Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Nașterii Domnului 2009

ASTĂZI S-A NĂSCUT CEL FĂR’ DE-NCEPUT
CUM AU ZIS PROROCII

SCRISOAREA PASTORALĂ
a
PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și
Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, mila și îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiților creștini greco-catolici și tuturor credincioșilor creștini, iubitori și cinstitori de Dumnezeu,

«Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel care întru Hristos ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea spirituală; precum întru El ne-a și ales, mai înainte de întemeierea lumii să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui…» (Ef 1,3-4).

Iubiți credincioși,

Timpul sfânt al Sărbătorii Nașterii Domnului, este perioada anului liturgic în care suntem invitați să ne reamintim că venirea noastră pe lume este o alegere pe care Tatăl Creator a făcut-o din veșnicie, cu un scop precis: ca noi să fim sfinți și neprihăniți înaintea Lui. El dorește ca fiecare dintre noi să ajungă în iubirea Sa și să devenim fii ai Săi, prin Fiul Său Isus Hristos. Iată ce minunat proiect de viață are Dumnezeu pentru noi!

Ne întrebăm însă, ce trebuie să facem pentru a putea împlini acest proiect divin?

Prorocul Isaia îndemna pe cei din vremea lui: «Aduceți-vă aminte de vremurile străvechi, de la obârșia lor, că Eu sunt Dumnezeu și nu este altul. (…) De la început Eu vestesc sfârșitul și mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Și zic: Planul Meu va dăinui și toată voia Mea o voi face!» (cf. Is 46, 9.10).

Să ne amintim că Sfintele sărbători ale credinței noastre creștine sunt adevărate «porți de intrare» în marile Taine ale vieții Domnului nostru Isus Hristos și prin aceasta, ocazii concrete de a pătrunde cu smerenie în dinamica Planului divin de mântuire, căci «în opera Întrupării și a Răscumpărării strălucesc sublimul și măreția căilor divine» (Fer. Colomba Marmion).

În pregătirea noastră spirituală din acest an, vom încerca să urmărim pedagogia cu care Tatăl Creator a pregătit neamul omenesc pentru venirea Fiului său în lume. Ne vom reaminti mai întâi prima vestire a mântuirii ce a răsunat în rai, apoi vom urma firul făgăduințelor și revelațiilor făcute patriarhilor, regilor și prorocilor Vechiului Legământ, pentru a ajunge la bunele vestiri îngerești și cântările de laudă profetice, premergătoare venirii pe lume a Pruncului Mântuitor.

1. Primul Vestitor al Nașterii Domnului

«Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul iar tu îi vei înțepa călcâiul» (cf. Gen 3,15).

Îndată după căderea omului în păcat, acolo încă în rai Dumnezeu-Tatăl dezvăluie minunatul Său plan de răscumpărare a neamului omenesc. Răsună acum întâia vestire a venirii unui Eliberator, prima revelare a misterului Întrupării.

Să privim și noi cu ochii sufletului pe Adam și Eva, încă în Grădina paradisului pământesc, îngenunchiați, înfricoșați și rușinați, cu capetele plecate în fața Creatorului, (acum Judecător), care le cere socoteală asupra păcatului comis. Nici unul dintre ei nu are curajul răspunderii, fiecare arată spre un alt vinovat. Răspunzând întrebării ispititoare a șarpelui (devenit instrument al răului), Eva s-a învoit să pună în discuție porunca divină, despre fructul oprit. Acceptând apoi minciuna și acordându-i încredere, prima femeie ajunge să pună la îndoială Cuvântul divin. Discuția familiară cu răul duce treptat spre înșelarea rațiunii iar apoi, prin poarta simțurilor, ajunge să pună în mișcare voința și acțiunea ce conduce, în final, la păcatul mortal. Unica poruncă lăsată de Dumnezeu primilor oameni, (cf. Gen 2,16-17), unicul post cerut, este încălcat datorită încrederii acordate cuvântului ispititorului. Astfel primind cuvântul celui rău, omul devine instrument al răului.

Dumnezeu începe prin a pedepsi mai întâi șarpele, prin care răul a acționat în rai. Dacă pe Adam și Eva îi întreabă asupra motivației actului lor, cu ispititorul nu stă de vorbă, ci dă o sentință imediată și apoi adaugă o prevestire. Este primul «colind» ce conferă speranță și încredere în victoria finală a binelui asupra răului. Înainte de a pronunța sentința de alungare din paradis, Dumnezeu, Tatăl milostiv, face prima promisiune a răscumpărării. Adam și Eva devin muritori, dar nu vor muri imediat (cf. Gen 2,17), nu vor fi blestemați și alungați definitiv din fața Lui, ci vor avea un Salvator, Eliberator, Mântuitor, care va sfărâma puterea celui rău în lume. Și pentru că păcatul a intrat în lume printr-o fecioară, a cărei nume era Eva, adică «viață», printr-o fecioară va veni și răscumpărarea din păcat, prin Neprihănita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Izvorul vieții.

