Pastorala de Paşti a PF Lucian Mureşan

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2011

Scrisoarea pastorală a Preafericitului părinte LUCIAN,
Arhiepiscop și Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș și
Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică)

la mărita Sărbătoare a
Învierii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos

Lucian, prin harul și mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop Major, Onoratului cler împreună slujitor, cuvioșilor călugări și călugărițe, iubiților credincioși greco-catolici și tuturor creștinilor iubitori de Dumnezeu

Har vouă și pace de la Cristos Domnul nostru cel Înviat din morți!

Întâmpinăm și în acest an mărita sărbătoare a Paștelui cu inima plină de bucurie și cu pacea sufletească dătătoare de speranță, cântând împreună cu Biserica:

„Învierea lui Cristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Isus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Cristoase și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim; că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți, toți credincioșii, să ne închinăm sfintei Învierii lui Cristos.” (Catavasia Învierii)

În această însemnată Sărbătoare, preaiubiții mei, ne regăsim cu toții împreună în Biserică pentru a lăuda tainica lucrare a lui Dumnezeu, care L-a înviat pe Fiul Său din morți și pentru a ne face părtași luminii cerești care luminează viața noastră a credincioșilor. Suntem așadar, sub călăuza luminii care ne poartă spre întâlnirea cu Dumnezeu, în această împreună stare a noastră în adunarea liturgică, marcată de bucurie pentru Cel ce a biruit răul, păcatul și moartea.

„E sărbătoare pe câmpie și-n suflete e sărbătoare,
Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare,
Sunt Paștile cele frumoase și-n fire zvonul lor străbate,
Clopotnița-și îndoaie trudnic încheieturile uscate.
Veniți toți care suferiți și plângeți sub larga’ntindere albastră,
Veniți, veniți, căci va să vie curând împărăția voastră!” (Octavian Goga, din poezia: E sărbătoare)

Cu aceste îndemnuri firești la bucurie, izvorâte din atmosfera sărbătorii, în dorința de a gusta din plin semnificația Învierii Domnului, aș dori, iubiți credincioși, să parcurgem împreună într-un itinerar spiritual mărturia Scripturii referitoare la Înviere, așa cum este redată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 20 al Evangheliei sale.

Credința este o ancoră tare a vieții omului, care îl susține, îl luminează și îl transformă printr-un înnoit mod de a fi, de a gândi și simți. Fără credință, omul este mai sărac sufletește, mai singur și mai străin, iar orizontul vieții lui se întinde doar până la mormânt.

După mărturia Scripturii, Isus a fost răstignit pe cruce, a murit, a fost înfășurat în giulgiu și a fost pus în mormânt. Aceasta este experiența comună a tuturor oamenilor, gustă moartea ca un destin de la care nu se pot sustrage. Pe intrarea mormântului lui Isus a fost pusă o lespede mare de piatră care sigila mormântul pentru totdeauna, și împreună cu acesta, o viață exemplară trăită de Mântuitorul. Deși era în mormânt, faptele, învățăturile și sfaturile lui Isus nu au murit odată cu El, ci au rămas în sufletele apostolilor și a celor care L-au cunoscut și însoțit, așa cum amintirea unei persoane iubite rămâne în sufletul nostru cel puțin atât timp cât trăim. Amintirea cea mai vie a unei persoane este dragostea pentru ea care împletește în mireasma sublimului chipul ideal al celui pe care l-am cunoscut. Ea devine legătură care unește și moartea nu separă persoanele ci doar trupurile lor însuflețite.

Pornind de la această experiență comună a naturii omenești, vedem cum Maria Magdalena merge dis de dimineață la mormântul lui Isus, deși era încă întuneric, mânată de dragostea pentru binefăcătorul ei și vede piatra ridicată de pe mormânt. O nouă grijă și încă o spaimă după cea trăită în Vinerea Mare, oare cine să-L fi luat pe Domnul? Unde L-au pus? Grijile și încercările par a nu se mai sfârși, ci mai mult se înmulțesc și se amplifică în măsura în care dragostea față de Dumnezeu este mai sinceră și interesul față de semeni este mai mare. Ce paradox!

