A XL-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
„Iată slujitorul meu pe care l-am ales”
Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocații
11 mai 2003
Preaiubiți frați și surori,
1. „Iată slujitorul meu pe care l-am ales; preaiubitul meu în care mi-am aflat bucuria” (Mt 12,18; cf. Is 42,1-4).
Tema mesajului din această a 40-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații ne invită să ne întoarcem la rădăcinile vocației creștine, la istoria celui dintâi chemat al Tatălui, Fiul Isus. El este „slujitorul” Tatălui, vestit în mod profetic ca acela pe care Tatăl l-a ales și l-a plăsmuit încă din sânul matern (cf. Is 49,1-6), cel preaiubit pe care Tatăl îl susține și în care își află bucuria (cf. Is 42,1-9), în care a pus duhul său, căruia i-a transmis puterea sa (cf. Is 49,5) și pe care îl va înălța (cf. Is 52,13-53,12).
Apare imediat clar sensul pozitiv radical pe care textul inspirat îl dă termenului „slujitor”. În timp ce, în cultura actuală, cel care slujește este considerat inferior, în istoria sacră slujitorul este cel care este chemat de Dumnezeu să îndeplinească o acțiune deosebită de mântuire și răscumpărare, cel care știe că a primit tot ceea ce are și este și deci care se simte, de asemenea, chemat să pună în slujba celorlalți ceea ce a primit.
Slujirea în Biblie este legată mereu de o chemare specifică ce vine de la Dumnezeu și tocmai pentru aceasta reprezintă împlinirea maximă a demnității creaturii, sau ceea ce evocă întreaga dimensiune misterioasă și transcendentă a acesteia. Așa a fost și în viața lui Isus, slujitorul fidel chemat să îndeplinească lucrarea universală a răscumpărării.
2. „Ca un Miel dus la înjunghiere…” (Is 53,7).
În Sfânta Scriptură există o legătură puternică și evidentă între slujire și răscumpărare, ca și între slujire și suferință, între Slujitorul și Mielul lui Dumnezeu. Mesia este Slujitorul suferind care își împovărează spatele cu greutatea păcatului omenesc, este Mielul „dus la înjunghiere” (Is 53,7) pentru a plăti prețul păcatelor comise de omenire și a-i aduce astfel slujirea de care are nevoie. Slujitorul este Mielul care, „chinuit, s-a lăsat umilit și nu și-a deschis gura” (Is 53,7), arătând astfel o putere extraordinară: aceea de a nu reacționa la rău cu rău, ci de a răspunde răului cu binele.
Este energia blândă a slujitorului, care își găsește puterea în Dumnezeu și care, tocmai pentru aceasta, este făcut de Dumnezeu „lumină a națiunilor” și realizator al mântuirii (cf. Is 49,5-6). Chemarea la slujire este întotdeauna, în mod tainic, vocație de a lua parte în mod foarte personal, chiar cu efort și suferință, la ministerul mântuirii.
3. „…ca Fiul Omului, care nu a venit să fie slujit, ci să slujească” (Mt 20,28).
Isus este cu adevărat modelul perfect al „slujitorului” despre care vorbește Scriptura. El este cel care s-a despuiat în mod radical de sine pentru a-și asuma „condiția de slujitor” (Fil 2,7) și a se dedica total celor ale Tatălui (cf. Lc 2,49), ca Fiu preaiubit în care Tatăl își găsește bucuria (cf. Mt 17,5). Isus nu a venit pentru a fi slujit, „ci pentru a sluji și a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mt 20,28); a spălat picioarele ucenicilor săi și a ascultat de planul Tatălui până la moarte și până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8). Pentru aceasta însuși Tatăl l-a înălțat dându-i un nume nou și făcându-l Domn al cerului și al pământului (cf. Fil 2,9-11).
Cum să nu citim în acțiunea „slujitorului Isus” istoria oricărei vocații, acea istorie gândită de Creator pentru fiecare ființă umană, istorie ce trece în mod inevitabil prin chemarea la slujire și culminează în descoperirea numelui nou, gândit de Dumnezeu pentru fiecare? În acest „nume” fiecare poate sesiza propria identitate, orientându-se spre o realizare de sine care îl va face liber și fericit. Cum să nu citim, îndeosebi în parabola Fiului, Slujitor și Domn, istoria vocațională a celui care este chemat de el ca să-l urmeze mai îndeaproape, adică să fie slujitor în ministerul preoțesc sau în consacrarea călugărească? De fapt, vocația preoțească sau călugărească, prin natura sa, este întotdeauna vocație la slujirea generoasă a lui Dumnezeu și a aproapelui.
Slujirea devine atunci cale și mijlocire prețioasă pentru a ajunge să se înțeleagă mai bine propria vocație. Diakonia este un adevărat itinerar pastoral vocațional (cf. Noi vocații pentru o nouă Europă, 27c).
4. „Unde sunt eu, acolo va fi și slujitorul meu” (In 12,26).
Isus, Slujitorul și Domnul, este și cel care cheamă. El cheamă să fim ca el, pentru că numai în slujire ființa umană descoperă demnitatea proprie și a altuia. El cheamă la slujire așa cum a slujit el: atunci când relațiile interpersonale sunt inspirate de slujirea reciprocă se creează o lume nouă și în ea se dezvoltă o cultură vocațională autentică.