Începe cea de-a doua luptă spirituală între forța binelui și a răului, împărăția lui Dumnezeu și împărăția demonului, dar acum câmpul de luptă este aici, pe pământ, chiar neamul omenesc. Sămânța femeii sunt cei care doresc să rămână fideli lui Dumnezeu și poruncilor Lui. Sămânța «șarpelui» sunt toți aceia care devin instrumente ale răului în lume. Sămânța răului va ataca mereu picioarele, călcâiele celor ce vor să meargă pe calea dreptății, pentru a-i împiedica, dar pe de-altă parte, seminția femeii se va apăra călcând în picioare, zdrobind răul. Este o luptă spirituală ce se va da la nivel interior în fiecare suflet uman: o luptă între virtute și patimă, între răul care vrea să pună stăpânire pe suflet prin păcat și forța harului ce se opune, se ferește și îl alungă. O luptă pe care omul o duce cu speranță și cu încrederea că atâta vreme cât este în comuniune cu Dumnezeu, este învingător prin sămânța, descendența femeii, care a zdrobit capul descendenților răului.

Zorile îndurărilor divine față de pământul care a păcătuit se-arată imediat după cădere. Este prima rază a luminii răscumpărării ce treptat crescând va prevesti «Răsăritul cel de sus» (cf. Lc 1,78), al Soarelui dreptății, este cea dintâi «descoperire a tainei celei ascunse din timpuri veșnice» (cf. Rom 16,25).

Sf. Vasile cel Mare în Anafora liturgică rezumă foarte frumos: «Tu ai zidit pe om, țărână luând din pământ și cu chipul Tău, Dumnezeule l-ai onorat și în raiul desfătării l-ai așezat (…) dar neascultându-te pe Tine (…) și amăgirii șarpelui plecându-se, prin ale sale păcate muritor făcându-se, l-ai alungat, Dumnezeule, cu judecata Ta cea dreaptă din rai în lumea aceasta (…) rânduindu-i mântuirea cea din nașterea de-a doua, cea întru însuși Hristosul Tău»

Și totuși chiar dacă prima vestire răsună în rai îndată după primul păcat, Mântuitorul va veni doar după îndelungi secole de așteptare. De ce această lungă perioadă de așteptare?

Deoarece era nevoie de un timp de purificare pentru oamenii care păcătuiseră din mândrie, lepădându-se de Cuvântul lui Dumnezeu și acceptând ispita celui rău. Trebuia să experimenteze tristețea separării de Dumnezeu, să se convingă de propriile slăbiciuni și neputința de a scăpa de sub stăpânirea răului, a păcatului și a morții. Astfel, neamul omenesc va recunoaște nevoia venirii unui Eliberator, a unui Mântuitor și va dori cu ardoare venirea Lui (cf. S. Toma de Aquino).

Începând de la această promisiune, în timp, întreaga spiritualitate a poporului ales se va concentra asupra Celui care trebuie să vină, Eliberatorul din puterea răului, descendența femeii. Pe măsură ce secolele se scurg, în vremea patriarhilor, Dumnezeu conturează mai clar promisiunea Sa. Lui Avram îi promite că va fi tatăl unei mulțimi de popoare (Gen 17,5), cu care Dumnezeu va încheia un legământ veșnic, iar apoi după ce din ascultare era gata să-și sacrifice chiar și unicul fiu Isaac, îngerul Domnului îi vestește: «… te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea și voi înmulți foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul mării (…) și se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului» (Gen 22,17-18). Promisiunea a fost reînnoită lui Iacob (Gen 28,14) iar înainte de a muri el-însuși va proroci fiului său Iuda: «Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, căruia se vor supune popoarele» (Gen 49,10).

Oamenii treptat vor uita aceste promisiuni și prorocii, cufundându-se din nou în întunericul și-n umbra morții păcatului. Atunci Dumnezeu intervine din nou alegându-și un popor cu care încheie legământul său și căruia îi va trimite noi mesaje și prevestiri.

Valaam, cel ce ascultă cuvintele lui Dumnezeu și vede descoperirile lui Dumnezeu, privind poporul lui Israel primește Spiritul divin, binecuvântează poporul, apoi prevestește pe Omul care va ieși din sămânța lui Israel și prorocește: «Îl văd, dar acum încă nu este, îl privesc dar nu de aproape; o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel (…) Din Iacob se va ridica Cel ce va stăpâni cu putere…» (cf. Num 24,7.17.19).

Iată cum pornind de la prima vestire a descendenței femeii care va zdrobi capul șarpelui, se vestește apoi binecuvântarea asupra unui popor ce va deveni foarte numeros, din care Domnul va ridica un Stăpânitor din tribul lui Iuda, căruia toate popoarele i se vor supune, este steaua care răsărind din Iacob va stăpâni cu putere.

Poporul decade din nou în păcat și este lăsat să încerce condiția separării de Dumnezeu prin robie și exil. Astfel, ajuns în ceasul încercării, va invoca mântuirea Domnului: «Deșteaptă puterea Ta și vino să ne mântuiești (…) Dumnezeul puterilor, întoarce-te dar, caută din cer și vezi și cercetează via aceasta, și o desăvârșește pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta» (cf. Ps 79,3.15).

Periodic, Domnul va alege și va trimite proroci prin care să reamintească legământul și planul Său cu poporul ales, reînnoind promisiunile de mântuire. Poporul va exclama cu încredere și speranță: «Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte! Doamne grăbește-te să mă ajuți! (…) Să se bucure și să se veselească de Tine toți cei care te caută pe Tine, Dumnezeule, și să zică pururi cei ce iubesc mântuirea Ta: Slăvit să fie Domnul!» (cf. Ps 69,1.5).

