Hristos a înviat!”, întărim credința fundamentală care subliniază răspunsul creștin la rău. În primul rând, este recunoașterea directă, verbală, că problemele gemene din inima existenței – răul și moartea – sunt reale, sunt grave și cu ele creștinul trebuie să se confrunte în mod individual, precum și la nivel comunitar creștin. Dar este și o afirmare a mijloacelor prin care creștinii trebuie să se confrunte cu răul și moartea. Cu alte cuvinte, tocmai în momentul critic al confruntării cu răul, chiar în acele momente în care se pare că existența noastră este amenințată, avem nevoie de obiceiul credinței în Învierea lui Isus Hristos din mormânt, care „începe” și ne îndrumă răspunsurile. Credința este arma pe care Dumnezeu, prin Biserică, ne-o pune în mână în timp ce ne angajăm în această luptă.

Departe de a fi un simplu slogan, „Hristos a înviat” transmite întregul sens dinamic al Misterului pascal.[2] Repetarea constantă a acestei proclamații în cursul Liturghiei Învierii, în obiceiurile și conduita creștinilor bizantini de-a lungul perioadei pascale are rolul de a întări și a consolida obiceiul de credință, astfel încât creștinul să o poată folosi în acele momente din viață când o expresie robustă a acelei credințe este cea mai necesară.

Pentru că am fost educați într-o înțelegere eronată a naturii umane și a „bunului simț”, al simțului realității, trăim într-o realitate de zi cu zi, care este complet în afara conștiinței Învierii, cu consecința că frica și violența sunt într-un fel justificate ca fiind răspunsuri „normale” ale creștinilor la o amenințare. Am transformat această piatră de temelie a vieții creștine într-o sărbătoare fericită de care ne bucurăm o dată pe an și care altfel nu are nicio influență asupra noastră în vreun mod practic. Politica, economia sau filozofia, mai degrabă distorsionează credința noastră decât invers. În mod critic, experimentăm frica pe care o purtăm în ADN-ul nostru, iar frica ne determină să îndepărtăm pe oricine sau orice lucru despre care credem că ne amenință supraviețuirea, ca fiind mai puternice și mai determinante la răspunsul nostru decât adevărul pe care ni-l propune credința.

În consecință, trebuie să lucrăm cu adevărat pentru a face din credința noastră o valoare operațională în viața noastră. Fiecare dintre noi are ani de creștere și educare în „simțul realității” pentru a lăsa cuvântul și promisiunea lui Dumnezeu, să se contureze în noi. Această lucrare de depășire, pe care o numim viața noastră spirituală, ia multe forme, toate putând fi înțelese cu sensul cuvântului „convertire”. Dimensiunile convertirii includ ascetismul sau autodisciplina, rugăciunea personală, Sfânta Scriptură și Sacramentele, printre altele.

În Biserica noastră, liturghia este aceea care ne învață credința și cum trebuie să o trăim. Pentru creștinii bizantini, liturghia noastră este un element indispensabil al convertirii noastre. La încheierea Utreniei Învierii, chiar înainte de citirea „Cuvântului de învățătură al celui dintre sfinți Părintele nostru Ioan Gură de Aur, cântăm:

Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul cu altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: Fraților, și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere, și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!

Este acea ultimă frază care accentuează aici în mod special: „cei care ne urăsc” și care este însăși definiția „inamicului”, adică, acela pe care Isus ne poruncește să-l iubim. Nouă, cei care am fost destinați mormântului, ni s-a dat viață în Învierea lui Hristos. În Adică, în această nouă realitate înseamnă că putem trăi o viață nouă, una care uită frica, violența, ura și răzbunarea și, în schimb, este capabilă să ierte, să iubească și să confrunte răul și moartea cu convingerea fermă că supraviețuirea ne este nouă garantată.

Mitul, poezia și filosofia nu pot face acest lucru. Tendința noastră contemporană de a încerca să minimalizăm Învierea ne golește credința de puterea sa. Regretatul pastor și predicator presbiterian, Frederick Buechner, spune așa:

[…] Sunt cel puțin tot atâtea moduri de a minimaliza Învierea, câte predici sunt rostite în Duminica de Paște. Putem spune că povestea Învierii înseamnă pur și simplu că învățăturile lui Isus sunt nemuritoare, precum piesele lui Shakespeare … Sau putem spune că Învierea înseamnă că Spiritul lui Isus este nemuritor, că el trăiește printre noi, precum Socrate, cu exemplu în binele pe care l-a lăsat în urmă, în viața tuturor celor care îi urmează marele exemplu … Deci, ce cred că s-a întâmplat de fapt în dimineața în a treia zi după ce a murit? … S-a ridicat cumva, cu viață în el din nou și cu slava asupra Lui. Și spun asta aici foarte clar și nefantezist. S-a ridicat. El a spus: „Nu vă fie frică!” [3]

„Singurul lucru pe care i-l datorăm lui Dumnezeu este să nu ne fie frică niciodată, de nimic!”