Aceeași îngrijorare îi cuprinde pe cei doi apostoli ai lui Isus: Petru și Ioan, care la auzul veștii aleargă și ei la mormânt într-o cursă făcută mai mult cu inima, ca și atunci când am vrea nu numai să ne convingem, dar și să aflăm adevărul. Dragostea ne împinge și adevărul ne atrage într-o măsură care depășește logica și deschide viața spre orizonturi noi percepute doar de inimă. Aceasta este dinamica credinței care atrage și în același timp împlinește, neliniștește și dă certitudini, dă răspunsuri dar le și ascunde. Misterul lui Dumnezeu rămâne mai presus de mintea omenească fără să se ascundă în totalitate, ci se dezvăluie pe măsura căutării Lui în ceea ce omul identifică ca bine, frumos și adevăr.

Apostolul Ioan ajunge mai repede la mormânt, dar nu intră, ci sosind Petru, intră în mormânt și vede giulgiurile puse jos și mahrama înfășurată la o parte. Apoi, intră și Ioan și a văzut și a crezut (v.8). Cei doi apostoli nu-L văd pe Mântuitorul, ci doar semnele morții Lui, însă nu își aduc aminte de Scriptură, și de faptul că Învierea era prevestită, ci se întorc la ai lor nedumeriți, întrebători, dar și edificați. Doar cel mai tânăr dintre apostoli, care se știa iubit de Mântuitorul și la rândul său Îl iubea, punându-și viața în slujba unui ideal alături de Isus, vede semnele morții abandonate și crede. Nu crede pentru că mai întâi Îl vede pe Isus înviat, ci crede în absența lui pentru că inima îi spune mai mult decât ceea ce vede. Dragostea și credința sunt complementare precum sufletul și mintea care vede măreția lui Dumnezeu în lucrările Sale, sintetizate în versurile cântării: Cerul și marea, tot ce e în ea, sufletul, zarea și inima mea, toate se-nchină Creatorului și mulțumită îi dau Domnului.

Mormântul este gol, locul morții se transformă în semnul vieții pentru că Dumnezeu este Viață.

Apostolii se conving de Învierea Mântuitorului în seara aceleiași zile când închiși fiind de frica iudeilor, vine Isus în mijlocul lor cu salutul: pace vouă! Apoi le arată mâinile și coasta Sa ca o garanție a identității Lui. Ceea ce văd nu e închipuire și nici sugestie colectivă, ci este Domnul Însuși înviat din morți. Scriptura ne spune doar că ei s-au bucurat, dar putem înțelege dincolo de bucuria firească ce s-a întâmplat în mintea și sufletul lor. Ce transformare instantanee a minții care are certitudinea, a omului care înțelege trecutul și se înțelege pe sine în acea luminare fulgerătoare a sensului. Totul se leagă, de la cuvântul Scripturii cu promisiunea lui Dumnezeu, la viața personală cu așteptările și destinul ei. Totul capătă sens în lumina Învierii lui Cristos, viața și moartea, binele și răul, durerea și fericirea. Din acest moment apostolii pot să vestească și să mărturisească ceea ce din punct de vedere omenesc este imposibil, că Cel Răstignit a Înviat. Această experiență unică le marchează întreaga lor viață, fiind de fapt și punctul de plecare, nașterea Bisericii care este trimisă de Mântuitorul să vestească în întreaga lume și la tot omul că mântuirea este posibilă.

Ioan Gură de Aur într-un comentariu pe care îl face la întâia Epistolă către Corinteni, surprinde bine și elocvent ceea ce s-a întâmplat în sufletul apostolilor odată convinși de învierea Mântuitorului:

„Cum putea să le vină în minte celor doisprezece oameni săraci și ignoranți, care și-au petrecut viața pe râuri și lacuri, să întreprindă o astfel de operă? Poate că ei niciodată nu au intrat într-un oraș sau într-o piață publică și atunci cum s-au gândit să înfrunte lumea întreagă? Că au fost fricoși și speriați o afirmă în mod clar cine a scris despre viața lor fără să disimuleze sau să ascundă defectele lor, ceea ce constituie o garanție majoră a veridicității celor spuse. Acesta, deci, povestește că atunci când Isus a fost arestat după ce făcuse atâtea minuni, toți apostolii fugiseră. Cum se explică deci că aceștia nu au știut să reziste unui grup de iudei, atunci când Isus era în viață, în timp ce zăcând El mort și îngropat și potrivit necredincioșilor nu a înviat, și deci nu putea să vorbească, cum au primit de la El atâta curaj de a se dezlănțui victorioși în întreaga lume? Nu ar fi trebuit oare să spună: și acum…? Nu a putut să se salveze pe Sine însuși, cum va putea să ne apere pe noi? Nu a fost în stare să se protejeze pe Sine, cum va putea să ne țină de mână dacă e mort? În viață nu a reușit să cucerească nici măcar o națiune și noi doar cu numele Lui va trebui să cucerim lumea? Nu ar fi oare o nebunie nu să te implici într-o asemenea operă ci doar să o gândești? Este evident deci, că dacă nu L-ar fi văzut înviat și nu ar fi avut dovada inconfundabilă a puterii Sale, nu s-ar fi expus la atâta risc.” [1]