Treptat întregul cult spiritual al Vechiului Testament se va concentra asupra promisiunilor, prefigurărilor și prorociilor prin care se prevestește venirea Salvatorului, Mântuitorului. Este o perioadă de așteptare plină de bucuria speranței, un timp de pregătire plin de încredere în Domnul Răscumpărător (cf. Is 43,1). Așteptarea venirii Mântuitorului străbate ca o veste bună de-a lungul Vechiului Testament (cf. Is 45,8; Ier 33,14-16; Sof 3,17; Mih 5,2-4; Dan 9,24), acum toate dorințele și speranțele poporului asuprit se îndreaptă cu încredere spre El, așa cum spune Sf. Augustin: «Vechiul Testament îl purta pe Hristos în sânul său».

2. Prorocii ale Nașterii Domnului în Vechiul Testament

«Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14).

Dumnezeu, Tatăl milostiv, va conduce în continuare destinul poporului Său spre mântuire prin prorocii Săi, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: «…Nu ai uitat, Bunule, de lucrul mâinilor Tale, ci pentru adâncul milei Tale în multe chipuri l-ai cercetat: proroci ai trimis, făcut-ai puteri prin sfinții tăi, care bine Ți-au plăcut din fiecare neam, ne-ai vorbit prin gura prorocilor, slujitorilor Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea, care va să fie…» (Anafora liturgică) Prorociile Vechiului Testament zugrăvesc prin diferite imagini trăsăturile Celui care trebuie să vină, Unsul lui Dumnezeu, (Mesia, Hristos), Salvatorul, Mântuitorul (Isus), conferindu-i diferite nume în funcție de diferitele Sale atribute. În cuvântările lor se îmbină promisiuni de eliberare și răscumpărare cu invocații de rugăciune, strigăte de bucurie, cu cereri de milostivire, imagini triumfale cu imagini de umilire, timpuri de pace și bunăstare cu timpuri de persecuție și împotrivire. Toate aceste imagini simbolice au un singur scop, acela de a pregăti poporul ales pentru a-L aștepta cum se cuvine pe Mesia, Eliberatorul și a se putea bucura de venirea Lui la timpul rânduit.

Regelui David, uns din poruncă divină, asupra căruia coborâse Spiritul Sfânt (1Regi 16,13), Domnul îi promite că-i va întări neamul iar tronul său și regatul său vor dăinui veșnic (2Regi 7,12-16). În psalmii săi dă glas Celui care a primit un trup și vine pentru a face voia Dumnezeului Său: «Jertfă și prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit; ardere de tot și jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: Iată vin (…) ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu» (cf. Ps 39,9-10). El va binevesti dreptatea, adevărul și mântuirea Sa (cf. Ps 39,12-13).

David contemplă în viziune, pe Acela căruia Dumnezeu îi oferă tronul de-a dreapta Sa, până când va înfrânge toți dușmanii săi. Aceluia i se va da toiagul puterii spre stăpânire, căci El este cel născut din veșnicie din Tatăl (cf. Ps 109,1-3). El este preotul veșnic al Domnului: «Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec» (cf. Ps 109,4). Psalmistul îl vede împodobit cu frumusețe «mai mult decât fii oamenilor» (cf. Ps 44,3) și har se revarsă de pe buzele sale, binecuvântat veșnic de Dumnezeu, El va lupta pentru «adevăr, blândețe și dreptate» (cf. Ps 44,6), tronul său va dăinui veșnic, va iubi dreptatea și va urî fărădelegea, de aceea a fost uns de Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei (cf. Ps 44,8-9).

Marele vizionar al Vechiului Testament care sub inspirație divină proclamă faptele viitoare, Isaia, fiul lui Amos, reamintește adeseori promisiunile din timpul patriarhilor sau al regilor dar oferă și numeroase prorocii clare asupra Celui care trebuia să vină.

«Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14), este cea mai limpede prefigurare a Nașterii Domnului, ce prevestește zămislirea minunată, fără intervenție umană, a tinerei fecioare Maria din Nazaret. Numele Celui ce se va naște, reprezintă împlinirea dorinței mult așteptată de popor: Dumnezeu este cu noi, (Emanuel). Atunci, poporul aflat în întunericul spiritual al umbrei morții păcatului, va fi învăluit într-o lumină strălucitoare, pentru că acest Prunc născut pentru noi este însăși Fiul care ni se dăruiește nouă, prorocește Isaia: «Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă …» (cf. Is 9,1.5). El va avea o stăpânire extinsă iar pacea Lui va fi fără de hotare, va deveni împărat veșnic și va sta pe tronul lui David (cf. Is 9,6).

Prorocul Mihea vestește cu precizie că mica cetate a Betlehemului din Iudeea va fi locul în care se va naște «Stăpânitorul peste Israel», Cel al cărui origine este veșnică (cf. Mih 5,1). Acolo «aceea care trebuie să nască va naște» (cf. Mih 5,2), iar pruncul «va fi voinic și va paște poporul prin puterea Domnului (…) și El însuși va fi pacea noastră!» (cf. Mih 5,3-4).

Ieremia vorbește despre zilele când Domnul «va ridica lui David Odraslă dreaptă», ce va ajunge rege, va domni cu înțelepciune, va face judecată și dreptate pe pământ și va fi numit «Domnul-dreptatea-noastră» (cf. Ier 23,5-6).