– St. Charles de Foucauld

Dacă credința este cea mai puternică armă a noastră în lupta împotriva răului și a morții, frica este a lui Satana. Vă rog să înțelegeți că nu vorbesc despre credință ca despre un exercițiu intelectual, un aranjament cu anumite propuneri, afirmații sau teorii. Și nu spun că frica este o emoție. Frica este, ca emoție, așa cum spuneam mai sus, ceva asupra căruia nu avem control. Dar putem alege fie să rămânem în starea în care emoția ne-a adus, fie să ne putem pune credința – adică încrederea și convingerea în ceva sau în cineva mult, mult mai mare – cineva ca Isus Hristos, ceva precum Învierea Sa.

Vorbesc atât despre credință, cât și despre frică, amândouă ca alegeri, ca poziție luată în viață, ca adevăr pe care ne mizăm viața noastră. Ele sunt incompatibile. Dacă alegem una, înseamnă că o respingem pe cealaltă. Încă o dată, alegerea pe care o facem în cazul unei crize va depinde de alegerile pe care le-am făcut mereu și mereu, iar și iar, de-a lungul vieții noastre.

Poate surprinde pe unii dintre voi că eu consider că viața creștină este o problemă de pregătire pentru război – războiul lui Dumnezeu, lupta nonviolentă împotriva răului și morții. Acesta este motivul pentru care primii creștini și-au numit credința „Cale” și s-au referit la martiri (prietenii și vecinii lor) ca războinici și sportivi. Suntem chemați la o pregătire pe viață pentru luptă, echipându-ne cu tot ceea ce avem nevoie pentru luptă, cu tot ceea ce Dumnezeu ne oferă pentru victorie.

Acesta este momentul în care ne îndreptăm spre „sursa și apogeul” credinței noastre, Sfânta și Divina Euharistie. Prin acest mister, Mântuitorul nostru ne-a oferit mijloacele de a realiza în El tot ceea ce El a realizat pentru noi. Prin Euharistie, Hristos își îndeplinește promisiunea de a fi alături de noi „în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28:20), într-un mod real, fizic, foarte uman. Cel care este Viu ne dă viață în Sine. Permițându-ne să Îi împărtășim viața, El împărtășește cu noi Învierea lui.

De acum nu mai avem niciun motiv de frică. Datorită Învierii, acum avem posibilitatea, cu liturghia, să spunem „iertăm toate celor ce ne urăsc pe noi”. Acum nu mai sunt dușmani, nu mai este nimic de pierdut. Totul a fost deja oferit. Aceasta este mărturia martirilor, bărbați și femei, a căror credință a învins frica și a făcut să-și ofere viețile, ca pe o mărturie a acelei credințe. Desigur, martirul nu este doar cineva care moare, căci toți murim. Cu atât mai puțin putem numi martir (în sensul creștin) pe cineva care este ucis în actul de a ucide alte ființe umane. Nu îi onorăm pe martiri pentru moartea lor, ci pentru mărturia lor, care este sensul adevărat al martiriului. Și ceea ce mărturisesc ei este faptul că moartea a fost cucerită, o dată pentru totdeauna în ei și, prin urmare și în noi.

Așadar, să ne oferim darul credinței unul altuia în acest Paște, trecerea, Paștele nostru de la moarte la viață, de la simțul realității la acțiunea inspirată de credință. Fiecare „Hristos a Înviat!” să vină din dorința noastră acerbă de a crede, chiar și atunci când ne vine greu să credem. Și fiecare „Adevărat a Înviat!” să vină din adâncul inimilor noastre, inimile care ard cu dorința de tot ceea ce este bun, tot ceea ce este adevărat, tot ceea ce este frumos, pentru noi înșine și pentru toți cei care împărtășesc, au împărtășit și vor împărtăși această lume minunată pe care Dumnezeu așa o a Iubit, „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16).

A Lui, a cărui moarte dătătoare de viață pe Cruce și a cărui Înviere din mormânt, cu moartea pe moarte călcând, ne-a câștigat nouă biruința asupra răului și a morții, să Îi fie mărirea și lauda și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor!

Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!

+ John Michael
Un păcătos, Episcop

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Doomsday_Clock, retrieved 3/2/2024 https://ro.wikipedia.org/wiki/Ceasul_Apocalipsei

[2] „Misterul pascal al lui Isus care cuprinde pătimirea, moartea, învierea și glorificarea sa, este în centrul credinței creștine pentru că planul mântuitor al lui Dumnezeu s-a împlinit o dată pentru totdeauna prin moartea răscumpărătoare a Fiului său, Isus Cristos.” https://www.credinta-catolica.ro/compendiu-cbc/cred-in-isus-cristos/#cap2

[3] Frederick Buechner, „The End Is Life,” in The Magnificent Defeat, cited in Bread and Wine: Readings for Lent and Easter (Walden, NY: Plough Publishing House, 2003), pp. 289-291.