Iubiți credincioși,

Participând astăzi la sfânta și dumnezeiasca Liturghie în acest luminat praznic, mărturisim fiecare dintre noi legătura profundă și tainică care există între Cristos cel Înviat și noi credincioșii. Deși este un eveniment unic, Învierea Domnului nu aparține doar istoriei și trecutului, ci și prezentului prin chemarea permanentă la reînnoirea vieții. Sfintele Taine ale Bisericii nu sunt altceva decât semnele vizibile ale harului lui Dumnezeu care îmbracă diferitele realități ale vieții pe care o sfințește.

Arhieparhia noastră a dedicat acest an Sfintei Taine a Căsătoriei, în dorința de a ne reaminti învățătura Bisericii și de a reîmprospăta memoria credincioșilor, a soților și soțiilor, prin aprofundarea sfintei Taine pe care au primit-o la căsătoria religioasă.

Timpul istoric pe care îl parcurgem, denumit și postmodernitate, este marcat și de un relativism și subiectivism acerb, care refuză orice instanță morală obiectivă în ordonarea valorilor și supune totul convenienței arbitrare. Acest context își lasă amprenta asupra stabilității familiei și asupra mentalității tinerilor care se pregătesc pentru viața de familie, considerată și trăită doar în dimensiunea ei istorică, fără referință la sacralitatea dobândită prin Taina Căsătoriei. Ori credința noastră în Învierea lui Cristos fundamentează tocmai legătura noastră cu Dumnezeu care ne-a descoperit și dovedit dragostea Sa pentru noi prin moartea și Învierea Fiului Său. Noi, creștinii, suntem înrădăcinați prin botez pe această nouă realitate care ne permite trăirea unei dimensiuni noi în care viața este configurată și hrănită de dragostea lui Dumnezeu. Nu putem să trăim ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ci tocmai faptul că aparținem Bisericii, mărturisindu-ne creștini ne obligă la referința fundamentală: legătura dintre Cristos și Biserică. De altfel, această referință stă la baza Tainei Sfintei Căsătorii așa cum Sfânta Scriptură consemnează în Epistola către Efeseni 5,21-33.

În aceste versete legătura de iubire dintre soți este văzută în contextul mai larg al iubirii pe care o are Cristos față de Biserica Sa. Așa precum El s-a dat pe Sine însuși pentru ea, și prin jertfa Sa de pe cruce a dat viață Bisericii, adică nouă credincioșilor, la fel și iubirea dintre soți este actualizarea și participarea la acest dar.

„Supuneți-vă unii altuia, întru frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Cristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este (…) Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Cristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea (…) Cel ce-și iubește soția pe sine se iubește, căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Cristos Biserica (…) Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos și în Biserică” (v.21-32)

Sfântul apostol Pavel, dând sfaturi soților creștini, folosește termenii de supunere și iubire ca termeni sinonimi pentru a sintetiza atitudinea reciprocă a soților în trăirea vieții de familie. Supunerea nu presupune o înjosire, ci o referință la o instanță superioară, într-o ierarhie care Îl are în vârf pe Dumnezeu, așa cum iubirea nu este o împlinire egoistă a unei nevoi, ci mai curând o dăruire totală și gratuită în aceeași linie ierarhică, dar de data aceasta pornind de la Dumnezeu spre om. Supunerea și iubirea se referă la ambii soți în dialogul demnității personale care oglindește ființa profundă a omului de chip și asemănare cu Dumnezeu.