Aceasta este Mlădița ieșită din tulpina lui Iese, Lăstarul înmugurit din rădăcinile lui, asupra căruia se va odihni Spiritul lui Dumnezeu și darurile Sale (cf. Is 11,1-2). El este Unsul Domnului (Mesia, Hristosul), care va binevesti săracilor, va vindeca pe cei cu inima zdrobită, va predica robilor și prizonierilor eliberarea, și va vesti anul milostivirii Domnului (cf. Is 61,1-3). Este fragmentul Scripturii care peste veacuri va fi citit chiar de Isus însuși, în sinagoga din Nazaret, la începutul vieții Sale publice.

Observăm cum în timpul prorocilor Vechiului Testament, prevestirile conțin date precise asupra modului și locului venirii Celui așteptat, precum și atribute concrete ale misiunii Sale. Astfel, poporul este pregătit pentru a-L primi pe Cel care va veni să se nască prunc dintr-o fecioară în Betlehemul din Iudeea și va avea o misiune de mântuire asupra întregii omeniri. Va fi un om ca și noi, dar cu atribute divine și cu puteri divine, El este Fiul, Unsul, Mesia, Eliberatorul și Răscumpărătorul lui Israel, Emanuel. Poporul întărit în credință în fața dificultăților va cânta cu reînnoită speranță și bucurie: «Cu noi este Dumnezeu înțelegeți neamuri și vă plecați» (cf. Is 8,9).

3. Binevestitori ai Nașterii Domnului în Noul Testament

«Iată vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema (…) Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (cf. Lc 1,31-32.35).

Fundamentul revelației divine este legătura dintre om și Dumnezeu bazată pe credință. Fără încrederea în Dumnezeu și cuvântul Său, prezența fizică a Fiului lui Dumnezeu și nașterea Sa între oameni, nu ar putea produce efectul dorit în suflete, nu ar putea dobândi harul spiritual corespunzător. (Și câți contemporani cu El nu L-au privit doar ca simplu om!) Credința este o lucrare interioară a Spiritului Sfânt, Mângâietorul, Spiritul adevărului, Cel care este pretutindeni și toate le împlinește. Cuvântul revelat de Dumnezeu și proclamat de către proroci își păstrează forța sa «Căci Cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător (…) destoinic să judece simțirile și cugetările inimii» (Evr 4,12). De aceea, reamintind și reluând promisiunile și prorociile dintru începuturi, treptat, Dumnezeu dezvăluie împrejurările în care Răscumpărătorul urma să vină și caracteristicile misiunii Sale. Toate acestea cu scopul de a trezi în sufletele dreptcredincioșilor, sentimentele necesare pentru ca venirea lui Mesia să fie pentru ei o adevărată bucurie. Astfel, sufletele care au primit cuvântul Scripturii cu deplină încredere, au primit și ardoarea dorinței de a-L vedea, fiind pregătiți să primească belșugul de haruri pe care Pruncul-Mântuitor trebuia să le aducă lumii întregi. Printre aceștia se numără în primul rând Fecioara Maria, mama Sa, apoi Zaharia și Elisabeta, părinții Înaintemergătorului, precum și Simion și Ana, cei care îl așteptau la aducerea în Templu. Aceste suflete credincioase L-au recunoscut și L-au întâmpinat cu bucurie, și au fost copleșiți de harurile Sale.

Bunele vestiri ale Arhanghelului Gabriel, mai întâi la preotul Zaharia în templu și apoi la Fecioara Maria din Nazaret, cuprind promisiunile și prorociile Vechiului Testament și reprezintă în același timp un pas înainte în actualizarea lor în timpul istoriei umane.

Tinerei Fecioare din Nazaretul Galileii, Arhanghelul îi vestește că va zămisli și va naște un fiu (cf. Lc 1,31; Is 7,14) iar numele Său Isus, (Salvator, Eliberator, Mântuitor, Răscumpărător), confirmă prorociile Vechiului Testament (cf. Is 41,14; 43,3; 49,26; 54,5; 59,20; 60,16; 62,11). «Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacob în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit» (cf. Lc 1,32-33; Is 9,6-7; Ier 23,5; Dan 7,14). La nedumerirea Fecioarei care dorește să rămână neprihănită slujitoare a Domnului, Mesagerul divin, dezvăluie ceva din minunata lucrare cerească a Tainei Întrupării. Spiritul Sfânt va coborî, puterea Celui Preaînalt o va umbri iar Cel care se va naște va fi Sfânt (cf. Lc 1,35; Is 41,14; 43,3; 54,5) și se va chema Fiul lui Dumnezeu. Este cea dintâi afirmare clară a divinității lui Isus. Se realizează minunata legătură de la începuturi și până la încheierea axei timpului. Fecioara prevestită întâia oară în rai (cf. Gen 3,15), prorocită de Isaia (cf. Is 7,14) este acum revelată de Arhanghel (cf. Lc 1,31). În ea erau cuprinse speranțele întregii omeniri spre ea au privit, fără să știe, mii de generații umane citind sfintele Scripturi.

Prin consimțământul ei, Maria arată că este pregătită să se pună în slujba Cuvântului divin și să împlinească în viața ei, cuvântul Scripturilor și Planul divin de mântuire. Acum prorociile devin realitate iar sânul Fecioarei devine Chivotul Noii Alianțe dintre Dumnezeu și oameni, căci prin răspunsul Mariei, întreaga omenire aflată de veacuri în așteptare cu credință și speranță, răspunde afirmativ împlinirii prorociilor Vechiului Testament.