Cu acest mesaj, aș vrea să-i dau glasul lui Isus, pentru a propune atâtor tineri idealul slujirii și a-i ajuta să depășească ispitele individualismului și iluzia de a-și procura în felul acesta fericirea. În ciuda anumitor stimulente contrare, prezente în mentalitatea de astăzi, există în inima multor tineri o dispoziție naturală de a se deschide spre celălalt, mai ales spre cel mai nevoiaș. Acest lucru îi face generoși, capabili de empatie, dispuși să se uite pe sine pentru a pune pe celălalt înainte de propriile interese.
Dragi tineri, a sluji este vocație cu totul naturală, deoarece ființa umană este în mod natural slujitoare, nefiind stăpână a propriei vieți și având, la rândul său, nevoie de serviciile altuia. A sluji este manifestare de libertate de imixtiunea eului propriu și de responsabilitate față de celălalt; a sluji este posibil pentru toți, prin gesturi aparent mici, însă în realitate mari, dacă sunt animate de iubire sinceră. Adevăratul slujitor este umil, știe că este „inutil” (cf. Lc 17,10), nu caută avantaje egoiste, ci se dăruiește pentru ceilalți experimentând în dăruirea de sine bucuria gratuității.
Dragi tineri, vă doresc să știți să ascultați glasul lui Dumnezeu care vă cheamă la slujire. Aceasta este calea care deschide spre atâtea forme de ministerialitate în folosul comunității: de la ministerul Preoției la diferite alte ministere instituite și recunoscute: cateheza, animarea liturgică, educarea tinerilor, cele mai diferite expresii ale carității (cf. Novo millennio ineunte, 46). Am amintit, la încheierea marelui jubileu, că acesta este „ceasul unei noi «imaginații» a carității” (Ibidem, 50). Vă revine vouă, tinerilor, în mod deosebit, să faceți în așa fel ca dragostea să se exprime în toată bogăția ei spirituală și apostolică.
5. „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă și slujitorul tuturor” (Mc 9,35).
Așa a spus Isus celor doisprezece, surprinși în timp ce discutau între ei „cine este mai mare” (Mc 9,34). Este ispita din totdeauna, care nu cruță nici pe cel chemat să prezideze Euharistia, sacramentul iubirii supreme a „Slujitorului suferind”. În realitate, cel care îndeplinește această slujire este și mai radical chemat să fie slujitor. De fapt, el este chemat să acționeze „in persona Christi” și de aceea să retrăiască aceeași condiție a lui Isus la ultima Cină, asumând aceeași disponibilitate de a iubi până la sfârșit, până la a-și da viața. Prin urmare, a prezida Cina Domnului este invitație presantă de a se oferi în dar, pentru ca să rămână și să crească în Biserică atitudinea Slujitorului suferind și Domn.
Dragi tineri, cultivați atracția pentru valorile și alegerile radicale care fac din existență o slujire a altora pe urmele lui Isus, Mielul lui Dumnezeu. Nu vă lăsați seduși de ispitele puterii și ale ambiției personale. Idealul preoțesc trebuie să fie purificat constant de aceste ambiguități periculoase, precum și de altele asemănătoare.
Răsună și astăzi apelul Domnului Isus: „Dacă vrea cineva să mă slujească să mă urmeze” (In 12,26). Nu vă fie frică să-l primiți. Cu siguranță, veți întâlni greutăți și sacrificii, dar veți fi fericiți să slujiți, veți fi martorii acelei bucurii pe care lumea nu o poate da. Veți fi flăcări vii ale unei iubiri infinite și veșnice; veți cunoaște bogățiile spirituale ale preoției, dar și mister divin.
6. Ca și altă dată, și în această circumstanță să ne îndreptăm privirea spre Maria, Maica Bisericii și steaua noii evanghelizări. Să o invocăm cu încredere, pentru ca să nu lipsească în Biserică persoane gata să răspundă în mod generos la apelul Domnului, care cheamă la o slujire mai directă a evangheliei:
„Marie, slujitoare umilă a Celui Preaînalt,
Fiul pe care l-ai născut te-a făcut slujitoare a omenirii.
Viața ta a fost o slujire umilă și generoasă:
ai fost slujitoarea Cuvântului atunci când îngerul
ți-a vestit planul divin al mântuirii.
Ai fost slujitoarea Fiului, dându-i viața
și rămânând deschisă față de misterul său.
Ai fost slujitoarea Răscumpărării,
«stând» cu mult curaj la picioarele crucii,
alături de Slujitorul și Mielul suferind,
care se jertfea pentru iubirea noastră.
Ai fost slujitoarea Bisericii în ziua de Rusalii
și cu mijlocirea ta continui să o naști în fiecare credincios,
și în aceste timpuri ale noastre, grele și zbuciumate.
Spre tine, tânără fiică a Israelului,
care ai cunoscut tulburarea inimii tinere
în fața propunerii Celui Veșnic,
să privească încrezători tinerii din mileniul al treilea.
Fă-i capabili să primească invitația Fiului tău
de a face din viață un dar total pentru gloria lui Dumnezeu.
Fă-i să înțeleagă că slujirea lui Dumnezeu îndestulează inima
și că numai în slujirea lui Dumnezeu și a împărăției sale
se realizează conform planului divin,
iar viața devine imn de slavă adus Preasfintei Treimi.
Amin”.
Vatican, 16 octombrie 2002
Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 16.10.2002
Publicarea pe acest sit: 24.12.2002
Etichete: Papa IP2, Mesaje - Vocații