În perspectiva creștină, căsătoria este una dintre cele șapte Taine întrucât legătura de iubire și respect dintre soți face referință, este semn și actualizare a unei iubiri globale și totale a lui Cristos față de Biserică. Biserica este susținută în istorie de această jertfă de iubire statornică și permanentă și este oglindită de atâtea familii demne care își trăiesc viața în fidelitate până la sfârșit. De aceea, mă gândesc cu multă recunoștință la toate acele familii, care deși sunt în nevoi, nu se lasă copleșite de povara lipsei, ci luptă împreună pentru un scop comun. În aceeași cinste rămân soții care trec peste divergențele inerente și dificultățile opiniilor contrare, privind la binele comun și la binele copiilor.

Biserica este familia lărgită a noastră a tuturor iar comunitățile parohiale sunt o extensie a familiei domestice care trăiește din credință. Ar fi de dorit ca viața în comunitatea parohială să fie mereu însuflețită de spiritul de slujire și de colaborarea cât mai strânsă dintre credincioși, care să se susțină reciproc în toate bucuriile și încercările vieții.

Iubiți credincioși,

O comunitate răvășită de neîncrederea membrilor care o compun, este o comunitate suferindă. Sunt mulți factori care cauzează o atare atitudine, dar aș menționa în special unul și anume: lipsa de credință sau credința imatură.

Continuând cu itinerarul nostru spiritual așa cum este sugerat de textul biblic pe care l-am propus la început, remarcăm drumul anevoios al apostolilor de a crede în Înviere. Acest drum este sintetizat și reprezentat de atitudinea apostolului Toma, care la arătarea Mântuitorului în seara aceleiași zile, nu era prezent în comunitatea celor unsprezece. Deși i se spune cu convingere și însuflețire: „L-am văzut pe Domnul” (Io 20,25), el nu se încrede în spusele fraților săi, ci dorește să se convingă el însuși nemijlocit și direct: „dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (v.25). Atitudinea de neîncredere în semeni, în ceilalți, umbrește serios autenticitatea raportului uman. O familie, o comunitate și o societate dacă se bazează pe încredere crește armonios și respectul dintre oameni este o consecință a ei. În caz contrar, totul se năruie, iar dubiul și frica pun stăpânire pe sufletul omului. Societatea românească în ansamblul ei este divizată și adversitatea prevalează dialogului. Neîncrederea se naște din minciună și injustiție și este alimentată de interesul propriu sau de grup. Ca atitudini în sine, acestea sunt grăitoare pentru o societate care se revendică a fi creștină și sunt contrazise de experiența de credință autentică.

După alte opt zile, în următoarea Duminică, atunci când apostolii erau din nou împreună, Isus se arată din nou comunității și îl invită pe Toma să creadă, să se convingă așa precum el se aștepta: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios, ci credincios” (v.27). De data aceasta, asistăm la o emoționantă și profundă mărturisire de credință, profesată de apostolul surprins și convins: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (v.28). Această mărturisire de credință îi permite Mântuitorului să definească o nouă fericire destinată cititorilor Scripturii: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (v.29).

Credința este mediată de mărturia apostolilor și de continuitatea Bisericii, nu este rodul exaltării religioase sau psihologice, ci este mai curând o victorie a lui Isus Înviat asupra dubiilor scepticilor și necredincioșilor. Dovada elocventă a Învierii Domnului este comunitatea creștină adunată în Biserică în toate duminicile și sărbătorile de peste an. De aceea, Vă îndemn părintește să Vă amintiți mereu de ziua Domnului, cinstind-o prin participarea la Sfânta Liturghie și prin cultivarea unei atitudini frățești bazată pe încredere. Mărturia grăitoare în apostolat și în societate este exemplul personal și cel comunitar, care pot să îi apropie pe cât mai mulți de credință și Biserică.

Cu aceste gânduri, iubiți fii sufletești, Vă însoțesc în rugăciune pe fiecare dintre Dumneavoastră, familiile și pe cei dragi ai Dumneavoastră. Mă alătur cu compasiune de cei bolnavi și sunt alături de cei singuri.

Vă dorim tuturor Sărbători Sfinte și binecuvântate, alese haruri cerești și bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat din morți!

Cristos a Înviat!

---

[1] Ioan Gură de Aur, Omilie la întâia Epistolă către Corinteni, PG 61, 34-36.