Mesagerul divin se arată și lui Iosif, logodnicul Mariei, pentru a-i transmite că zămislirea ei este «de la Spiritul Sfânt» iar numele Celui pe care îl va naște va fi Isus (Salvator, Eliberator, Mântuitor, Răscumpărător), pentru că «El va mântui poporul Său de păcatele lor» (cf. Mt 1,20-21; Is 49,6-7.26). Pentru a întări cele spuse, Îngerul arată că aceasta este o împlinire a prorociei făcută de Domnul prin Isaia cu sute de ani mai înainte: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu…» (cf. Mt 1,22-23; Is 7,14).

Mergând s-o ajute pe Elisabeta, ruda sa, Maria poartă harul veștii bune. Plină de Spirit Sfânt, Elisabeta o va binecuvânta și o va recunoaște ca fiind «Maica Domnului» (cf. Lc 1,43), numind-o fericită pentru că a crezut în cuvântul Domnului (cf. Lc 1,45). Iată cum prin pregătirea ei spirituală și încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, în promisiunile, prorociile și vestirile Scripturilor, simpla Fecioară din Nazaret dobândește un mare har: va deveni însăși Maica Mântuitorului, Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu.

Acest har dobândit prin credință este și rodul vieții neprihănite a Fecioarei Maria, a vieții sale de rugăciune, în care cu siguranță citirea și meditarea Scripturilor sfinte aveau un loc de cinste. Maria cunoștea prorociile din vechime, de aceea atunci când înțelege că despre ea vorbeau cărțile Vechiului Testament și că de ea depinde acum desfășurarea Planului divin de mântuire, răspunde smerită cu un imn de preamărire și bucurie adus Domnului. Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (imnul Magnificat), este o reunire a promisiunilor și prorociilor Vechiului Testament pe care acum Maria le înțelege mai bine. Ea își exprimă bucuria spirituală față de Dumnezeu, Mântuitorul ei, pentru binefacerile primite. Acesta este Cel Puternic și Sfânt, iar mila Lui este mereu asupra celor care cu reverență se tem de El. Risipește pe cei mândri, doboară pe cei puternici și înalță pe smeriți; pe flămânzi îi copleșește cu haruri iar pe cei bogați îi scoate afară cu mâinile goale. El a sprijinit mereu poporul Său Israel așa cum promisese lui Avraam și seminției lui (cf. Lc 1,47-55; Gen 17,19; Is 49,26; 59,20; 60,16; 61,10; 63,16).

Aflat la slujbă în templu, preotul Zaharia primește vestea nașterii fiului său mult așteptat, Ioan. El se va umple de Spirit Sfânt din sânul maicii sale, va converti pe mulți și va merge înaintea Domnului pentru a-I pregăti poporul (cf. Lc 1,15-17; Is 40,3).

După punerea numelui pruncului Ioan, acolo în templu, cântare de binecuvântare se înalță de pe buzele preotului Zaharia, plin de Spirit Sfânt (cf. Lc 1,67). El începe binecuvântând pe Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a răscumpărat poporul Său, a înălțat mântuire din neamul lui David, așa cum au vestit sfinții proroci (cf. Lc 1,68-70). A eliberat poporul din mâna vrăjmașilor și milostivindu-se de generațiile care și-au adus aminte mereu de legământul sfânt încheiat cu Avraam (cf. Gen 17,7.19-21), pentru ca, fiind eliberați de vrăjmași, să poată sluji în sfințenie și în dreptate lui Dumnezeu. Pruncului de numai opt zile, Zaharia îi prevestește cu precizie destinul de proroc al Celui Preaînalt, care va merge înaintea feței Domnului pentru a pregăti căile Sale și a propovădui mântuirea spre iertarea păcatelor, a lumina pe cei aflați în umbra morții și a conduce poporul pe calea păcii. (cf. Lc 1,71-79; Is 9,1; 40,3-5; 60,1-3). Între acestea sunt și cuvintele proclamate de Isaia, care vor răsuna «ad litteram» peste câțiva ani în Galileea pe malul Iordanului, atunci când Ioan Botezătorul își va începe misiunea sa publică: «Pregătiți calea Domnului drepte faceți cărările Lui (…) și toată făptura va vedea mântuirea lui Israel» (cf. Lc 3,4-5; Is 40,3-5).

Ultima bună-vestire a Nașterii Mântuitorului răsună în noaptea sfântă a Betlehemului înfricoșând păstorii așezați în jurul focului în preajma turmelor. Învăluit în strălucirea gloriei cerești îngerul Domnului proclamă: «vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut astăzi Mântuitor care este Hristos Domnul, în cetatea lui David» (cf. Lc 2,10-11). Divinul mesager reia elemente deja prezente în Scripturile Vechiului Testament: Pruncul nou-născut este numit Mântuitor (Eliberator, Răscumpărător) și Hristos (Mesia, Unsul) Domnul, în cetatea lui David, confirmând astfel împlinirea prorociilor (cf. Is 9,5-6; 61,1; Ier 23,5).

