Pastorala de Paşti a IPS Lucian Mureşan

Scrisoarea pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
a Înaltpreasfințitului Lucian Mureșan,
Mitropolit al Bisericii Române Unite
cu Roma, Greco-Catolice

Preacucernici Frați Preoți,
Iubiți fii sufletești,

„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Cristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, întru împărăția Ta”. (Canonul Învierii, Oda III,3)

„Ieri” definește ceva ce a trecut, ceva constatat și clasat. „Ieri”, în terminologia pascală, înseamnă patima, moartea și punerea în mormânt a Mântuitorului; înseamnă un preț atât de mare plătit pentru răscumpărarea lumii. Dar, pentru mulți dintre cei de atunci și dintre cei de astăzi, înseamnă ceva de genul: „s-a terminat cu Înșelătorul acesta; l-am ascuns în mormânt; să nu ne mai deranjeze cu prezența Sa și să nu se mai amestece în planurile pe care noi înșine suntem capabili să le facem și să le ducem la îndeplinire, fără ascultare și fără dependență de învățătura Sa!”

Isus însă, „semnul care stârnește împotriviri” (Lc 2,34), contrazice toate rânduielile omenești care nu sunt puse în slujba scopului ultim și definitiv al zidirii, adică viața și fericirea veșnică. El, „ieri, astăzi și în veci același” (Evr 13,8), umple timpul și-l recapitulează, până ce El va fi totul în toate, într-un cer nou și un pământ nou în care să locuiască dreptatea (cf II Pt 3,13).

Așezându-ne în succesiunea săptămânilor biblice, „ieri” înseamnă sabat, sfârșit de creație, odihna Domnului, în care trupul lui Cristos s-a odihnit în mormânt. „Azi” înseamnă început de creație, ziua permanenței luminii celei pururea fiitoare, ziua învierii lui Isus din morți, când „toate s-au umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt” (Oda III,2).

Pentru că evreii sărbătoreau sâmbăta, ziua odihnei, ziua a șaptea, ziua sfârșitului de săptămână, și „pentru că era mare ziua sâmbetei aceleia” (In 19,31), s-a dispus ca trupul lui Isus, mort pe cruce, să fie luat și depus în mormânt. Prin urmare, mormântul ține de trecut, de „ieri”. „Azi”, adică Duminica, Ziua Domnului, prima zi a săptămânii (Mt 28,1; Mc 16,2; Lc 24,1; In 20,1), Viața a răsărit din mormânt, ca început al noii creații; Cristos înviat, „Primul născut din toată făptura” (Col 1,15) și „Primul născut dintre cei morți” (Col 1,18), inaugurează stăpânirea Vieții și a Luminii, în permanentul „azi” al lui Dumnezeu.

Cu botezul nostru s-a inaugurat și în noi acel „azi” al prezenței lui Dumnezeu. „Botezul, scrie Sf. Grigore de Nazianz, este cel mai frumos și cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu… Îl numim dar, har, ungere, luminare, haină de nestricăciune, baie a renașterii, pecete și tot ce poate fi mai scump. Este dar, pentru că este oferit celor ce nu aduc nimic; este har, fiindcă este dăruit chiar și celor păcătoși; botez, pentru că păcatul este îngropat în apă; ungere, pentru că este sfânt și regesc; luminare, fiindcă este lumină strălucitoare; haină, fiindcă acoperă ocara noastră; baie, pentru că spală; pecete, fiindcă ne ocrotește și fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu”. „Îngropați fiind împreună cu El prin botez („ieri”), ați și înviat cu El („azi”), prin credința în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat pe El din morți” (Col 2,12). Cel înviat nu mai moare. Cei înviați prin botez, la viața în Cristos, nu mai mor. Mai bine zis, moartea lor devine o trecere la Viață. Credința face prezentă în noi Împărăția lui Dumnezeu, iar cel ce crede în Cristos nu piere, ci are viața veșnică.

Harul primit la botez, sacramentul morții și al învierii cu Cristos, nu se reduce numai la ziua botezulu; acesta operează, ritmează și umple întreaga noastră viață. De aceea, din vechime, Biserica administra botezul în noaptea de Înviere. Murim păcatului pentru ca să înviem în Cristos; murim urii pentru ca să fim numai iubire; murim legăturilor dezordonate cu lumea și cu patimile, pentru a exprima în viața noastră și în lumea în care trăim ordinea și armonia prezenței Împărăției lui Dumnezeu; murim morții, pentru ca să fim fiii Învierii!

Ritmul moarte-înviere cu Cristos este un factor de progres spiritual și nu numai. Urcușului nostru, însoțit de cruce și jertfă, îi este asigurată „ziua cea purtătoare de lumină a Învierii” (Oda VII,4), acel „azi” al Luminii celei fără de ani de la începutul creației și desăvârșită prin Înviere.