Mesagerul îngeresc oferă și semnul prin excelență: „Veți găsi un Prunc, înfășat, culcat în iesle (cf. Lc 2, 19), acesta este semnul Pruncului, sămânța femeii (cf. Gen 3, 15), Pruncul Fecioarei, Emanuel (cf. Is 7, 14), Fiul născut nouă (cf. Is 9, 5), Odrasla cea dreaptă (cf. Ier 23, 5), Fiul Celui Preaînalt (cf. Lc 1, 32), Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 35)”.

După acest itinerar biblic putem afirma că sunt două persoane ce apar în vestirile și prorociile pe care noi, creștinii de astăzi, le aplicăm marelui eveniment al Nașterii Domnului: Fiul lui Dumnezeu – descendența femeii, (Pruncul minunat, Emanuel, Mântuitorul, Isus, Unsul Domnului, Hristos) și femeia fecioară. Sunt cele două persoane prin care se realizează minunata punte de legătură dintre Dumnezeu și oameni, ce începe în rai, cu prima vestire, continuă prin promisiuni, prorocii și bune vestiri, se împlinește în grota din Betlehem dar pe plan spiritual va continua până la încheierea axei timpului. Este Planul divin de mântuire al neamului omenesc, ce însumează credința și speranțele întregii umanități, așternut în Sfintele Scripturi.

„Așadar Dumnezeu, Inspiratorul și Autorul cărților celor două Testamente, a rânduit cu înțelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou (Sf. Augustin). Căci, deși Hristos a încheiat noul Legământ în Sângele Său (cf. Lc 22,20; 1 Cor 11,25), totuși cărțile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea Evangheliei, își dobândesc și își manifestă semnificația deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16, 25-26; 2 Cor 3,14-16) și, la rândul lor, îl luminează și-l explică.” (DV, n. 16).

Am încercat să pătrundem și în pedagogia cu care Dumnezeu își pregătește poporul Său. La început rugăciunile poporului Israel vor cere puterea de a învinge dușmanii, de a fi eliberați de asupritori, de a intra în Țara Făgăduinței, de a fi înlăturate pedepse sau nenorociri venite asupra lor, apoi vor cere un cârmuitor, un salvator pământesc, dar treptat poporul credincios va înțelege că totul pleacă din inimi, din sufletele pervertite spre rău. Atunci se va accentua latura spirituală, interioară «inimă curată zidește întru mine Dumnezeule și spirit drept înnoiește întru cele dinăuntru ale mele» (cf. Ps 50,10). Astfel poporul va trece de la mentalitatea pur materială a victoriei asupra dușmanilor sau asupritorilor la acea spirituală a victoriei asupra păcatului, de la aceea a unui Salvator, Eliberator pământesc la aceea a unui Mântuitor de răul păcatului, de la dorința unui rege pământesc la dorința unui divin Răscumpărător. Prin această schimbare a mentalității poporul dorește de fapt venirea Împărăției lui Dumnezeu și restabilirea armoniei primordiale pe care Adam o trăia în rai înainte de căderea în păcat.

Iubiți credincioși,

Comunitatea creștină, Biserica, dorește în fiecare an să dedice o perioadă de pregătire de șase săptămâni pentru a ne aduce în fața «ochilor sufletului» amintirea perioadei de pregătire de sute și sute de ani, pe care Dumnezeu Tatăl a făcut-o cu poporul Său pentru venirea în lume a Mântuitorului, a Unsului Său. Astfel dorește să transpună sufletele noastre în acea stare de așteptare plină de încredere și speranță, pe care o trăia acest popor în așteptarea venirii lui Mesia, Unsul lui Dumnezeu. Probabil se va spune că această pregătire, această așteptare și aceste dorințe arzătoare erau foarte bune pentru cei care au trăit în vremea Vechiului Testament, dar acum după ce Hristos a venit, și a împlinit misiunea Sa, de ce ar mai fi necesar să avem această atitudine care nu corespunde unei realități istorice?

Din punct de vedere teologic sunt mai multe motive:

În primul rând, să ne reamintim că omul a fost creat pentru a-L cunoaște, a-L iubi și a-L sluji pe Dumnezeu, mulțumindu-I pentru toate operele Sale și astfel să dobândească mântuirea. Misterele credinței, și în particular, Întruparea și Răscumpărarea sunt între cele mai minunate evenimente ale Înțelepciunii divine. În fața lor sufletul credincios rămâne în uimire rostind cu Fecioara Maria: «mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic și Sfânt e numele Lui» (Lc 1,49), sau cu psalmistul David: «cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!» (Ps 103,25). Contemplând lucrările lui Dumnezeu, admirând înțelepciunea și puterea divină, practic pătrundem în tainele Planului divin și sufletul nostru se înalță spre Creatorul său. Iată rodul spiritual al reamintirii și al meditării promisiunilor și prorociilor din Vechiul Testament despre Nașterea Domnului.

În al doilea rând, Dumnezeu dorește ca prin acest timp de pregătire să fim întăriți în credință. El ne oferă semne diferite și precise, trimite prin cei rânduiți prorocii numeroase și uneori atât de clare, cu un singur scop, acela ca noi să recunoaștem că Acela care a venit și le-a împlinit în decursul vieții Sale, a fost Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Isus Hristos, Fiul Său.

În timpul vieții Sale publice, Isus va invita pe iudeii care îl prigoneau, să cerceteze Scripturile (cărțile Vechiului Testament: Legea, Prorocii, Scrierile) pentru că acelea mărturiseau despre El (Io 5,39), de aceea le poate spune: «Dacă ați fi crezut lui Moise, ați fi crezut și Mie, căci acela despre Mine a scris» (Io 5,46). Pe ucenicii descurajați și întristați în drum spre Emaus, îi mustră mai întâi pentru neîncrederea în cuvântul prorocilor: «O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus prorocii!» (Lc 24, 25), iar apoi le tâlcuiește toate Scripturile despre El începând cu Moise și apoi cu prorocii (Lc 24,27). Mai târziu, Isus va spune tuturor ucenicilor: «trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci și în psalmi» (Lc 24,44).

Deci atunci când ascultăm prorociile Vechiului Testament, pe care Biserica le citește în acest timp al postului Nașterii Domnului, să ne întărim în credință și să exclamăm cu bucurie asemenea primilor ucenici după ce l-au întâlnit pe Isus: «am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege și prorocii» (Io 1,45).

Există și un al treilea motiv, mai profund și mai intim. Hristos nu a venit în particular pentru locuitorii Iudeii, nici doar pentru compatrioții Lui sau pentru omenirea ce trăia atunci la nivelul globului pământesc, ci a venit pentru întregul neam omenesc, pentru toți oamenii de pretutindeni și din totdeauna, așa cum scria Isaia prorocul: «Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat și te-am chemat pe nume, al Meu ești! (…) Aduceți pe fii Mei din ținuturile depărtate și pe fiicele Mele de la marginile pământului; pe toți cei care poartă numele Meu și pentru slava Mea i-am creat, i-am zidit și i-am pregătit» (cf. Is 43,1.6-7). Ioan, apostolul iubit, va confirma câteva secole mai târziu: «…noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii» (1 Io 4, 14).

Iubiți credincioși,

Biserica fiind călăuzită de Spiritul Sfânt ne oferă în fiecare an posibilitatea de a contempla misterele divinului ei Mire. Orice mister al vieții lui Hristos, celebrat cu solemnitatea cuvenită nu reprezintă doar o realitate istorică a cărei pomenire o sărbătorim, ci dobândește un har particular, împărtășește o putere spirituală care ne ajută să aprofundăm viața Sa și atât cât ne este dat să ne apropiem de misterul Acestui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră. De aceea, Biserica sărbătorind Nașterea Domnului dorește mai întâi să ne pregătească, prin săptămânile postului, pentru primirea harului venirii lui Hristos la noi și în noi. Este o purcedere cu totul tainică, interioară, care se produce prin credință, în rugăciune (meditație și contemplație), și aduce bogate roade spirituale. Desigur, Hristos este prezent prin harul sfințitor pe care l-am primit prin Botez, suntem cu adevărat temple ale Spiritului Sfânt care este în noi (cf. 1Cor 6,19), dar Biserica vrea să ne reînnoiască acest har, pentru a trăi o viață nouă, eliberată de păcat, de egoismul propriu și de atașamentele materiale. Vrea să ne ajute să înțelegem că Mântuitorul în schimbul firii omenești pe care o primește de la noi, vrea să ne facă părtași de divinitatea Sa, mai mult, mai profund, mai desăvârșit în fiecare an, conferindu-ne harul unei renașteri divine în sufletele noastre.

Acesta este harul pe care Cuvântul divin întrupat l-a dobândit pentru noi prin nașterea Sa sub forma smerită a pruncului în peștera din Betlehem. Însă harurile se primesc doar pe măsura dispozițiilor interioare ale fiecărui suflet. Iată de ce avem nevoie de o atitudine sufletească interioară corespunzătoare.

În timp ce așează în fața ochilor noștri prorociile Scripturilor, invitându-ne să le recitim, Biserica ne îndeamnă să trezim în sufletele noastre aspirațiile și suspinele drepților din timpul Vechiului Legământ. Ea vrea să fim pregătiți pentru venirea lui Hristos astăzi în sufletele noastre să putem rosti împreună cu psalmistul: «Sufletul nostru așteaptă pe Domnul, El este ajutorul și apărătorul nostru și în El se va veseli inima noastră, pentru că în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit» (cf. Ps 32,19-20). Hristos se dăruiește pe măsura dorinței noastre de a-L primi, deci dacă dorim ca mărita sărbătoare a Nașterii Domnului din anul 2009 să aducă preamărire Psf. Treimi, să devină izvor de haruri și binecuvântări pentru Biserică și pentru fiecare dintre noi, să facem efortul de a ne curăța sufletele de orice întinare a păcatului, să păstrăm în ele o smerenie plină de încredere și să ne deschidem larg poarta sufletelor pentru ca să intre Împăratul măririi (cf. Ps 23,7).

«Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui (…) și toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu» (cf. Lc 3,4.6; Is 40,3), ne spune și nouă astăzi Ioan Botezătorul. Iată Biserica, Mama noastră, ne oferă mijloacele necesare pentru această pregătire spirituală și ne ajută să ne transpunem în timpurile Vechiului Testament pentru a trezi în sufletele noastre sentimentele dreptcredincioșilor de atunci, care suspinau așteptând cu nerăbdare venirea lui Mesia. Să ne lăsăm deci călăuziți de buna noastră Mamă, pentru a avea dispozițiile sufletești corespunzătoare marii sărbători pentru care ne pregătim și a putea dobândi în sufletele noastre roadele de har, de întărire și de viață pe care le dorim.