Iubiții mei,

Prin Înviere Isus intră în gloria cerească a Preasfintei Treimi, de care nu s-a despărțit. A venit din Treime, fără noi, dar pentru noi, ca prin Înviere și glorificare să se înalțe la cer cu noi, șezând de-a dreapta Tatălui. Am putea spune că, prin Înviere, Isus ne strecoară pe toți cei botezați în existența și circuitul vieții trinitare. Prin Cristos, în Spiritul Sfânt, ne îndreptăm spre Tatăl, spre acea atmosferă de familiaritate și de tandrețe absolut nesfârșită. Realizăm în felul acesta comuniunea cu Acea comunitate de iubire și de viață, care este Sfânta Treime și care strălucește pe chipul Bisericii și a întregii comunități umane. Pecetluiți cu Treimea, prin botezul și mirul primit, intrăm în Biserică, locul apropierii de Treime, locul existenței unice și diverse, în care se percepe iubirea Treimii. Biserica este locul și dimensiunea unde oamenii sărbătoresc realitatea de a fi una, pentru că în Cristos cel înviat suntem una: „Ridică împrejur ochii tăi, Sioane, și vezi, că iată, au venit la tine fiii tăi… de la apus și de la miazănoapte, și de la mare și de la răsărit” (Oda VIII,3). Când Isus înviat a intrat și a stat la masă cu Luca și cu Cleopa la Emaus, acestora, deși nu-L cunoșteau, după ce El a frânt pâinea și le-a dat-o „li s-au deschis ochii și L-au cunoscut” (Lc 24,30-31), și L-au mărturisit înviat cu adevărat.

Euharistia, pe care o celebrăm în Biserică, îl face pe Cristos prezent, iar pe noi ne face gustători în timp ai veșniciei, beneficiari încă înainte de moarte ai Învierii, pentru că „cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci” (In 6,51). În Biserica Treimii, prin celebrarea Euharistiei, credincioșii au convingerea și simțămintele că Împărăția ce va să vină a venit deja; ea se află în noi. Suntem invadați de viață și de iubire, iar tot cel ce este invadat de iubire trece în înviere, este viu în veci. Viața creștină, viața în Cristos este viața pentru înviere, o viață liniștită și împăcată, în comuniune de iubire cu Treimea-Iubire, cu toți oamenii-frați și cu toată zidirea.

Iubiți fii ai Învierii,

Ce șuvoi de lumină, de liniște și pace, de forță și de mângâiere revarsă peste noi Învierea Domnului. Și totuși, cât întuneric și tulburare, câtă neliniște și dezolare se întâlnește încă în lume. Semn că ritmul trecerii de la moarte la viață, de la „ieri” la „azi” nu a prins contur în toți fiii lui Dumnezeu, deși voința Lui este ca lumea să descopere că este iubită de El. Parcă se împânzește tot mai mult o cultură a urii, a violenței, a morții. Mă gândesc la uciderea iubirii în inima mamelor și taților care resping sau abandonează copii; o schimonosire a iubirii în cei ce abuzează de propriul trup pentru a-l lăsa târât în degradare, senzualism, erotism, consumism, legalizate chiar; o desfigurare a iubirii înviate în atâtea familii distruse sau invadate de iad; o otrăvire a iubirii în relațiile dintre frați, dintre frații diferitelor confesiuni creștine. Cât de multe rele la care asistăm și spre care suntem târâți; câtă energie consumată pentru răzbunări și moarte!

Și totuși, pentru această lume, de aproape două mii de ani, Cristos aduce Învierea. Taina „slăbiciunii” lui Dumnezeu este taina adevăratei Sale atotputernicii, taină pusă în lumină de viața, patimile, crucea și moartea lui Cristos, taină ascunsă în inima Bisericii, în existența ei răstignită și-n mărturia de credință a sfinților. Adevărata atotputernicie a lui Dumnezeu rezidă în această „limitare”, în care prezența Lui se exprimă în orice dăruire de sine, smerenie, respect al celuilalt, iubire până la moarte. Puterea lui Dumnezeu este puterea dragostei.

Zbătându-ne în valurile corupției și ale înșelăciunii, în nava aproape scufundată a vieții noastre de zi cu zi, nimic nu ne dă speranță decât învierea lui Isus și prezența Lui între noi. Dacă după atâtea Vineri Mari au mai putut urma fericitoare zile de Înviere, atunci speranța nu s-a stins, pentru că iubirea este mai tare decât ura și lașitatea, viața este mai puternică decât moartea. Dacă atâți Caiafa tergiversanți și perfizi, atâți Pilați lași, ajunși la putere și egoist preocupați să nu o piardă, dacă atâți Iuda trădători și dați morții dispar de pe scena istoriei și rămân uitați sau sunt notați negativ, Isus-Iubirea, care dăruiește totul, care poartă în palme universul întreg, chiar dacă învățătura Lui este călcată în picioare și tăgăduită, învie distrugând moartea și împărăția ei; iar Biserica Lui nu va fi biruită nici de porțile iadului (cf Mt 16,18).

Iubiți fii sufletești,

Marea sărbătoare a Învierii lui Isus ne oferă prilejul de a ne face serioase examene de conștiință, dar și de a analiza situația lumii în care trăim. Constatăm, analizăm, ne frământăm și sperăm! Să nu uităm însă imperativul sărbătorii: să înviem și noi, an de an și zi de zi cu Cristos, căutând lucrurile de sus, dezbrăcându-ne de omul cel vechi și îmbrăcându-ne în omul cel nou (cf Col 3,1.9-10).

Preacurata Fecioară Maria să ne ajute cu puterea ei de Mamă a Celui răstignit și înviat ca durerile oamenilor să se transforme în bucurii, întunericul în lumină, răutatea în bunătate, păcatul în har, ura în iubire, moartea în viață.

Pe toți și pe toate, fii și fiice, mărturisitori ai credinței catolice și apostolice, vă consfințesc iubirii milostive a lui Dumnezeu spre a fi iertați, mângâiați și mântuiți. Vă întâmpin pe toți cu salutul bucuriei și speranței: Cristos a înviat! Bucurați-vă și nu vă temeți!

Al vostru,

+ LUCIAN
Arhiepiscop și Mitropolit
Dată în Reședința Mitropolitană din Blaj,
la marea sărbătoare a Învierii Domnului, 5 mai 2002