Să privim exemplul aceleia care, fără îndoială, a fost cea mai pregătită sufletește și deplin capabilă să primească darurile divine cu care Domnul dorea să o copleșească. Puritatea sufletului feciorelnic al Psf. Fecioare Maria, care o făcea să fie «mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii» (imnul Heruvimilor). Trupul ei neprihănit care pentru un timp a devenit tabernacol viu, cădelniță de aur, încăpere a Treimii Celei necuprinse, Cea mai cuprinzătoare decât cerurile (imnografia bizantină) trebuia să amintească Fiului lui Dumnezeu ceva din strălucirea negrăită a Luminii eterne. Cât de puternică trebuie să fi fost emoția Mariei atunci când a înțeles că tot ceea ce cunoștea din sfintele Scripturi, ceea ce aștepta cu speranță și încredere urma să se împlinească prin ea și în ea. Spre ea se îndreptaseră aspirațiile, speranțele și rugăciunile întregii omeniri în așteptarea Mântuitorului. Această umilă Fecioară, prin credința și puritatea ei a devenit colaboratoare la Planul divin de mântuire. Biserica o numește cu venerație regina patriarhilor și regina prorocilor, pentru că provine din neamul lor iar nașterea Pruncului Mântuitor din sânul ei imaculat, reprezintă un moment de împlinire și de reînnoite speranțe. Împlinirea promisiunilor și prorociilor Scripturilor referitoare la Nașterea Domnului, oferă noi speranțe de împlinire a Planului divin de mântuire al neamului omenesc.

Iubiți credincioși,

Să ne reamintim că suntem în anul dedicat Sfintei preoții și tuturor acelora care au răspuns chemării sfinte, au acceptat «jugul blând» și «povara ușoară» a slujirii lui Hristos. Prin hirotonirea preoțească, ei au devenit învățători, sfințitori și conducători spre mântuire ai celor încredințați lor în sfânta păstorire. Un gând de rugăciune și recunoștință pentru toți acești vestitori ai Cuvântului divin, adevărați proroci ai timpurilor moderne, care înfruntând dificultățile timpului actual, prin exemplul vieții și cuvântul lor, ne arată căile mântuitoare. Îi mulțumim Domnului pentru acest mare har al Sfintei Preoții prin cuvintele prorocului Isaia: «Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veșmântul mântuirii și cu haina veseliei m-a acoperit; ca unui mire mi-a pus cunună și ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă» (Rugăciunea preotului la îmbrăcarea stiharului – cf. Is 61,10).

Ne amintim că suntem și în anul dedicat celui întru sfinți Părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul din Cesareea Capadociei, personalitate proeminentă a Bisericii orientale din sec. IV, reformator al monahismului, vrednic păstor, scriitor bisericesc și apărător al dreptei credințe, adevărat model de sfințenie pentru orice slujitor al lui Hristos.

Să-i cerem Preasfintei Fecioare Maria și sfântului Iosif, patronul Eparhiei noastre, să ne mijlocească și nouă tuturor, harurile de care avem nevoie pentru a ne deschide sufletele cu bucurie și a primi cu iubire, credință și speranță pe Cel care «pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire», acceptă să se nască din nou în sufletele noastre și spiritual să ne reînnoiască.

Acum, putem înălța glasul nostru și împreună cu colindătorii bine vestitori ai Nașterii Domnului să cântăm: «Păstorilor din câmpie / le vestește-o bucurie / c-astăzi s-a născut Cel făr’de-nceput cum au scris prorocii (…) E Isus Păstorul mare / turmă ca El nimeni n-are / noi îl lăudăm / Lui ne închinăm cu credință tare».

Domnului Celui ce ne-a întărit după Cuvântul bunei vestiri, «potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veșnice iar acum arătată prin Scripturile prorocilor, (…) Unuia înțeleptului Dumnezeu, prin Isus Hristos, să-I fie cinstea și mărirea în vecii vecilor. Amin!» (cf. Rom 16,25.27).

Vă doresc sărbători sfinte de Dumnezeu binecuvântate de cerești daruri încununate cu bucurie și spor în toate!

Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reședința episcopală, la Marea Sărbătoare a Nașterii după trup a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2009, al 309-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 157-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 80-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al cincilea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al cincilea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al cincilea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba-Iulia la Blaj, al 13-lea an al episcopatului nostru și al 8-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

« Praznic luminos

Praznic luminos/ Strălucind frumos,/ Astăzi ne-a sosit/ Și ne-a-nveselit,/ Căci Mântuitorul/ Și Izbăvitorul/ Cu trup s-a născut. – bis
Raiul cel închis/ Astăzi s-a deschis,/ Șarpelui cumplit/ Capul i-a zdrobit/ Și strămoșii iară/ Prin Sfânta Fecioară/ Iar s-au înnoit. – bis
Îngerii cântau,/ Păstori fluierau,/ Magii se-nchinau/ Toți se bucurau,/ Dar Irod era/ Că se tulbura/ De nașterea Sa. – bis
El îl căuta/ Voind morții-al da,/ Dar Pruncul Isus/ Din țară s-a dus/ Fie lăudat/ Binecuvântat/ În veacuri, Amin. – bis »

Autor: PS Florentin Crihălmeanu
Copyright: BRU.ro
Publicarea în original: 18.12.2009
Publicarea pe acest sit: 20.12.2009
Etichete: , ,

Comentariile sunt închise.